Curs valutar
Euro
Dolar american
Lira sterlină
Forint unguresc
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Silviu Dragomir, eroul care le-a zâmbit fricii şi morţii
La prima vedere, Silviu Dragomir, preşedintele AFDPR Baia Mare pare destul de taciturn. Deşi respectuos şi cu simţul umorului, nu vorbeşte mult şi, mai ales, vorbeşte rareori despre el. Povestea lui de viaţă ar fi demnă de un roman, purtarea sa ar putea servi ca model tinerelor generaţii, iar oamenii pe care i-a cunoscut fac parte din Panteonul onoarei acestui Neam. Dar el nu se laudă niciodată şi nu face caz de jertfa lui şi a miilor de români care au murit în temniţe şi în închisori. Numai că, atunci când vorbeşte despre ei, zâmbetul lui devine trist, iar ochii. se pleacă în pământ. Nu şi-a scris memoriile şi nu a dat interviuri.
Dintr-o modestie sinceră, aceea a omului care, indiferent de sacrificiile făcute, nu crede decât că şi-a făcut datoria şi nimic mai mult. Iar pentru el, pentru ei, datoria faţă de Dumnezeu şi Neam e sfântă. Iar dacă a acceptat să vorbească despre ele, e numai pentru că şi mărturisirea adevărului e tot o datorie sfântă.
Deşi aproape a ajuns la 80 de ani, Silviu Dragomir are mintea şi sufletul tinere. Dovadă stă privirea vie, mintea ascuţită, vorba apăsată şi veşnicul zâmbet din colţul gurii. Zâmbetul omului împăcat cu sine şi cu lumea.Şi, mai ales, zâmbetul omului care ştie că viaţa nu e contabilitate, că în orice război nu învinge neapărat cel mai puternic şi că minunile fac parte din normalul celor care cred.
S-a născut în 16 decembrie 1936, într-o familie de intelectuali din Copalnic, tatăl său era preot ortodox şi mama sa fiică de preot ortodox. Aşa că, istoria şi vremurile nu le-au fost deloc favorabile: „sub stăpânirea hortystă, tata, Augustin Dragomir, a fost mereu persecutat fiind preot ortodox. În cele din urmă, în ’41 a fost arestat doi ani de stăpânirea maghiară şi închis la Satu Mare. Apoi a venit războiul şi tata a fost preot militar în război şi, după ce s-a terminat războiul, a venit acasă. În 1948 a fost arestat din nou şi a stat la Canal 9 luni, pe motiv că era preot român şi că avea influenţă foarte mare asupra comunităţii. Pe urmă, în august ’52 a fost arestat din nou şi ţinut până în ianuarie ’55, iar apoi a mai avut arestări, dar de scurtă durată. Dar s-a îmbolnăvit şi în decembrie ’58 a murit, la vârsta de 55 de ani. Când a fost arestat, în ’52, pe mine şi pe sora mea ne-au dat afară de la şcoală”. Având această situaţie agitată în familie, erau consideraţi „antisociali”. A reuşit să termine şcoala medie tehnică minieră şi liceul, dar a încercat să se înscrie la facultate şi nu. s-a dat dreptul. Apoi, în 6 august, a venit momentul iminent al arestării: „În 6 august 1958, era zi de sărbătoare, era Schimbarea la Faţă şi eram îmbrăcat elegant pentru că aşteptam să mă întâlnesc cu o fată, cu actuala mea soţie). Stăteam în Baia Mare şi a bătut cineva la fereastră şi m-a chemat să merg la Securitate să dau o declaraţie.
