Spațiul istoric și etnic românesc

Atunci când raportul sinergic economie-cultură funcționează la parametri normali, cu alte cuvinte atunci când generatorii de progres economic percep cultura ca pe un factor de primă importanță în afirmarea unui popor și sunt dispuși să o sprijine efectiv, pot apărea fapte, evenimente, opere de interes național, care să ne prezinte în fața lumii moderne așa cum am fost, cum suntem și nu cum ar dori unii neiubitori ai neamului nostru să o facă. În această categorie de gesturi memorabile trebuie inclusă, fără nicio rezervă, reeditarea bilingvă – în română și în engleză - în anul 2019, de către prestigioasa Edi­tură Militară din București, a celebrului atlas Spațiul istoric și etnic românesc – considerată, pe bună dreptate, drept piesă de rezistență a istoriografiei noastre naționale.

Reeditarea a avut loc la inițiativa și cu susți­nerea finan­ciară exclu­sivă a cunoscutului om de afaceri român Nicolae Badea, cel care conduce Computerland  România – una dintre cele mai puternice companii de pe piața IT de la noi din țară – având, de asemenea, investiții în comu­nicații, alimen­tație publică sport  (este preșe­dinte al Consiliului de ad­mi­nis­trație a Clubului „Dina­mo”), are investiții în telefonie mobilă, în industria de confecții și cea hotelieră, în apa­ratură electronică, în imobiliare etc.
Dacă exemplul Domniei Sale ar fi urmat de cât mai mulți dintre oamenii foarte bogați – adică dacă s-ar investi în cultură, mult mai mult decât se face, deocam­dată, la noi, rolul, locul  și importanța Româ­niei în concertul sociocultural european ar fi puse mult mai preg­nant în valoare.

A nu se uita că știința și cultura sunt factori decisivi în dezvoltarea și afirmarea atât a individului în comunitate, cât și a societății în ansamblu, că sunt pârghii esențiale ale civilizației. Nu degeaba De­clarația UNESCO de la Mexico City din anul 1982 preciza urmă­toarele: „Cultura dă omului capa­citatea de a reflecta asupra lui însuși. Cultura ne face ființe specific umane, raționale, înzestrate cu judecată critică  și cu simțul angajării morale.
Prin cultură, discernem valorile și facem alegeri. Prin cultură, omul se exprimă, devine conștient de sine însuși, își recunoaște limitele, își evaluează realizările, caută neobosit noi înțelesuri și creează opere prin care își transcende propriile limitări”.

Pe linia acestor valori universale a acționat și domnul Nicolae Badea, când a decis să se alăture, printr-un proiect total privat, „eforturilor deloc ușoare și simple, în contextul timpului prezent, de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri a Ro­mânilor”. Domnia Sa  a ales să susțină financiar reeditarea atlasului Spațiul istoric și etnic românesc, lucrare apă­rută, în anul 1942, deci la puțină vreme după ampu­tările succesive ale României, și care, așa cum sublinia unul dintre marii noștri istorici, Gheorghe Buzatu, „a stat permanent la dis­poziția delega­ților României în toate con­fruntările internaționale,  in­clusiv, dacă nu cumva în prima ordine, chiar la Congresul Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946”.

Domnul Nicolae Badea vede, pe bună dreptate, în această lucrare „o punere scânteietoare laolaltă a hărților devenirii istorice a Româ­niei în spațiul binecuvântat unde au domnit Burebista și Decebal, unde a fost capitala Daciei Traiane, unde au ființat cnezatele și voievodatele din care s-au constituit Țările Române, unde au luptat Basarabii, Mușatinii și Corvineștii, unde s-a cântat Hora Unirii și unde s-a realizat Statul Unitar Român”.
Ediția princeps a Spațiului istoric și etnic românesc a apărut în anul 1942,  fiind rezultatul celor mai de seamă oameni de știință ai vremii, istorici, lingviști, geografi etc. și a fost girată de Institutul Cartografic Militar, Institutul Național Central de Statistică și Academia Română. În varianta de acum, atlasul apare într-un format elegant, în condiții grafice de înaltă ținută, datorate companiei Arc Group Italia SRL, unde a fost tipărită, și beneficiază de o generoasă susținere a doi dintre cei mai valoroși savanți români: academicianul Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române și academicianul Răzvan Theo­dorescu – vicepreședintele acestei prestigioase instituții a culturii și științei românești, primul deschizând lucrarea cu un valoros studiu intitulat sugestiv Spațiul istoric și etnic românesc – temeiul României întregite de la 1918, cel de-al doilea oferind un Cuvânt-înainte esențializat și concis, afirmând că „expunerea plină de înțelesuri comparative, cum este cea de față, datorată – peste de­cenii – unor cărturari patrioți și de înalt profesionalism, va fi con­sultată cu profit de universitari și studenți, de diplomați și de oameni politici, spre folosul lor și al nostru comun”.
 

