Sentinţa criminalilor de război din Maramureş

La 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, sentinţa prin care au fost condamnaţi cei vinovaţi de dezastrul ţării şi crime de război este încă „ţinută la sertar”. Lector univ. Dr. Ilie Gherheş, unul dintre puţinii istorici care a avut curiozitatea şi curajul să cerceteze arhivele, face o analiză obiectivă asupra dosarului „criminalilor de război”.

Culmea, la 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în ciuda vânătorii de nazişti din ultima vreme, un document istoric de importanţă vitală rămâne încă o mare necunoscută: dosarul criminalilor de război. Un dosar care, cercetat la vreme, ne-ar fi arătat cu nume şi domiciliu cine e vinovat de dezastrul ţării şi crime de război şi ar fi lăsat şi în proprietatea Statului zeci de clădiri retrocedate urmaşilor criminalilor de război pentru simplul motiv că nimeni nu a fost interesat să afle cine erau respectivii proprietari şi cum au fost confiscate averile lor.

Lector univ. Dr. Ilie Gherheş este unul dintre puţinii istorici care au avut curajul şi curiozitatea să cerceteze acest dosar: „Eu ştiam de acest proces al Tribunalului Poporului de la istorie, şi m-a sesizat asupra acestui dosar un coleg de la arhivele din Cluj, pe când lucram eu la Arhive. Şi într-o discuţie întâmplătoare cu domnul Todincă de la Sighet mi-a spus că a văzut dosarul. Pentru că eu, când vorbeam despre subiect, fondul nu era prelucrat şi nu putea fi dat în cercetare. Acum l-am sunat pe acel coleg şi mi-a spus că fondul este prelucrat şi în cercetare, aşa că m-am dus la Cluj. În acest dosar sunt mai multe sentinţe care se referă la ocupaţia hortystă din Transilvania, dar pe noi ne interesează, în primul rând, Sentinţa nr. 8 din Şedinţa publică din 31 mai 1946, pentru că se referă la Maramureş în primul rând.

Dosarul este foarte complex, are câteva sute de pagini şi peste 100 de pagini sunt dedicate numai Maramureşului. Este realizat după toate regulile justiţiei şi sunt trimişi în judecată pentru mai multe capete de acuzare şi este făcut un tablou exact al realităţii istorice din perioada Hortystă. Eu i-am studiat din mai multe puncte de vedere, în primul rând pe cei acuzaţi.

În total au fost 185, dintre care 41 sunt cetăţeni români, 1 cetăţean sovietic, 5 sunt casnice şi nu li se trece cetăţenia, şi ceilalţi sunt cetăţeni maghiari. În spiritul realităţii istorice, trebuie să ne gândim ce înseamnă cetăţean român sau cetăţean maghiar în 1946. Este clar că în momentul în care a venit aici, regimul Hortyst i-a făcut pe toţi cetăţenii maghiari, la fel cum este de clar că după 44 cei care au vrut să-şi redobândească cetăţenia română au făcut cerere şi au redobândit-o.

Eu am fost foarte atent să văd ce sentinţe au primit şi cât au fost de corecte din punct de vedere istoric. Şi am văzut că foarte mulţi au fost condamnaţi în contumacie, bineînţeles fiind vorba de acei absenteişti care s-au dus cu armata hortystă înapoi. S-au dat sentinţe la moarte, muncă silnică pe viaţă, 25 de ani de muncă silnică, 20 de ani de muncă silnică, 15 – 20 de ani de temniţă grea, 3 – 5 ani de temniţă grea, 3 ani detenţiune simplă, 10 ani detenţiune riguroasă, detenţiune grea pe viaţă, 3 – 10 ani degradare civilă, şi foarte important pentru noi este şi faptul că unii au fost eliberaţi – achitaţi şi puşi imediat în libertate.

Şi am identificat între cei 185, 6, cu toţii cetăţeni români. Deci asta îţi dă încredere că procesul a fost cât se poate de corect, bazat absolut pe fapte, nu pe delaţiuni sau mărturii mincinoase. Unele procese au fost disjunse. Deci, la un moment dat, s-a ajuns să se facă şi această diferenţă”.