Ştiind că nu am făcut nimic, m-am dus repede să apuc să ajung la întâlnire cu fata. Iar acolo, după 20 de minute de anchetă scurtă, mi-a zis „pentru că n-ai spus adevărul, eşti arestat”, iar cu asta a venit un caraliu, mi-a pus ochelari de tablă la ochi şi m-a dus la celulă. După două zile a început ancheta cu înjurături şi bătăi. Mă întrebau dacă am ascultat Vocea Americii şi sigur că am ascultat, că numai cine nu avea radio nu asculta. Apoi, dacă am discutat de evenimentele din Ungaria, dar toată lumea discuta despre asta. Însă ei au zis că am discutat duşmănos. Eu aveam un prieten la Şomcuta, iar el coresponda cu cineva din Baia Mare. La percheziţie, i-au găsit celui din Şomcuta o carte poştală de la cel din Baia Mare care se încheia cu „Trăiască LO!”, iar prin asta au înţeles „Trăiască Legiunea şi Onoarea”. Aşa că după ce i-au arestat, m-au arestat şi pe mine că eram prieten cu cel din Şomcuta şi m-au acuzat că fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară de tip legionar. Aşa că m-au ţinut din august până în noiembrie la Securitatea din Baia Mare. Ca să îngroaşe acuzarea, l-au adus pe unul cu care m-a pus faţă în faţă. Nu îl cunoşteam, dar el a zis că mă cunoaşte, că mă cheamă Ticu. Dar ei au zis că-i „numele conspirativ” al meu. A zis că ne-am întâlnit şi că vroiam să fac rost de arme prin atacarea pe stradă a miliţienilor. Când am auzit ce zice, mi-am zis „se îngroaşă treaba”. Securitatea ştia că am un prieten în armată, şi l-au pus pe ăla să spună că prin acel prieten vroiam să recrutez în organizaţie cadre militare.
Şi a continuat, spunând că el, fiind electrician, şi-a luat angajamentul să facă un aparat emisie-recepţie pentru a avea legătură cu străinătatea, deci s-a autoinclus în organizaţia de care mă acuza pe mine. Aşa că am fost acuzat că pregăteam o organizaţie paramilitară, cu scop de înlăturare a regimului democrat din România. Iar această declaraţie mincinoasă a stat la baza acuzării mele”.
În toamna lui 1958, în urma unui simulacru de proces care avut loc la Satu Mare şi în care procurorul a cerut „pedepsirea exemplară” pentru că Silviu Dragomir era „fecior de popă” a fost condamnat la 20 de ani pentru crimă-uneltire contra ordinii sociale: „Am văzut că dosarul din Baia Mare avea scris mare pe el „20”, şi nu ştiam ce înseamnă, dar după aceea am înţeles că erau anii de puşcărie, că atâta mi-au dat. Deci, eu am plecat în Instanţă gata condamnat. Acolo mi-a spus cineva că a murit tata. Sentinţa a fost „20 de ani muncă silnică”, şi în ianuarie ’59 m-au dus în Gherla. Acolo, la 5 dimineaţă era deşteptarea, se dădea raportul şi pe urmă „regimul tăcerii”. Nu aveai voie să vorbeşti în celulă şi până la 10 seara trebuia să stăm în picioare. Era doar o băncuţă de 3 persoane unde puteam sta pe rând, dar erau bătrâni care nu puteau sta în picioare. În celulă eram 18 oameni într-o cameră de 3 pe 4 m. Acolo am stat cu juristul Reşiţei, o bibliotecă ambulantă, un comandant de cursă lungă, oameni extrem de inteligenţi. Mâncarea era mizerabilă: dimineaţa era o cană de cafea neagră făcută pe coji de pâine şi 80 g de pâine pe zi. La amiază primeam turtoi, un fel de mămăligă. Era o supă de maţe de la abator, o supă verde cu maţe cu tot ce era în ele. Când era supă de fasole, dacă găseai două boabe era mare lucru, iar supa de cartofi era o zeamă tulbure, pe când cea de varză era apă în care plutea o frunzuliţă sau două de varză. Acolo nu aveai voie să faci nimic, ori, noi, totuşi, încercam să vorbim sau să facem ceva. Pe o bucată de cârpă făcusem o moară, sau jucam şah cu figuri din bucăţi de pâine colorate cu var sau mizeria de pe pereţi.
Şi, când ne prindeau, ne băgau 7 zile la izolare, unde se mânca o dată la trei zile mâncare de puşcărie, în rest, în fiecare zi, primeai la amiază o jumătate de litru de apă caldă cu puţină sare. În Gherla ne ducea o dată pe lună să facem baie. Când ieşeai din celulă, trebuia să mergi în pas alergător, până jos, unde era baia, iar la fiecare colţ erau gardieni care dădeau cu parul. În regimul acesta am stat până în octombrie ’60”. Cum a rezistat? În primul rând, prin credinţă şi prin optimism: „Eu am fost un tip tare optimist şi nu am căzut, deşi ştiam că sunt chinuit nevinovat. Credeam în Dumnezeu din copilărie, dar în Gherla toată lumea se ruga, iar puşcăria i-a făcut creştini şi pe atei. Au fost foarte puţini care au rămas atei. Altă şansă şi alt refugiu nu aveai, decât în rugăciune.”
