Şi-a refăcut de trei ori viaţa, de la firul ierbii!

O viaţă renăscută din cenuşă şi de la firul ierbii de trei ori, după ce, tot de atâtea ori a fost călcată sub tăvălugul istoriei. În timpul stăpânirii maghiare, pe când avea doar 5 ani, s-a retras cu familia în munţi. În urmă cu exact 66 de ani, în doar două ore, au fost evacuaţi din casă şi deportaţi, având în traistă 50 de kg de alimente şi un schimb de haine. Octavian Popescu s-a întors în satul natal Suciu de Jos abia după Revoluţie. Pe locul domeniului de 50 de hectare, înfiinţat de trei generaţii de înaintaşi: doi preoţi şi un notar, n-a găsit decât...  iarbă. Urmează o poveste impresionantă despre credinţă, libertate şi, la final, biruinţă.

Se spune că fiecărui om îi este dat să „renască”, cel puţin o dată în viaţă, pentru ca, la finalul ei, să nu spună: „uite ce au făcut alţii din mine”, ci: „uite ce am reclădit eu din ce au făcut alţii din mine”. Lui Octavian Popescu i-a fost dat să „renască” de trei ori. O viaţă de om, care ar fi putut fi strivită sub roata istoriei. Numai că, uneori, un om simplu, chiar dacă n-are puterea să învingă istoria, are puterea s-o înfrunte. Şi la finalul „luptei” să zâmbească domol, cald şi fără resentimente ca şi bătrânul de 79 de ani din Suciu de Jos.

Aşa cum priveşte în zare, pe „moşia” pe care a pierdut-o şi a recâştigat-o cu greu doar după decenii de luptă, Octavian Popescu pare că rememorează în gând istoria familiei sale. Şi o vede, toată, aievea: „Străbunicul meu Ilie Pop, pe vremea lui Maria Tereza, când a fost presiunea de maghiarizare şi-a schimbat numele în Popescu. A avut un băiat care i-a urmat la biserică, au fost doi preoţi în familia noastră şi şi-au cumpărat un teren în Suciu de Jos, pe care l-au administrat pe lângă viaţa bisericească. Tata a fost notar public la Lăpuş”.

Prima încercare a familiei a venit odată cu ocuparea Ardealului de unguri. Tatăl lui Octavian, care se numea tot Octavian, a intrat rapid în vizorul autorităţilor: „În ’40 l-au chemat maghiarii, era ocupaţie ungurească, la sediul lor şi cu amabilitate excesivă i-au spus că Guvernul maghiar ar fi dispus să-i plătească toată averea mobilă şi imobilă numai să plece în România, inclusiv transportul. A zis că nu poate să plece, că are rude acolo. I-au tras o bătaie de 12 ore de l-au dus cu pătura în trăsurică şi au venit caii acasă singuri. Două luni l-a întors cu cearceaful în pat, săraca mama!”.

Apoi, ca să nu fie împuşcat pe motiv că refuză ordinul de a pleca, Octavian Popescu-tatăl a plecat cu toată familia în munţi: „în toiul nopţii a sculat toată familia, ne-a încălecat pe cai, aveam 4 cai, şi a luat turma de oi şi am fugit în munţi, am stat acolo până toamna târziu. Umblau după el să-l prindă să-l execute. Noi eram 5 copii. Pur şi simplu am pus bota în uşă şi am plecat. Sora mea cea mai mică avea un an”. Au stat ascunşi până toamna târziu, mâncau lapte, brânză şi carne de oaie, bucurându-se că ungurii nu intră în pădure. Apoi a trebuit să plece din nou: „Mama era din Ilba Mare, tot fiică de preot, tot greco-catolic şi într-o noapte cu căruţele am plecat în Ilba Mare. Aveam 5-6 ani pe atunci”.

