Terra Dacica Aeterna, fascinaţia şi nobleţea istoriei

Reporter: Scurtă carte de vizită...

Andrei Pogăciaş: M-am născut în Maramureş, am terminat Dreptul şi Istoria la Cluj, cu un masterat în managementul conflictelor la Ştiinţe Politice şi apoi doctoratul în istorie cu domnul profesor Sorin Mitu. După ce am lucrat o perioadă ca asistent la Ştiinţe Politice, am fost nevoit să o iau pe cont propriu, fiindcă posturi nu erau şi am început, încă din timpul facultăţii, să studiez istorie militară, atras fiind de ce implică acest domeniu - războaie, uniforme, tactici, comandanţi.

Şi doctoratul l-am făcut pe o temă care nu a fost studiată aproape deloc în România – Războaiele ruso-austro-turce din secolul XVIII şi armate fanariote – prima lucrare de acest gen în România. Între timp, am scris alte articole, mai ales pe istorie militară pentru reviste din România (Historia, Magazin Istoric, Revista de Istorie Militară şi din afară (Ancient Warfare şi Medieval Warfare). Momentan lucrez în promovare turistică, deci am multe de a face cu istoria şi cu multe monumente, şi anul acesta am devenit unul dintre redactorii revistei Tactica şi Strategia din Baia Mare.

Rep.: Vorbeşte-ne despre asociaţia din care faci parte.

A.P.: În 2009 am devenit membru al asociaţiei Terra Dacica Aeterna. Am văzut o filmare cu ei pe net. Nu ştiam exact despre ce e vorba. Nu prea ştiam atunci despre reconstituire istorică, am avut ocazia să îi cunosc pe câţiva din asociaţie şi aşa am ajuns membru. Şi, de anul trecut, din primăvară, sunt vicepreşedinte al asociaţiei. Iniţial, am fost roman. Acum sunt dac. Îmi place mai mult. La romani trebuie să ai disciplină, trebuie să ai armuri pe tine şi am preferat să îmi las păr lung şi barbă şi să devin dac.

Am un echipament foarte uşor, doar o cămaşă şi nişte pantaloni, şosete de lână şi opinci şi am o armă de 2 mâini, un cosor de 1,80 m lungime care nu-ţi prea permite să ai armură pe tine.

CV-ul asociaţiei este foarte gros, şi în ţară şi în afară. Avem undeva la 10-15 manifestări mari în timpul anului, festivaluri sau alte activităţi. Am fost la festivaluri în Turcia, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Austria, Italia, Franţa. Anul acesta am fost în Franţa, dacii şi sarmaţii din Asociaţie. A fost o invitaţie care ne-a onorat foarte mult, fiindcă festivalurile în Franţa au un standard foarte înalt de calitate. Ambianţa în sine era diferită.

Publicul e altul. Acolo publicul vine şi îţi pune întrebări foarte pertinente, îţi intră în tabără în timpul programului, se uită, te întreabă... sunt întrebări punctuale de la oameni care se vede că sunt interesaţi. Am fost foarte măguliţi când am fost lăudaţi pentru modul în care ne-am organizat tabăra, pentru recuzită, echipament, armament, pentru mâncarea pe care am făcut-o şi, mai ales, pentru comportamentul în luptă. Din câte am înţeles, vom fi chemaţi şi la anul. Am reprezentat România cu capul sus, aşa cum am făcut-o la fiecare festival la care am fost în afara ţării.

Printre activităţile asociaţiei se numără şi un concept nou în România, şi anume ora de istorie vie, adică membrii merg în şcoli, îmbrăcaţi în daci şi romani, şi ţin ore de istorie. Este o latură educativă pentru că educaţia o faci de la cei mici, care acum încep să priceapă, şi până la bunicii lor, care nu au priceput bine la viaţa lor despre ce e vorba.

Mai avem şi vreo 10 ateliere: de fierărie, de metaloplastie, avem ateliere de lucru în corn, os, lemn, un atelier de lucru cu lut, acolo se înghesuie copiii foarte mult şi fiindcă le place să se murdărească. Un alt atelier mai special de ţesături şi mai avem nişte gherghefe unde copilaşii pot sa facă diverse modele de ţesături. Mai avem un atelier de muzică antică, avem câţiva colegi cu fluiere şi tot felul de instrumente antice.