*

Până la această dată, Spațiul istoric și etnic românesc a beneficiat de patru reeditări, pe care și le-au împărțit două edituri prestigioase. Editura Militară din  București tipărește, între anii 1992 și 1993, în seria Restitutio in integrum, lucrarea în trei vo­lume, iar în anul 2019, așa cum am precizat în numărul anterior, apare ediția care face obiectul prezentării de față. La Editura Tipo Moldova Iași, atlasul apare prima dată în anul 2011, în condiții grafice deosebite, în format mare, într-un singur volum, în sistem anastatic, beneficiind de substanțialul studiu introductiv Drepturile și interesele permanente ale României din pers­pectiva reglementărilor in­ter­naționale și a realităților istorice și geopolitice aparținând cunoscutului istoric Gheorghe Buzatu. În anul 2017, Editura Tipo Moldova revine și tipărește atlasul în seria România. Marea Unire 1918-2018. 100 de cărți, coordonată de istoricul Ioan Scurtu. Avem de-a face cu reali­zare sub nivelul celei din 2011: se constată unele omisiuni, eludări etc., formatul este redus la nivelul unei cărți obișnuite, se renunță la studiul lui Gheorghe Buzatu, care nu mai era … actual, dar se păstrează, totuși, citatele mareșalului Antonescu, care deschideau în ediția princeps fiecare din cele trei secțiuni ale magistralei lucrări.
Ediția princeps a atlasului con­ține trei secțiuni: I. Spațiul istoric românesc – cu 28 de hărți comentate și cu un studiu introductiv intitulat Formarea unității ro­­mânești; II. Ungaria „mile­nară” – cu 9 hărți și studiul Lipsa de omogenitate etnică și admi­nistrativă a Ungariei „milenare”; III. Spațiul etnic românesc – cu 26 de hărți, 11 grafice și cu studiul Spațiul etnic românesc. Fiecare secțiune avea drept motto câte un citat din scrierile ma­reșalului Ion Antonescu. Noua ediție renunță la aceste citate, precum și la una dintre hărți (cu explicațiile aferente) și introduce 9 addende, constând în hărți, tabele, explicații etc., care au menirea de a aduce la zi informațiile de ordin istoric și etnic ale atlasului. Cele trei studii care precedă secțiunile atlasului sunt tot atâtea exemple de documentare cvasiexhaustivă în do­meniu, de concizie, esențializare și obiectivitate și exprimă punctul de vedere, clar și fără echi­voc, al celor mai valoroși istorici ai vremii în legătură situația geo­politică a Europei, eviden­țiind procesul de formare a unității românești, insistând asupra lipsei de omogenitate etnică și adm­i­nis­trativă a Ungariei „milenare” și trecând în revistă – cu ex­plicații, detalieri, hărți, grafice și diagrame sugestive – regiunile Terrei populate în mase compacte de români. În acest context, atlasul acordă atenție atât spa­țiului etnogeografic și istoric din imediata vecinătate a României – evidențiind, astfel, odată în plus, limitele teritoriului de formare a limbii și poporului român, cât și zonelor îndepărtate, unde românii au ajuns, fie în urma unor repetate emigrări în căutarea unui trai mai bun (cazul Americii), fie ca urmare a unor deportări bezmetice sau schimburi de populație practicate de fosta Uniune Sovietică (cazul Siberiei și al altor ținuturi foste sovietice). Hărțile atlasului sunt niște realizări cartografice de excepție, care surprind, cu mare precizie, evoluția teritoriului românesc și a celui unguresc, ofe­rind, totodată, o imagine grăi­toare asupra zonei europene în care erau incluse cele trei țări românești: Moldova, Muntenia (Țara Românească) și Transilvania. Sunt reprezentate prin hărți, tabele și diagrame toate elementele de forță care sunt în măsură să faciliteze celui care consultă atlasul formarea unei imagini de ansamblu asupra fenomenului românesc: evoluția spațiului nostru, începând cu Dacia Preromană și terminând cu România anului 1941; suprafața, populația și structura etnică a României și a teritoriilor pierdute în nefastul an 1940; răspân­direa românilor în afara gra­­nițelor; structura etnică a Ungariei începând cu anul 1941 și a Cehoslovaciei la 1930; gradul de maghiarizare a orașelor din Transilvania etc.
Dacă asamblăm comentariile care însoțesc cele 28 de hărți ale secțiunii Spațiul istoric românesc, obținem o istorie concen­trată, sublimată, chiar, pe alo­curi, a României, pe care ar trebui să o cunoaștem foarte bine cu toții și să ne mândrim cu ea. Aflăm acolo că geto-dacii – autohtonii pământului românesc – s-au stabilit în regiunea carpato-dunăreană în jurul anului 2000 înainte de Hristos. Facem cu­noș­tință cu marii regi Dromichaetes, Boerebista și Decebal, aflăm cum s-a petrecut cucerirea Daciei de către Traian, cum s-a produs retragerea aureliană și câte valuri de popoare migratoare au trecut peste strămoșii noștri fără a-i doborî, ci, dimpotrivă, fă­cându-i de fiecare dată mai pu­ternici. E bine să știe că ungurii, „neam de o cruzime fără margini”, au apărut pe aici în jurul anului 900, că, la 1241, a avut loc marea invazie tătară, că, în secolul al XII-lea, în zona Orăștie-Sibiu-Sighișoara-Bis­trița, au fost colonizați sașii, iar în zona izvoarelor Oltului, Mure­șului și Târnavelor – secuii. Cei care nu știu sau cei cărora le-a scăpat informația vor afla din paginile atlasului că, în secolul al XI-lea, în lucrarea Vita Sancti Gerardi, se vorbește despre niște așezăminte ortodoxe și despre o oarecare organizare politică în Banat, apoi, din alte contexte, vor cunoaște cum episcopul Ierotei, hirotonit de însuși patriarhul Teofilact al Constantinopolului, propovăduia, prin secolul al X-lea, „evanghelia în părțile locuite de români”, „iar un document papal din 1234, adresat episcopului cumanilor, amintea de pseudoepiscopii ale valahilor, ceea ce însemna că biserica românească avea în acea vreme ierarhia organizată și vlădicii proprii”.