După ce a venit „armata roşie eliberatoare”, familia Popescu s-a întors acasă. Dar liniştea a fost de scurtă durată. Octavian Popescu tatăl a intrat repede şi în vizorul comuniştilor, care l-au închis de două ori la Gherla: „n-au trecut două zile şi au tăbărât ruşii pe noi, ne-au scos din casă şi ne-au instalat în grajd, unde am stat un an de zile. Ei au golit tot ce puteau goli. Între timp, îl aveau la Dej pe marele criminal Briceag, şeful securităţii, care ne tot dădea târcoale, vroia să-l împuşte pe tata. În 1949, 2-3 martie, tata făcuse deja încă două „şedinţe” la Gherla de câte 10 luni, pentru intimidare, au venit să ne deporteze. Umbla zvonul că iar vor urma arestări şi într-o noapte a văzut mama, că noi stăm departe de sat, pe un deal, că vine un camion. Tata stătea îmbrăcat, nu s-a dezbrăcat multe nopţi. A zis că vin după el. A sărit pe geam şi s-a dus în pădure să vadă ce se întâmplă şi a stat până dimineaţa. Între timp au venit indivizii cu camionul, au înconjurat casa cu militari şi au spus că suntem expropriaţi şi să ne alegem haine, un schimb doar, şi 50 de kg de alimente la toată familia. S-a făcut un inventar atunci cu ce s-a luat, chiar şi furculiţele, vorba aceea. Pe la 4 dimineaţa, cam aşa am plecat.

Tata a rămas în pădure, a vrut să treacă la partizani, dar un prieten de-al lui i-a spus să se intereseze unde e familia şi să vină după noi.

Pe noi din Suciu ne-a dus la Dej, la Securitate. Era multă lume. Ne-a ţinut două zile. Am trecut pe la un ghişeu să fim repartizaţi undeva, nu ştiam unde. A ajuns mama la ghişeu, când colo, era un căpitan de securitate care a sărit în picioare „sărumâna doamna Popescu”, cum aţi ajuns aici? El a fost cândva angajat la cai, la noi. A zis „unde aveţi rude?”. „Sibiu, Bucureşti”, zice mama. El a spus că sunt „oraşe închise” dar că va merge la comandant şi va cere să ne dea Sibiul. A obţinut Sibiul, într-adevăr. Şi ne-au dus cu camionul lor. Mai era o familie care mergea acolo. La Sibiu mama avea o soră căsătorită cu un medic de la Cluj şi ne-am aciuat într-o cameră şi noi. După 3 zile a venit şi tata”.

Dar calvarul nu s-a terminat: „La Sibiu trebuia în fiecare duminică să ne prezentăm la miliţie, ne duceau în şir indian. Ca să-şi bată joc de noi: cel mai mic mergea în faţă şi duminica viitoare, cel mai bătrân mergea în faţă”. Au avut domiciliu obligatoriu acolo până în 1964. În acest timp, lui Octavian Popescu (tatăl) i s-a anulat diploma de notar şi a fost obligat să lucreze ca dulgher, iar copiii au putut să-şi continue studiile doar la „fără frecvenţă”. Ba mai mult, până şi copiii erau puşi să lucreze, Octavian lucra la o fabrică care făcea cutii din lemn. Numai că, uneori, învârtind cheia răului în broască, poţi deschide o uşă spre bine, aşa că, fabrica de cutii a devenit un fel de universitate. Acolo munceau profesori universitari, judecători, medici, directori de muzee, chiar şi o prinţesă, Mavrocordat, şi toţi „predau” din vastele cunoştinţe pe care le aveau: „Aveam de exemplu un profesor care a fost directorul muzeului de ştiinţe naturale, era o enciclopedie întreagă. Veneau şi amărâţi de comunişti care aveau mintea mai limpede şi stăteau gură cască să asculte dizertaţii.