De la Gherla, drumul calvarului a continuat spre Balta Brăilei, la Salcia: „Din Gherla am plecat cu trenul până la Brăila, de unde ne-au dus pe un bac până la Strâmba după care ne-au încolonat şi am mers în marş 25 km, cu menţiunea că dacă cineva iese din rând este împuşcat fără somaţie. Eram vreo 2500 de oameni. Iniţial, am stat la Stoieneşti, unde erau saivane de oi. Când am ajuns acolo, a apărut un călăreţ pe cal alb, ca un voievod, era maiorul Gaftea, comandantul de la Piatra Frecăţei, care ne-a spus scurt „aţi fost aduşi aici ca să pieriţi. Avem nevoie de mâinile şi picioarele voastre să faceţi digul, dar trebuie să plătiţi aerul pe care-l respiraţi. Oricât vă veţi chinui, aici veţi pieri.”
Asta a fost primirea şi a avut dreptate, pentru că din octombrie ’59 până în aprilie ’60 au fost 800 de morţi. Toată iarna am stat în barăci prin care sufla vântul şi vedeam stelele. Dormeam doi în pat. După un an ne-au mutat din saivan şi ne-au dus în barăci, de la Stoieneşti, la Salcia. Acolo munceam toată ziua la dig, să cărăm pământ pe vârful digului pe nişte schele, iar sus era un tractor care se plimba să taseze digul. Când ploua, trăgeam doi de roabă pentru că nu se putea urca. În fiecare seară, după lucru, acolo erau bătăi groaznice pentru că nu-ţi puteai face norma şi ne acuzau că sabotăm. Mâncarea era tot de exterminare, foarte slabă, şi nu puteai lucra la dig cu ce se dădea. La un moment dat, cineva a prins un şarpe gros cât o coadă de mâtură şi l-a ascuns în bluză de foame. În colonie l-a băgat într-o gamelă cu apă clocotită, apoi a luat pielea de pe el cum ai trage de pe umbrelă şi a luat carnea. S-a adunat o gamelă de carne din care am mâncat toţi, câte puţin. Alţii au prins câine în colonie şi de foame l-au mâncat. În aceste condiţii am stat până în 1963, din colonie în colonie. Am ajuns şi la Periprava, unde era comandant Ficior. Acolo ne-au cazat pe bac, şi ne duceau la muncă. Am fost în trei colonii de muncă: Centru, Grind şi Şiştovca.
În mijlocul coloniei era un catarg mare cu o stea despre care deţinuţii ziceau „câte stele sunt pe cer, toate, dimineaţa pier. Numai una, ca o proastă, stă în colonia noastră”. Acolo ne-au omorât bătăile şi frigul. Acolo am fost la diguri, la desecări, irigări şi la stuf. La stuf a fost îngrozitor, că lucrai în apa rece, indiferent dacă ploua sau ningea.”. Silviu Dragomir a rezistat şi aici cu aceleaşi „arme”: „Eram tare bun prieten cu preotul greco-catolic Raţiu şi efectiv minţeam să-i întărim pe ceilalţi. De exemplu: „măi, am auzit că peste două săptămâni plecăm de aici!” şi toată lumea se înviora. Peste încă o lună sau două, era ianuarie şi anunţam că vine primăvara şi se încălzeşte în două săptămâni, şi oamenii se bucurau. Aproape în fiecare lună lansam câte o minciună să-i întărim pe ceilalţi. Zvonurile erau de genul „să nu spui la nimeni, din sursă sigură am aflat că plecăm”. Totul era o minciună, dar asta ridica moralul în toată colonia. Şi eu am fost dintre acei „mincinoşi”.
Din Balta Brăilei a ajuns la Jilava, în septembrie ’63: „Când am predat bagajul, gardianul m-a întrebat: ce te uiţi aşa şi i-am răspuns: mă uit să ştiu de unde să-l iau când plec de aici.
Şi mi-a zis, crezi că de aici pleci vreodată? Nu m-am arătat, dar adevărul e că nu speram să mai ies. Dar m-am gândit pe etape: am 20 de ani de puşcărie, din care sigur fac 5, iar când am ajuns la 5 mi-am zis „mai rezist 5”. Iar asta m-a ajutat. La fel mă gândeam că într-o celulă stau o lună, iar peste o lună îmi ziceam că mai rezist o lună. Iar la Jilava am stat până la eliberare, în 24 iulie ’64”. La Jilava, Dragomir a stat la camera 1, vecină cu camera 0, unde stăteau condamnaţii la moarte. Dar moartea pândea oricum peste tot. Aşa că, erau obişnuiţi cu umbra ei.