Ilie Gherheş spune că sentinţa dă tabloul exact al administraţiei hortyste în Ardealul de Nord, dar şi filmul deportării evreilor: sunt trimişi în judecată foşti prefecţi, foşti subprefecţi, foşti comandanţi de poliţie, foşti comandanţi de garnizoană militară cu grade diferite, de la subofiţeri şi până la generali de brigadă.

Capetele de acuzare sunt formulate pentru fiecare în parte: „Toţi cei de mai sus fiind daţi în judecată pentru dezastrul ţării, săvârşit prin crimele de război, prevăzut de articolul 2 literele f, g, h, l, m, n şi o, din legea nr. 312/1945. Crime săvârşite prin aceea că unii din ei au executat înfiinţarea ilegală a ghetourilor evreieşti, alţii au supus la cercetări violente prin torturi şi alte mijloace ilegale de constrângere populaţia evreiască cu scopul de a mărturisi unde şi-au ascuns bunurile, în special lucrurile de valoare.

Aici aş vrea să reţinem că suntem tentaţi să vorbim la modul general despre regimul Hortyst şi să culpabilizăm, aproape fără identitate, un fel de „vinovaţii fără vină”. Dar nu-i adevărat. Pentru că acest regim a avut uneltele lui, oamenii lui, a avut nişte executanţi care, de cele mai multe ori, au dovedit exces de zel.

Există acest folclor istoric că până la urmă şi nemţii au rămas uimiţi de zelul ocupantului şi de felul cum au pus în aplicare aici legile lor antisemite. De fapt, pe tot cuprinsul Ungariei de atunci nu au fost decât circa 100 de ofiţeri SS-işti, în rest au fost colaboratorii lor hortyşti. Acest document este şi dovada clară că atrocităţile au fost făcute de unguri, nu de români. Aici este dovada lipsei noastre de diplomaţie şi de vizibilitate istorică prin faptul că diplomaţia maghiară a reuşit să creeze o anumită confuzie şi să lase impresia că românii au participat la acele atrocităţi. Nu-i adevărat! Nu românii au participat, pentru că aici era statul maghiar şi de altfel se vede şi în foarte multe fotografii cu evreii duşi din Sighet, iar vagoanele aveau însemnele Statului Maghiar. Era normal să fie aşa, pentru că era aprilie-mai 1944, deci în plin stat hortyst, că 23 august vine mai târziu”.

Deşi sentinţele sunt perfect valabile şi astăzi, Statul Român nu a fost interesat de promovarea acestei sentinţe în spaţiul public, care ar face lumină în istoria noastră recentă.

Ilie Gherheş spune că: „Acest dosar ar trebui publicat integral şi distribuit ca o carte de învăţătură „aşa ceva să nu se mai repete”. Pentru că acolo se găseşte totul, în dreptul fiecărui nume, şi se vede ce a făcut prefectul, subprefectul etc. Iar faptul că unii au fost eliberaţi, iar alţii au primit pedepse pe viaţă, îţi dă o încredere şi o notă de seriozitate. Toate aceste sentinţe sunt valabile şi astăzi, ca şi cea de la Nurenberg.

Niciun document care priveşte războiul nu a fost anulat. Şi sigur că acestea includ şi confiscarea averilor. Deci, urmaşii lor nu pot să revendice retrocedarea bunurilor, pentru că dacă ar fi fost anulat acest proces, ar fi fost anulată Conferinţa de pace de la Paris din 10 februarie 1947. Deci, noi nu avem cum să-l anulăm astăzi, chiar dacă s-ar vrea. Documentul acesta este foarte important pentru primării şi administraţiile publice locale, pentru că dacă este cunoscut, pot să-şi păstreze bunuri din patrimoniu. Acest document îi dă pe cei 185 de acuzaţi cu fostul lor domiciliu şi „actualul” domiciliu din momentul judecării sentinţei. Şi, de obicei, la cei plecaţi, este domiciliu necunoscut”.