Mi-am luat bacalaureatul şi am reuşit de am intrat la Şcoala tehnică sanitară, şi am făcut laborator clinic. Învăţam când veneam de la lucru. Visul mea a fost Dreptul. Am încercat de vreo 6 ori, dar nu mi-au primit dosarul, după două zile îmi respingeau dosarul. Şi învăţam la lucru. Apoi m-am căsătorit, m-am dus la Oneşti, acolo se dădeau case mai repede, dar n-am avut unde locui şi am revenit la Sibiu”.

După fuga lui Ceuşescu a început să-i crească în minte şi suflet visul de a se întoarce acasă, la Suciu de Jos. Şi s-a întors, în 1991. Era deja pensionar, avea doi copii mari. A venit cu o maşină veche, 5000 de lei luaţi împrumut şi un câine în portbagaj: „Din casa noastră n-a mai rămas nimic, am luat-o de la început. Am refăcut casa pe vechea fundaţie. Tata a murit cu doi ani înainte de Revoluţie. Dar m-am simţit din nou acasă”. A început însă o luptă, pentru restituirea bunurilor luate cu japca de comunişti: „Am avut proces cu Statul Român ca să mă despăgubească pentru lucrurile luate. Pentru că s-a făcut un inventar amănunţit atunci când ne-au luat bunurile şi am reuşit. După foarte mulţi ani m-am liniştit. Dar cea mai mare linişte am simţit-o când l-am văzut pe Ceauşescu în elicopter, că a fugit din Bucureşti”.

Acum e liniştit şi împăcat cu sine, cu lumea şi cu viaţa: „Din toată povestea aceasta a vieţii noastre a fost faptul că toate problemele acestea m-au întărit şi m-au ajutat să mă formez ca şi om. Iar faptul că am revenit în Maramureş este o satisfacţie că mi-am făcut datoria faţă de înaintaşi şi faţă de urmaşi. Nu am vrut să las o asemenea gospodărie să se ducă pe apa sâmbetei. Şi am reuşit să o recuperez. Plus că, dacă nu era această situaţie, nu aş fi învăţat atâtea şi nu aş fi întâlnit atâţia oameni mari de la care să învăţ câte am învăţat.

Revenirea în Suciu de Jos în ’91 a fost a treia oară în viaţă când am luat totul de la zero, de la firul ierbii. Prima dată a fost la Ilba Mare, apoi la Sibiu şi apoi iar acasă. Şi ne-a ajutat Dumnezeu să putem pune de fiecare dată lucrurile în ordine”.

Se spune că fiecărui om îi este dat să „renască”, cel puţin o dată în viaţă, pentru ca, la finalul ei, să nu spună: „uite ce au făcut alţii din mine” ci „uite ce am reclădit eu din ce au făcut alţii din mine”. Lui Octavian Popescu i-a fost dat să „renască” de trei ori. O viaţă de om, care ar fi putut fi strivită sub roata istoriei. Numai că, uneori, un om simplu, chiar dacă n-are puterea să învingă istoria, are puterea s-o înfrunte.

„În ’40 l-au chemat maghiarii, era ocupaţie ungurească, la sediul lor şi cu amabilitate excesivă i-au spus că Guvernul maghiar ar fi dispus să-i plătească toată averea mobilă şi imobilă numai să plece în România, inclusiv transportul. A zis că nu poate să plece, că are rude acolo. I-au tras o bătaie de 12 ore de l-au dus cu pătura în trăsurică şi au venit caii acasă singuri. Două luni l-a întors cu cearceaful în pat, săraca mama!”.

Octavian Popescu

 

 

„N-au trecut două zile şi au tăbărât ruşii pe noi, ne-au scos din casă şi ne-au instalat în grajd, unde am stat un an de zile. Ei au golit tot ce puteau goli. Între timp, îl aveau la Dej pe marele criminal Briceag, şeful securităţii, care ne tot dădea târcoale, vroia să-l împuşte pe tata. În 1949, 2-3 martie, tata făcuse deja încă două «şedinţe» la Gherla de câte 10 luni, pentru intimidare, au venit să ne deporteze”.

Octavian Popescu