*

Așadar, hărțile atlasului, împreună cu explica­țiile aferente ne poartă cu profesionalism prin istoria noastră multimilenară, insistând, ori de câte ori contextul permite, asupra acelor momente care confirmă peremptoriu continuitatea noastră în spațiul carpato-danubiano-pontic și, implicit, preeminența, aici, a elementului românesc în fața oricăror infiltrări asiatice sau de aiurea. Și nu doar atât! Citim cu satisfacție rândurile dedicate Imperiului Vlaho-Bulgar și fondarea celebrei dinastii a Asăneștilor. Lucrarea evidențiază, de asemenea, cu pregnanță, rolul Țării Românești, al Moldovei și al Transilvaniei ca scut al crești­nătății în fața numeroaselor invazii tătare și turcești.
„Unii s-au lăudat că ar fi fost singurii apărători ai creștinătății la fruntariile orientale ale Europei” – se spune în studiul introductiv, la prima secvență a atlasului. Dar urmează imediat replica fermă și de bun-simț: „Românii s-au mul­țumit să înfăptuiască această apă­rare cu prețul sângelui lor; con­ducătorii românilor au avut o viziune foarte clară a rolului lor de avangardă și au acceptat toate primejdiile”. În acest sens, sunt extrem de grăitoare cuvintele lui Ștefan cel Mare, adresate, în anul 1477, Senatului Veneției în ­legătură cu Cetatea Albă și Chilia, la care atentau cu insistență turcii. Aceste cetăți reprezentau, în concepția marelui voievod, „toată Moldova, iar Moldova, cu aceste două cetăți, este un zid de apărare pentru Ungaria și Polonia”. Ioan de Hunedoara – românul regent al Ungariei – „conducător al unei adevărate cruciade”, a oprit, în anul 1456, „invazia otomană sub zidurile Belgradului”, iar Mihai Viteazul preciza, la rându-i, că „Muntenia și Transilvania sunt zidurile de apărare a creștinătății împotriva turcilor”. Nu este uitat nici Mircea cel Mare, care „a îndeplinit misiunea creștină și românească de a fi oprit câtva timp expansiunea tur­cească la nordul Dunării”, iar despre Matei Basarab aflăm că, grație bărbăției și înțelepciunii sale politice, o parte a popoarelor creș­tine de sub stăpânirea otomană „făuriseră proiectul de a-l proclama Domn al Răsăritului”. Iar Constantin Brâncoveanu, „marele Domn martir al ortodoxismului românesc, are meritul de a fi salvat, printr-o prudentă politică de echilibru, însăși ființa statului român al Moldovei”.
Toate aceste evenimente au sporit prestigiul românilor pe plan european, dar – ceea ce este foarte important – dovedesc existența tim­pu­rie a conștiinței „unei adevă­rate misiuni istorice, care avea să unească în lupta comună țările locuite de români”. Iar această conștiință s-a plămădit și s-a în­tărit, în mod firesc și convingător, în cursul zbuciumatei istorii a neamului nostru. Căci, cu toate că trăia „împărțit în mai multe state, poporul românesc a avut din vreme instinctul, dacă nu chiar conștiința deplină a originii comune și a unității sale naturale”. Iar, odată ce în această paradigmă au intrat, cu putere deplină și cu efecte dintre cele mai benefice, ideea originii comune a românilor locuitori în cele trei „țări” și cea a unității limbii acestora, susținute admirabil de primi noștri cronicari: Grigore Ureche, Miron Costin și Ioan Neculce și apoi întărite cu argumente științifice de nezdruncinat de reprezentanții