Ilie Gherheş spune că, măcar în al doisprezecelea ceas, sentinţa ar putea salva acele imobile care au fost retrocedate ilegal urmaşilor criminalilor de război: „Dacă există imobile care s-au dat şi nu s-a ştiut de existenţa acestei sentinţe, ţinând cont că există şi o logică istorică şi una juridică, bineînţeles că se pot redeschide dosare şi autorităţile statului să recupereze acele imobile. Se poate redeschide proces şi se poate invoca exact acest proces care nu a fost şi nu va fi anulat de către nimeni. Pentru că este un proces al criminalilor de război care-i priveşte pe cei care au ucis români, evrei şi care au făcut fel de fel de atrocităţi în perioada când au dominat aici.

Dosarul este în Arhivele din Cluj pentru tot Ardealul. Este adevărat că acum nu ştim cât va mai fi dat în cercetare, pentru că, de exemplu dacă facem despre el multă vâlvă, orice fel de document privind proprietatea e un pic mai delicat. La arhive îţi dă documentele privind proprietatea dacă eşti cercetător. Dar sunt tot felul de speculanţi care se duc. Sunt echipe întregi de aşa-zişi cercetători care vin şi studiază alte categorii de documente, şi de acolo extrag pur şi simplu numele şi adresa. Şi după ce au luat adresa, merg la Cartea funciară şi spune: ăsta a stat aici? Da, şi este prevăzut cu atâtea hectare de pământ. Şi el vine cu un document anterior acestei sentinţe şi cere acele hectare. Că dacă ar veni cu documente de după proces, nu ar mai avea averea pe el. Şi acei speculanţi plătesc avocaţi, iar Statul Român îi despăgubeşte. Ar trebui ca această sentinţă să o aibă măcar Prefectura, dacă nu fiecare primărie, să poată fi verificat ori de câte ori are de lucru ceva comisia judeţeană de împroprietărire. Şi dacă nu l-au avut, să-l verifice acum ce au dat şi ar fi apărut în acest document, pentru că atunci acele bunuri pot fi recuperate”.

„Acest dosar ar trebui publicat integral şi distribuit ca o carte de învăţătură „aşa ceva să nu se mai repete”. Pentru că acolo se găseşte totul, în dreptul fiecărui nume şi se vede ce a făcut prefectul, subprefectul etc. Iar faptul că unii au fost eliberaţi, iar alţii au primit pedepse pe viaţă îţi dă o încredere şi o notă de seriozitate. Toate aceste sentinţe sunt valabile şi astăzi, ca şi cea de la Nurenberg”.

„O întrebare firească se impune: Trebuiau sau nu aceşti reprezentanţi ai administraţiei maghiare să primească [accepte] rolurile ce le-au fost împărţite, să execute ordinele primite şi ordonanţele apărute? Răspunsul la această întrebare este clar şi fără echivoc: Prefecţii, dacă erau [aveau] câtuşi de puţin sentimente umane, trebuiau să refuze patronarea acestor fapte oribile, iar subprefecţii şi primarii, deşi funcţionari de carieră, puteau totuşi să reziste, motivând rezistenţa lor, cu împrejurarea că aceste ordine şi ordonanţe nu au caracter legal; iar în cazul când am admite constrângerea lor morală prin ameninţarea de a fi destituiţi din slujbe, totuşi nu-şi pot justifica excesele atât în aprecieri acolo unde chestiunile erau lăsate la aprecierea [latitudinea] lor, cum este cazul prevăzut în art. 8. şi 9. din Ordonanţa nr. 16160/1944, cât şi în modul de ducere la îndeplinire a operaţiunilor şi, în special, rezolvările diferitelor cereri de îndulcire a traiului celor oropsiţi; despre rezolvarea într-o formă umană desigur că nu puteau să ştie [afle] organele superioare de teapa lui Endre László sau Baky Ladislau”.

În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane.

Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară.

După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord.

Într-adevăr, judeţul Maramureş fiind considerat în întregime că aparţine Ruteniei Subcarpatice, a împărtăşit soarta acestei provincii, de care Endre László s-a ocupat deosebit.

Astfel, Endre László a convocat, încă la 12 aprilie 1944, o conferinţă la Muncacevo, a cărei obiect a fost discutarea înfiinţării ghetoului şi organizarea deportării evreilor din această provincie.

