SFINTII INCHISORILOR

Piteşti, Piteşti, Piteşti.

Morminte dragi, lumină vie
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgând sub glie
Ca un şuvoi subpământean.

Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul, până-n temelii,
Căci arde ţara de morminte
Cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut ca o comoară
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru-n el v-aduce,
Îngenunchieri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi
Nu! Neamul nostru nu vă plânge
Ci se cuminecă prin voi. (Radu Gyr)

Voi n-ați fost cu noi în celule

Voi n-ați fost cu noi în celule
să știti ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătușe la glezne.

Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
străpunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ați dus povara durerilor sfinte
spre slava și binele țării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harpele vieții.

Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.

Voi nu știți în crunta-nchisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se-nchid în zăvoare,
și-n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde invinsul.

Ați stat la ospețe-ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici milă de noi și nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă și nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Așa sunteți toți cei ce credeți 
că pumnul e singura faimă.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obrajii ca pământul de vineți,
gustăm din osândă și spaimă.

Când porțile sparge-se-or toate
și morții vor prinde să urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-ați fost cu noi în celule. (Radu Gyr)

Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeţi,

cum plânge la Iordan o desfrânată...

Voi, care sufletul în două frângeţi

şi-amiază vă e mintea luminată...

Pe voi, călugări mari şi mici şi şterşi

de veacul rău, de ochii mei prea slabi,

pe tine, cin sfinţit, ca să reverşi

din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi...

În faţa voastră, când vă scriu, mă-nchin, 

în faţa voastră, când vă cânt, mă rog,

voi, mâna Domnului muiată-n crin

şi Veşniciilor, aici, zălog...

În faţa voastră în genunchi mă plec

şi la picioare gândul vi-l depun...

Nu semne-aştept la cele ce vă spun,

ci pe Iisus să-mi daţi, să-L am întreg!...

Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul, 
Un erou, 
Om nou.

Şi-am vrut 
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos. 
Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă închid
Şi nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie
Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,
De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veşmânt
Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles. (Valeriu Gafencu)