Școlii Ardelene, germenii unei viitoare uniri au devenit certitudine, urmând doar să se aștepte momentul istoric favorabil înfăptuirii acesteia. Iar atlasul de care vorbim punctează sugestiv toate etapele care au premers acestui măreț act: Revoluția de la 1848; Unirea din 1859; întrunirea, la 24 ianuarie 1862, la București, a primului Parlament al României și proclamația lui Alexandru Cuza, care decreta că „naționalitatea română e în­temeiată”; abdicarea lui Cuza din anul 1866 și preluarea domniei de către Carol de Hohenzollern Sigmaringen; Războiul de Inde­pendență; încoronarea lui Carol ca rege în anul 1881; afirmarea României ca un stat puternic care a jucat un rol important în Europa de Est; Războaiele Balcanice; Primul Război Mondial; decizia Sfatului Țării de la Chișinău din 27 martie 1918 de reunire a Basarabiei cu România; hotărârea Congresului de la Cer­năuți din 28 noiembrie 1918 privind revenirea Bucovinei la România și, în final, Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, când, prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Transilvania, Banatul, Crișana și Mara­mu­reșul se alipesc, într-un en­tu­ziasm memorabil, Regatului României. Să adăugăm că unirea cu România a fost agreată de sașii transilvăneni și afirmată cu fermitate în adu­narea lor de la Mediaș din 9 ianuarie 1919, lucru pe care l-au cerut cu aceeași determinare și șvabii bănățeni, ratificându-l în adunarea de la Timișoara din 10 august 1919. Urmărind hărțile atlasului și lecturând comentariile care le înso­țesc, conștientizăm acut tra­seul sinuos al evoluției teritoriale a actualei Românii, rememorăm rapturile comise de mari imperii nesătule sau de vecini hrăpăreți și obsedați de mărire. Asistăm la dureroase pierderi teritoriale și la recuperări spectaculoase, dar, de cele mai multe ori, prin mari jertfe.

Multe cetăți și teritorii românești au intrat – temporar sau definitiv (?) – în alte entități geopolitice și admi­nistrative, dar cel mai nefast an pentru România a fost 1940, când, la 27 iunie, prin ultimatul sovieticilor, Basarabia și Bucovina de Nord sunt anexate de aceștia, ceea ce a făcut ca aproape trei milioane de români să fie smulși de la sânul patriei lor. A urmat arbitrajul de la Viena din 30 august, prin care România este obligată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, mai pierzând peste un milion trei sute de mii de români, iar la 7 septembrie Cadrilaterul, cu peste o sută de mii de români, trece în administrarea Bulgariei. Dar a venit și vremea îndreptărilor, chiar și parțiale … deocamdată.
 

*

Într-una dintre secțiuni, atlasul se ocupă pe larg, cu obiec­tivitatea și profesiona­lismul care caracterizează întreaga lucrare, de evoluția te­ri­torială, etnică și administrativ-politică a Ungariei, începând cu anul 896, când ungurii nomazi au pătruns „prin trecătorile Carpaților de Nord”, instalându-se între Dunăre și Tisa și răspândind, timp de trei sferturi de veac, „groaza în Europa, cu sângeroasele lor expe­diții de jaf, până ce, în urma succesivelor înfrângeri sufe­rite la Merseburg (934), la Ausburg (955) și la Adrianopol (970), au fost constrânși să se mulțu­mească cu teritoriul ocupat în șesul Tisei și în Panonia formând o alcătuire politică de durată”.

