Şi noi unde să mai studiem?

Gazeta de Maramureş are din nou onoarea de a găzdui, în paginile sale, gândurile şi analizele lui Marcel Petrişor, unul dintre marii intelectuali români în viaţă. El a devenit un adevărat prieten al Gazetei, înţelepciunea şi sfaturile cu care se înconjoară onorându-ne de fiecare dată. Articolul de mai jos este o privire asupra „faimoasei şcoli naţionale de aroganţă” franceze şi asupra şcolii în general.

Există în lumea contemporană vestică şcoli superioare de faimă incontestabilă.  Şcoli de stat pentru formarea oamenilor de stat, printre care una dintre cele mai creditate de mentorii mondiali în vogă, faimoasa E.N.A. (Ecole Nationale d’Administration – Şcoala Naţională de Administraţie). Şcoală pentru viitorii miniştri, oameni de stat francezi (şi nu numai), meniţi să conducă destinele unor ţări şi popoare. Considerată, după toate informaţiile oferite de personalităţile trecute mai recent prin ea şi după toată faima mondială dobândită, ca ocupând un loc de vârf, dacă nu chiar cel mai de sus, în cadrul ierarhiei instituţiilor didactice contemporane.

Şi totuşi, pentru a ne da mai bine seama de ceea ce înseamnă această Şcoală, creuzet al viitoarelor elite politice, economice şi mediatice, specializate în informatică, contabilitate politică, fiscalitate, statistică şi psihosociologie, răsfoind şi alte surse mediatic informative, iată ce se mai poate descoperi cu mare surprindere, referitor la conţinutul valorilor morale ale acestei înalte instituţii şi al caracterelor celor trecuţi prin ea.

Am făcut E.N.A.  – spune, de pildă, Philippe de Villiers în cartea sa, Le moment est venu de dire ce que j’ai vu (A venit momentul să spun ce am văzut”), apărută la editura Albin Michel, Paris 2015 – Nu este o şcoală, este un tipar, un laminor semantic, care te zdrobeşte. Intri în el cu un bagaj de trei mii de cuvinte şi ieşi doar cu vreo treizeci, cu creierul formatat, în afara neuronilor şi cu inima goală.

Pretenţia acestui faimos laborator, sau ambiţia celor ce-l conduc nefiind, de fapt, decât aceea de a substitui ideea de guvernare a lucrurilor cu cea de administrare a lor pentru ca-n final, ele să decidă asupra oamenilor şi nu oamenii asupra lor. Visul lui Saint Simon: ca oamenii de stat să devină un fel de ingineri sociali, nevoind atât să facă răul sau binele societăţii, cât să-i impună acesteia că ei sunt cei care ştiu ce-i mai bine pentru ea. În utopia lor tehnocrată, pentru popor, ei urmărind mai curând desfiinţarea naţiunii, a religiei, a istoriei - şi în cele din urmă chiar şi a politicii – decât a pieţii... pentru că, ne spun ei, că nu mai sunt ideile  – ca în lumea veche – cele care duc la o lume nouă, ci legile pieţei.

Ce mai! Utopie dominată de ideea că nu statul este cel ce determină societatea, ci piaţa. Religiile şi naţiunile fiind, în cele din urmă, cauzele determinante ale nenorocirile sociale.

Aşa să fie oare ?

Şi mai departe: Orientând popoarele doar spre o prosperitate materială, s-ar pune, odată pentru totdeauna, capăt conflictelor şi războaielor. Iar Philippe de Villiers ne aminteşte de căderea Zidului Berlinului, precum şi de cea a Uniunii Sovietice, ilustrând, pentru mentorii acestei înalte şcoli, validitatea indiscutabilă a tezei „sfîrşitului istoriei”.

Piaţa, binele general, un bine cosmic, substituindu-se  pasiunilor ucigătoare ale naţiunilor, rămânând astfel cheia de boltă a utopiei mondialiste.

De aceea, la E.N.A., nu se învaţă Istorie, ci doar informatică, fiscalitate, contabilitate şi psihosociologie, peste poate. Pentru că deculturalizarea a exmatriculat din învăţământ toate disciplinele umaniste, ajungându-se până acolo ca în cadrul lui să se extrapoleze mai mult decât să se inoveze. Or, nemaicunoscându-se Istoria şi insinuându-se în mintea oamenilor ideea că viaţa trebuie privită doar ca un divertisment, ce altă pedagogie sau postură ordonatoare a vieţii şi a minţii ar mai putea scăpa de derizoriu ?

Şi atunci, din partea unor ENARHI care au pretenţia, mai mult ca oricine, că ştiu totul şi nimic mai mult, la ce să te mai poţi aştepta ? Să obţii răspunsuri stupide la-ntrebări neaşteptate ca cele date de o studentă albă întrebată odată, la un examen, dacă s-ar mărita cu un negru. – Da, a răspuns ea, dar numai într-un mariaj alb. Şi tânăra a avut parte de o notă cât se poate de bună: 17 (notele în Franţa fiind până la 20). Răsplata unui pedalaj de psihoterapie, pedalaj de grup într-o dinamică colectivă!