Eliberarea a venit ca o minune la care nu mai îndrăznea să spere: „După 6 ani, în ’64 auzeam că se fac eliberări. Nu mă aşteptam să mă elibereze, ci eventual să-mi reducă pedeapsa de la 20 la 10 ani. În ziua eliberării lucram la bucătărie şi m-au trimis să-mi iau bagajul. Eu mi-am luat gamela, că atât aveam. În celulă mi-am luat pătura, perna şi o manta, după care m-au băgat într-un ţarc de plimbare. După o vreme m-au dus într-o anchetă, unde era un prezidiu îmbrăcaţi civil. După o serie de întrebări de identificare, mi-au zis că sunt liber şi că am toate drepturile. M-au întrebat ce o să fac dacă aud pe cineva că vorbeşte despre regim şi le-am spus că nu o să aud. Dar le-am zis că o să anunţ dacă aflu că cineva pune bombă sub Palatul Telefoanelor, dar nu pentru cel ce pune, ci pentru că e o clădire importantă. Mi-au zis „eşti şmecher”. Aveam 40 kg la 1,80 m, iar la arestare aveam 90 kg. M-au pus să semnez că nu spun nimănui pe unde am fost şi ce am păţit.”.
În libertate, coşmarul a continuat. Întâi nu s-a putut angaja nicăieri. După mai multe refuzuri, s-a plâns la procuratură. Aşa a ajuns să lucreze la Mina Nistru şi, între timp, să înveţe. Visul său era să devină medic. A intrat la Medicină Veterinară la Iaşi, dar nu i-a plăcut şi după un an a dat examen la Cluj, la Stomatologie: „Când am completat fişa de înscriere la examen nu am scris nimic la rubrica dacă „aţi avut vreo condamnare”. Am intrat primul la stomatologie.
Şi după ce s-au dat rezultatele prin secretara pe care o cunoşteam am completat şi rubrica privind condamnarea. Am învăţat ca un nebun, iar la bio-chimie am luat 10, deşi era un profesor care n-a dat 10 în viaţa lui”. Inteligenţa sa i-a atras pe securişti, care au tot încercat să-l racoleze şi i-au trimis informatori pe urme. Cu unul dintre ei s-a împrietenit şi acesta a recunoscut peste timp că n-a avut ce să scrie rău despre el: „După facultate am avut repartiţie în Lăpuşul Românesc, la Cavnic, în Şomcuta şi în Baia Mare. M-au lăsat să profesez ca stomatolog. Dar nu mi-a fost frică niciodată să le vorbesc despre Dumnezeu pacienţilor sau celor cu care m-am întâlnit”.
Azi e împăcat cu toate. Are zâmbetul omului care ştie că viaţa nu e contabilitate, că în orice război nu învinge neapărat cel mai puternic şi că minunile fac parte din normalul celor care cred.
„În iarna anului 1961 săpam un canal de desecări. Şi un foarte bun prieten, Andrei Crişan, era undeva mai sus de mine, nivela pământul pe taluz. Şi l-am văzut că plângea rezemat în lopată. M-am dus la el şi l-am întrebat ce-i cu el. Şi, mi-a spus plângând, că nu-şi va mai vedea niciodată părinţii şi sora. În acel moment i-am tras două palme cât am putut şi am strigat la el: bă! Părinţii şi fraţii tăi sunt la căldură! Pune mâna şi lucrează că altfel îngheţi aici! Nu ţi-e ruşine să zici asta? Tu ai 20 de ani, nu vezi că lucrează oameni de 80 de ani? Lucrează să nu mori, că dacă nu lucrezi, sigur mori!Şi a pus mâna pe lopată şi şi-a revenit. Cele două palme au fost un şoc pentru el, care l-a ajutat să depăşească momentul. Apoi mi-a mulţumit. Dar, am fi fost pierduţi amândoi dacă ne apucam să plângem unul lângă altul”.
„Vara aveam o salopetă pe care scria CR, adică „contra revoluţionar” şi de fiecare dacă urcam schela ca să intrăm în bac. Într-o primăvară, mi-am luat boneta din cap şi am aruncat-o în Dunăre, şi când m-a întrebat colonelul de ce am făcut asta i-am zis „să nu am ce ridica de pe cap să zic să trăiţi!”. Nu mi-a făcut atunci nimic, pentru că nu se putea opri din numărătoare. Atunci am scăpat de pedeapsă. Altă dată, în iunie ’61 eram pe bac şi era o căldură teribilă.