Cei care vor consulta lucrarea vor afla care a fost situația Ungariei în vremea celor șase dinastii, precum și în perioadele când s-a aflat sub turci sau sub habsburgi. Pagini și hărți speciale sunt rezervate anilor 1848-1867 – perioada absolutis­mului austriac – și apoi anilor 1868-1918 – dualismul austro-ungar. Urmează anii 1918-1940, în care au loc modi­ficări importante pe plan european: prăbușirea Austro-Ungariei și, ca urmare a aplicării principiului liberei deter­minări, apariția statelor „succesorale”: slavii de sud se grupează sub „conducere sâr­bească”, apare statul ceho-slovac, iar Transilvania, „împreună cu părțile dinspre Tisa și cu Banatul, s-a încorporat, prin voința a peste două treimi din populația ei, în Regatul Ro­mâniei”.

Intitulat sugestiv Lipsa de omo­genitate etnică și administrativă a Ungariei „Milenare”, studiul care precedă această secțiune ne arată argumentat „cât de puțin unitar a fost, de-a lungul veacurilor, așa-numitul stat național maghiar”. Cele nouă hărți, însoțite de comentarii pertinente, demonstrează că atât de mult trâmbițatul stat național maghiar „nu a răsărit din forța creatoare a unui singur element etnic, ci trebuie considerat mai ales ca produsul unui concurs de feluriți factori istorici, la acțiunea cărora au contribuit, în largă măsură, elemente etnice de origine germană, slavă și română”. Iar dintre dinastiile care s-au  perindat la cârma regatului doar prima – cea a Arpadienilor este efectiv de sorginte ungurească.
Dinastia de Anjou are origini franco-italiene, dinastiile de Luxem­burg și de Habsburg sunt de origine germană, cea de Iagello este poloneză, cea de Zapolia este slovaco-germană, iar dinastia de Huniade este românească. Ducând în mod constant o politică ex­pansionistă de acaparare de noi teritorii, nu este de mirare că ungurii s-au pomenit, la un moment dat, minoritari în propria lor țară. Astfel, conform recensământului din anul 1787, doar 39% din populația acestui stat era de naționalitate maghiară, celelalte 61 de procente erau constituite din germani, slavi și români. Situația aceasta s-a menținut multă vreme.

Ziaristul și profesorul universitar italian Roberto Fava, un bun cunoscător al situației socio­po­litice din Transilvania de la sfâr­șitul secolului al XIX-lea, aflând că, în anul 1896, urmează să aibă loc la Budapesta o conferință interparlamentară la nivel european, afirma, cu evi­dentă ironie, că se va ține o conferință a păcii în capitala unei țări, unde există un război permanent între șapte mi­lioane de asupritori și nouă mi­lioane de asupriți. Același mare jurnalist, care a îmbrățișat fără re­zerve cauza românilor transilvani, afirma, după procesul memoran­diștilor din anul 1894 de la Cluj,
că justiția s-a comportat „ca o curtezană nerușinată care vânează gra­țiile stăpânilor politici din Budapesta”.

Guvernele maghiare au sesizat devreme situația îngrijorătoare de inferioritate numerică în care li se găsea nația și au recurs la tot felul de stratageme prin care au mărit, în mod artificial, numărul indivizilor proprii. Au declanșat, astfel, un violent proces de ma­ghia­rizare, utilizând în acest scop orice mij­loace și procedee: condiționarea de drepturi politice de completa renunțare la cetățenia inițială, obligativitatea învățămân­tului în limba maghiară, schimbarea numelor localităților și, în general, a numelor de locuri, maghiarizarea numelor de familie, întocmirea de date statistice false, deturnarea hărților demografice, promiterea de posturi de conducere sau de avantaje materiale, înregistrări fictive cu ocazia recensămintelor etc. Deznaționalizarea românilor devenise o politică de stat. S-a înființat chiar o Societate Centrală de Maghiarizare a Numelui, al cărei președinte, Telkes Símon, a „produs” o lucrare cu un titlu grăitor: Cum să maghiarizăm numele de familie, Budapesta, 1898. Cam în aceeași perioadă (prin 1907), apare la Budapesta cartea lui Antal Huszár Românii din Regatul Ungar, elaborată la cererea lui Andrássy Iuliu, ministru de Interne și Appony Albert, ministrul Cultelor și Instrucțiunii, în care, de-a lungul a aproape de o mie de pagini – toate având caracter secret și confidențial, cartea fiind tipărită în doar douăzeci și cinci de exemplare, destinate membrilor guvernului – se dau indicații și se propun măsuri nici mai mult nici mai puțin decât pentru desființarea românilor ca națiune! Ne oprim aici, deși despre asemenea încer­cări demențiale am putea spune foarte multe …