Mai avem apoi ateliere de „instrucţie” militară cu copiii. Avem o armură romană mai mică, arme de lemn sau de plastic, scuturi. Îi învăţăm cum se băteau în antichitate dacii şi romanii, facem instrucţie cu ei. Şi, cel mai gustat atelier, cel de gastronomie antică – aici avem bucătărie dacică şi romană. Cea romană după reţete antice şi cea dacică după diverse legume, fructe şi cărnuri ce ştim că existau în antichitate şi despre care ştim că le foloseau dacii şi le tot combinăm şi ies nişte chestii chiar al naibii de bune. Ştim că foloseau lintea (noi chiar facem o mâncare din linte cu carne de pui sau de porc), mâncau foarte multe fripturi, animale la proţap, se folosea meiul (am făcut şi mămăligă de mei şi a ieşit foarte bună), grâul, fasolea, mazărea...plus mult vânat. 

Ne gândeam la un moment dat să facem ceva tabere de vară cu copiii, dar problema la noi este că suntem împrăştiaţi prin toată ţara: avem membri din Maramu’, Bistriţa, Cluj, Hunedoara, din Secuime, Sibiu, Braşov, Râmnicu-Vâlcea, Bucureşti, Constanţa. Şi e cam greu să ne adunăm, mai ales că o parte din oameni lucrează pe perioada verii. 

Suntem primii din România care am făcut reconstituire istorică pe daci, după puţinele surse pe care le avem, ştim materialele din care erau făcute hainele (in, cânepă, lână, piei, blănuri), ştim armele cum arătau, fiindcă au fost găsite numeroase piese de către arheologi, le avem şi pe Columna lui Traian şi pe Monumentul de la Adamclisi, piese găsite de arheologi, şi de detectorişti şi de detectoriştii ilegali, piese recuperate apoi de statul român. Putem spune la ora actuală că putem reconstitui un războinic dac, aşa cum arăta el acum 2000 de ani, fără a greşi prea mult: probabil înălţimea era undeva la 1,70-1,75 m, erau oricum mai înalţi decât romanii, care erau tipul mediteranean (mai mic, mai îndesat, mai închis la culoare, brunet). Erau oameni de munte, obişnuiţi cu munca. Erau blonzi-roşcaţi, probabil, şateni. Columna ni-i arată pe bărbaţi bărboşi şi cu părul nu chiar până la umeri. 

Nu avem, din păcate, schelete de daci pentru că dacii îşi incinerau morţii. Războinicii daci (pentru că nu toţi dacii erau războinici) erau probabil nobili, aristocraţi, cu siguranţă că erau acceptaţi în rândul războinicilor doar cei care chiar meritau să fie războinici, antrenamentul începea, mai ales, pentru copiii nobililor, de la vârsta la care puteau să ţină o armă în mână. Avem, astfel, la Hunedoara un cimitir de copii şi adolescenţi, şi fiecare este înmormântat cu o sică (celebrul pumnal dacic curb) făcută pe măsura mâinii lui. Sica probabil că era un însemn de clasă socială şi de statut social. Şi astfel copiii începeau de mici să fie antrenaţi.

Rep.: Evenimente importante în cadrul asociaţiei...

A.P.: În ţară, cele mai importante festivaluri antice sunt cele două de la Alba, festivalul roman Apulum, Festivalul Cetăţilor Dacice organizat tot de cei de la Alba şi festivalul DacFest, organizat de asociaţia noastră, la Simeria, jud. Hunedoara la Măgura Uroiului. Pe lângă acestea, mai este festivalul de la Porolissum, lângă Zalău, Festivalul Antic Tomis de la Constanţa şi alte manifestări mai mici.

Rep.: Cine se poate înscrie în asociaţie?

