Şi tot zbor / România înapoi

De câteva zile tot auzim o sintagmă care se foloseşte şi de o parte şi de cealaltă a baricadei: să ne luăm România înapoi. Dar oare cine a luat-o? Şi de ce? Iar acum de ce o folosesc şi unii şi alţii? Pe care Românie o vrem? Şi cine suntem noi? Şi de la cine să o luăm? Şi cum?… Sunt doar câteva din întrebările pe care le avem, văzând ce se întâmplă în jurul nostru. 

Am fost duminică, alături de alte mii de români, la vot. La Viena am avut norocul de a sta doar 3 ore în frig, afară, aşteptând să facem un gest care nu mai putea fi stăvilit: să spunem NU minciunii, prefăcătoriei, demagogiei, bătăii de joc. În alte oraşe s-a stat mult mai mult, chiar şi fără să se poată exprima. Vorbeam cu prieteni de la Londra, Paris sau Roma - şi eram îngrozit să văd cum toţi, spontan, s-au revoltat. După 25 de ani. Duminică am descoperit un cuvânt şi tot impactul lui asupra unui popor: aroganţa. Mi-am dat seama că am trăit într-o falsă libertate unde timp de 25 de ani ni s-a picurat aroganţă zilnic, până când am devenit imuni la ea. Combinată, bineînţeles, cu minciună, înşelătorie, cinism, furt, bătaie de joc. Şi multe, multe altele… Au ajuns astfel să ne conducă nişte analfabeţi, impostori, hoţi - iar noi să asistăm pasivi la un spectacol grotesc în care eram jefuiţi pe faţă. Şi lor le era permis orice. Orice!

Duminică, stând la coadă la ambasadă, am avut senzaţia că mă trezesc dintr-un vis: oare cum am putut, atâţia ani, să îi suportăm? Oare ce ne-a orbit aşa de tare încât să nu ne putem aduna pentru a ne opune? Oare cât i-a fost dat acestui popor să rabde, să tacă şi să înghită până să se exprime astfel? De ce a trebuit ca milioane de români să îşi părăsească locurile natale, familiile, valorile, trecutul, prezentul şi tot ce le era mai drag pentru a căuta o bucată de pâine în altă parte?

La coadă, în frig, câţiva voluntari au împărţit ceai; un gest minor, care m-a umplut de bucurie. A fost un prim semn că, chiar şi cei de la ambasadă, în ciuda faptului că fuseseră instalaţi de un regim pe care l-am renegat, erau de partea noastră! Apoi, în minutele acelea lungi şi în tăcere de pe scările ambasadei, în care cu toţii încercam să folosim timpul cât mai eficient pentru a face munca funcţionarilor cât mai uşoară pe de o parte, dar şi pentru a da şansa celor mulţi de la coadă să se poată exprima pe de altă parte, a fost un al doilea semn. Iar când am ajuns la persoana care îmi lua datele de identificare şi le-a completat pe foaia care avea numărul 297, mi-am spus Suntem mulţi! Probabil citindu-mi gândurile, m-a întrebat dacă mai sunt mulţi afară. Pe mine mă interesa trecutul, pe ea viitorul. I-am mărturisit că da şi am văzut, în ciuda faptului că oboseala i se citea puternic pe chip, iar mâinile o mai ascultau cu greu să noteze la fiecare persoană datele solicitate, cum o lumină îi limpezeşte chipul. Și acela a fost cel de-al treilea semn că ceea ce ne dorim cu toţii este atât de banal: vrem normalul, firescul şi simplitatea înapoi!

Iar România pe care o vrem înapoi este aceea a bunului simţ!