De altfel, pentru a reuşi într-o asemenea şcoală, ajunge să adulmeci aerul vremii, adică să anticipezi rapid ce-ar putea ieşi din noile întorsături de sens ale cuvintelor; noile semnificaţii şi noile formule „enarhice” de tipul „noua societate”, liberalism avansat, jargon de  înaltă ţinută altfel, ajungând să fie sugerate tot de înalţi enarhi, precum Chaban Delmas, Jaques Chirac, Giscard d’Estaing şi alţii (citaţi tot de aceeaşi sursă).

Oricum ar fi, însă, matricea semantică a acestei şcoli îi obligă pe toţi viitorii înalţi funcţionari să mânuiască limbajul care le va fi necesar de-a lungul întregii lor cariere; ei – enarhii – constituind reţeaua în care orice element intrat trebuie conectat de îndată la întregul sistem, fiecare individ devenind astfel obedient antecesorului care a făcut carieră înaintea lui. Şi astfel, faimoasa Şcoală Naţională de Aroganţă  (cum tot Philippe de Villiers o numeşte) îşi dotează elevii cu o inteligenţă dezvoltată după norme dinainte stabilite şi cu modele comportamentale deosebit de utile pentru întreaga viaţă.

Numai că, în spatele unor neologisme şi sigle impregnate de cuvinte anglosaxone, socializarea aceasta prin impregnare, care urmăreşte să creeze indivizi docili şi stilaţi, parvenind la o unitate de limbaj, de metodă şi de spirit, nu va putea distruge doar prin tehnică politica înţeleasă în accepţia ei clasică.

Chiar dacă echipele absolvente ale înaltei Şcoli nu se vor opri aici, la porţile deschise, veghind ca alţii să furnizeze, într-un viitor continuu, cadre superioare pentru Comisia Trilaterală, pentru Banca Mondială şi pentru atâtea alte cluburi selecte de iluminaţi.

Şi atunci, revenind la preocuparea din titlul lucrării noastre şi la vorba  bătrânului Petre Ţuţea care, când a fost întrebat de un tânăr de ce l-a trimis Vaida Voivod să studieze, la Berlin şi nu la Paris, legile de guvernământ, a zis: „Ca să nu cumva să mă întorc de acolo lichea la pătrat”, noi, cei de azi, la ce să ne mai întrebăm acum unde studiem sau unde vom mai putea studia legile de guvernământ, ca nu cumva, de acolo, să ne întoarcem „lichele la pătrat” ? La Paris, la Berlin, la Londra, la Washington, la Moscova, la Roma sau la Bruxelles?

Născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor (în inima Ardealului, între Ţebea şi Halmagiu), din părinţi învăţători şi bunici şi străbunici preoţi, scriitorul Marcel Petrişor este unul dintre puţinele modele de rectitudine care ne-au mai rămas din lumea veche românească. Fidel valorilor tradiţionale şi bisericii ortodoxe, a reconstruit estetic în proza sa icoana satului românesc de altădată.

De la „Serile-n sat la Ocişor” (volumul de povestiri cu care a debutat editorial în 1971), trecând prin „Temeri” (1985) sau „Căruţa cu scânduri” (1990), până la „Strigoii Ocişorului” (2005), scrisul său a articulat un univers românesc complex, pitoresc, dar şi străbătut de un fior metafizic. În 1952, pe când era în pragul licenţei la Filosofie, a fost arestat pentru prima oară, pentru că îi împrumutase cartela de masă regretatului critic literar Ovidiu Cotruş, pe care noul regim îl socotea „duşmanul poporului”.

A stat închis la Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. Eliberat în noiembrie 1955, a fost rearestat după doar un an, în 1956, sub acuzaţia de a fi participat la un „complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. A fost eliberat în 1964, în virtutea decretului de graţiere generală, după alţi şapte ani de suferinţă în temniţele de la Jilava şi Aiud. Apoi, a urmat Literele (specializarea franceză-spaniolă) la Bucureşti, unde s-a şi stabilit şi a devenit, din 1970, profesor de liceu (iniţial la „Iulia Haşdeu”, apoi la „Spiru Haret”, de unde s-a pensionat).

În 1973 s-a căsătorit cu Dana-Ilinca Konya, descendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor. În perioada de oarecare „liberalizare” din anii ‘70, şi-a început activitatea publicistică, după câţiva ani fiind primit în Uniunea Scriitorilor.

Pe lângă volumele de proză literară, a mai publicat impresii de călătorie, studii şi eseuri filosofico-literare, iar după 1989, şi memoriile din închisoare („Fortul 13. Convorbiri din detenţie”, „Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii” şi „La capăt de drum”).