A.P.: În principiu, oricine se poate înscrie în asociaţie, preferabil să fi împlinit 18 ani. Îi luăm pe toţi cei noi şi îi antrenăm, îi învăţăm mai întâi individual şi, apoi, cu restul formaţiei. Fiecare trebuie să ştie foarte bine care îi e locul, cum să lovească, cum să înainteze, cum să se retragă. Altfel, se poate ajunge la răni urâte. Nu e obligatoriu ca cei care se înscriu să aibă studii în istorie. Cunoştinţele le asigurăm noi, după ce se înscriu. În trupă avem IT-işti, ingineri, desenatori, tot felul de meserii. De fapt, asociaţia a început de la preşedintele nostru actual, Paul Cheptea, care, pasionat de istoria romană s-a apucat să îşi facă el singur o armură romană cu care se plimba pe la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, de se cruceau babele din sat când îl vedeau cu tunică roşie, picioarele goale şi o armură metalică pe el.

Ulterior, s-a alăturat un grup de arheologi şi încet am început să creştem. Şi am ajuns astfel de la o mână de oameni, la 80 de membri. La ora actuală suntem cea mai mare trupă de reenactment din România, avem cei mai mulţi membri.    

Rep.: Cât de greu este să derulezi astfel de evenimente?

A.P.: Nu e uşor să faci reconstituire istorică în România. Îţi trebuie o doză de nebunie. Şi trebuie să îţi placă, să iubeşti să faci treaba asta. Altfel, nu merge. E un soi de vocaţie. Trebuie să ai chemare. Trebuie să te documentezi, să lucrezi pe echipamente, pe arme, să te apuci să citeşti pentru că nu ştii niciodată ce te întreabă publicul.

Sincer, cele mai încuietoare întrebări le-am primit de la copii. De exemplu, la Bucureşti, le vorbeam copiilor de 7-10 ani despre stindardul dacilor, celebrul draco, care în luptă scotea un şuierat şi speria cavaleria inamică...şi văd 2 degeţele sus: „caii dacilor de ce nu se speriau”? Şi am stat un pic şi ne uitam toţi unii la alţii. Şi în clipa aia m-a pălit şi am zis: „caii dacilor erau antrenaţi!”. Şi era o chestie la care noi nu ne gândiserăm până atunci...

Rep.: Ce sprijin aţi primit de la autorităţi?

A.P.: Din păcate, asociaţiile de reconstituire istorică din România trebuie să se auto-susţină. Sunt câteva exemple fericite de trupe care au fost făcute de muzee şi sunt finanţate din fonduri de la Consiliul Local şi cel Judeţean. Noi nu am avut norocul ăsta, sediul fiind în Cluj, cu cele două filiale, Deva şi Sibiu, pot să spun că nu am primit sprijin din partea autorităţilor, nici de la Consiliul Local, nici de la cel Judeţean, cu toate că am făcut demersuri în acest sens. Am avut noroc de câteva ori cu nişte sponsori, dar, în rest, ne finanţăm din manifestările la care participăm. Asta e România în care trăim... Cam aici e cultura în România, cam aşa se plăteşte cultura în ziua de azi, adică deloc.  

O manifestare culturală nu o să îţi aducă niciodată bani pe loc. Dar cultura îţi aduce beneficii pe termen lung. Numai că autorităţile noastre nu ştiu cum funcţionează cultura, de asta nici nu finanţează astfel de manifestări. Şi atunci e greu să îţi iei echipamente noi, să îţi faci recuzită nouă, o bună parte din recuzită ajungi să ţi-o faci din banii proprii.

A.P.: Să continuăm pe aceeaşi linie care ne-a consacrat drept una din cele mai bune trupe de reenactment din ţară. O să continuăm şi colaborarea cu bunii noştri prieteni din Alba. Sper să avem şi anul viitor cel puţin la fel de multe şi de bune manifestări ca şi anul acesta, şi sperăm să adunăm cât mai mulţi oameni faini alături de noi, lista de înscrieri e deschisă tot timpul pentru cei care vor să vadă istoria pe viu, să trăiască o parte din istoria veche şi ne dorim să adunăm cât mai mult public, să ne facem treaba bine, aşa cum o facem de fiecare dată, fiindcă mulţumirea noastră până la urmă este atunci când vedem că publicul ne aplaudă, că merge cu o lecţie învăţată acasă şi că e mulţumit. Lecţia predată e o lecţie de istorie vie, istoria pe care nu ai învăţat-o probabil în şcoală, despre care nu ai citit, istoria necoafată, neromanţată, ne-eroică la modul penibil, e istoria adevărată, pe surse. Până la urmă e istoria noastră, a românilor.   

Site-ul asociaţiei http://terradacica.ro/