Medicul coloniei era un deţinut din Baia Sprie, doctorul Stainhauzen. Plouase cu o zi înainte şi era mocirlă şi un caraliu m-a chemat. Trebuia să îi spun „să trăiţi, sunt deţinutul Dragomir”, dar nu i-am zis nimic.
Mi-a zis „ia cizmele astea şi curăţă-le!”. Am pus mâna pe cizme şi le-am aruncat în stuf de pe bac şi i-am zis „n-am venit în puşcărie să-ţi curăţ cizmele!”. Tot s-a făcut roşu, nu a zis nimic şi m-a băgat la izolare în cala cu lanţuri, o încăpere trapezoidală cu baza mare în sus, unde este o roată mare dinţată pe care stă ancora. La amiază s-a încălzit bacul atât de tare încât am leşinat. Când a văzut că am leşinat, l-a chemat pe Stainhauzen, care i-a spus că dacă nu mă scoate mor şi că va scrie în procesul verbal exact cum a fost. Au aruncat pe mine apă rece şi m-am trezit. Toţi erau atenţi la cei care ocoleau să spună „să trăiţi”, iar dacă te vedeau, te băteau. De exemplu, o dată curăţam cartofi 50 de oameni, cu o bucată de tablă de la pat. Eu eram într-o margine, în capătul sălii aplecat, şi a venit maiorul Ficior şi a observat că nu m-am ridicat în picioare şi nu mi-am dat boneta de pe cap. Avea ochiul format pentru aşa ceva. M-a chemat la el şi nici de această dată nu am zis „să trăiţi, sunt deţinutul, la ordinele dvs”. M-am dus în faţa lui şi nu am zis nimic. Am făcut rău, că am avut numai de pierdut din asta, dar efectiv mă durea umilinţa mai tare decât bătaia. A zis „descoperă-te”, şi exact pe acelaşi ton am zis „nu mă descopăr”, şi a repetat, strigând, la care am strigat şi eu. Mi-a tras două palme de am leşinat pe loc.Şi m-a trimis pe bac unde m-a pus în lanţuri la izolare, unde m-a ţinut două săptămâni cu mâncare la trei zile. Şi nu am păţit nimic, nici măcar nu am slăbit.
Am luat bătaie multă, dar nu-mi aduc aminte să mă fi durut vreo palmă. E greu de crezut, dar nu am simţit durerea. Însă mi-am zis că acolo mor dacă îmi iau boneta şi spun „să trăiţi”. O dată m-au bătut cu un lemn, mi s-a umflat şi mi s-a înnegrit fundul, dar nu m-a durut. Niciodată nu le-am dat satisfacţia să urlu când mă băteau”.
„În ’58, în toamnă, am visat la Satu Mare că citesc o carte. O carte foarte groasă. Şi tot încercam să văd câte pagini are şi nu reuşeam. Şi am citit în vis primul capitol, până la pagina 158 şi am închis cartea. Iar dimineaţă am înţeles că s-a încheiat un capitol din viaţa mea şi în aceeaşi zi am fost mutat la Gherla. La fel a fost şi la Gherla. În noaptea dinainte să plec de acolo am visat că eram într-o clădire mare şi am căzut de la etaj pe o masă mare, pe un câmp imens. Dimineaţă le-am spus celor din cameră „plecăm de aici, dar plecăm undeva într-un câmp imens”.
Şi în acea zi ne-au dus în Balta Brăilei. Dar cel mai tulburător a fost visul de dinainte de arestare. Cu vreo 6 luni înainte de arestare am visat o celulă cu două paturi de beton şi cu o masă de beton care ieşea din perete. Iar pe masă era o cană roşie cu gura în jos. Iar acest vis s-a repetat.
Şi când m-au arestat, m-au dus exact în celula pe care am visat-o, unde era pe masa de beton o cană roşie întoarsă. M-au dus exact în celula pe care am visat-o, pe care o ştiam din vise, deşi nu văzusem niciodată cum arată o celulă a Securităţii. Eu cred în Dumnezeu, convins, pentru că au fost multe lucruri care m-au convins. Nu numai puşcăria m-a convins. Eu nu am văzut-o pe Fecioara Maria cum au văzut-o alţii, dar am simţit ajutorul Ei şi a Bunului Dumnezeu de nenumărate ori!”