La conferinţa de la Muncacevo au participat, din partea judeţului Maramureş, subprefectul dr. Ilinyi Vasile, primarul oraşului Sighet, dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, şeful poliţiei Sighet, dr. Toth Ludovic, comandantul legiunii de jandarmi, colonelul Agy Zoltán şi comandantul Circumscripţiei IV Teritorială de Jandarmi, colonelul Sárváry.

Subprefectul dr. ILINYI VASILE a convocat o conferinţă la 15 aprilie 1944 în care a împărţit rolurile între autorităţile Sighet după modelul cunoscut de la celelalte ghetouri.

Încă în după-amiaza aceleiaşi zile, şeful poliţiei Sighet, dr. Toth Ludovic, a ţinut o consfătuire cu funcţionarii de la primărie, funcţionarii poliţieneşti şi jandarmii, cu care ocazie le-a adus la cunoştinţă înfiinţarea ghetoului şi a format totodată 20 de echipe compuse fiecare dintr-un comisar şef, 2 poliţişti, 2 jandarmi şi 1 funcţionar administrativ, dându-le în acelaşi timp şi instrucţiunile necesare despre felul cum trebuie să procedeze la strângerea evreilor. Prima operaţiune întreprinsă de aceste echipe a fost confiscarea obiectelor de valoare, a bijuteriilor, a vaselor preţioase, a blănurilor şi banilor, după ce în prealabil se emisese o ordonanţă că evreii n-au voie să părăsească domiciliul începând cu orele 18.

După 5-6 zile, cât a durat confiscările de bunuri, s-a procedat la strângerea şi internarea evreilor în ghetouri. Şi aici s-a procedat tot în mod neomenos, nelăsându-se să-şi ia măcar lucrurile strict necesare, decât numai până la greutatea de 50 kg. în care se cuprindea atât hainele, cât şi alimentele. Au fost ridicaţi şi bolnavii netransportabili şi cei exceptaţi de la purtarea stelei galbene.

Comandant al ghetoului a fost numit şeful poliţiei, dr. TOTH LUDOVIC.

Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al primăriei, nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte, proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copiii sugari.

Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne.

Dar, punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic. De altfel, încă la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8 ani, şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei ca fiind de valoare.

În judeţul Satu Mare au fost înfiinţate 2 ghetouri şi anume unul în oraşul reşedinţă de judeţ Satu Mare şi al doilea în oraşul Baia Mare. În afară de aceste 2 ghetouri a mai fost un lagăr de concentrare în oraşul Careii Mari, iar evreii adunaţi acolo au fost transportaţi ulterior în ghetoul din Satu Mare.

La 27 aprilie 1944 a avut loc în Satu Mare conferinţa lui Endre László, la care au participat subprefectul judeţului, dr. Boer Endre, primarul oraşului, dr. Csóka Ladislau, ajutorul de primar al aceluiaşi oraş Satu Mare, dr. Rogozi Papp Zoltán, secretarul general al primăriei Satu Mare, dr. Pirkler Ernest, precum şi şefii autorităţilor poliţieneşti şi ai jandarmeriei. S-a arătat mai sus modul cum au decurs aceste consfătuiri şi cunoştinţele acumulate de participanţi, astfel că nu este cazul a se mai aminti din nou.

„Există acest folclor istoric că până la urmă şi nemţii au rămas uimiţi de zelul ocupantului şi de felul cum au pus în aplicare aici legile lor antisemite. De fapt, pe tot cuprinsul Ungariei de atunci nu au fost decât circa 100 de ofiţeri SS-işti, în rest au fost colaboratorii lor hortyşti. Acest document este şi dovada clară că atrocităţile au fost făcute de unguri, nu de români. Aici este dovada lipsei noastre de diplomaţie şi de vizibilitate istorică prin faptul că diplomaţia maghiară a reuşit să creeze o anumită confuzie şi să lase impresia că românii au participat la acele atrocităţi. Nu-i adevărat! Nu românii au participat, pentru că aici era statul maghiar şi de altfel se vede şi în foarte multe fotografii cu evreii duşi din Sighet, iar vagoanele aveau însemnele Statului Maghiar. Era normal să fie aşa, pentru că era aprilie-mai 1944, deci în plin stat hortyst”.

Ilie Gherheş