Romplumb Baia Mare, de vânzare Cu cinci milioane de euro poţi avea un Combinat

După atâtea luni în care s-a stat în stare de urgenţă şi de alertă, reluarea activităţii s-a făcut treptat, în unele locuri chiar timid. Iar partea economică a existenţei noastre a devenit, parcă mai importantă. Brusc, ne-am amintit că în Maramureş industria a fost bine reprezentată cu mai mulţi ani în urmă. Iar acum, printre atâtea lipsuri, putem vedea că ne lipseşte o industrie puternică, ca atunci când duduia mineritul, metalurgia, iar pe orizontală multe alte întreprinderi din industria prelucrătoare, maşini-unelte şi altele. De aceea, ne-am hotărât să trecem în revistă fostele mari întreprinderi ale Maramureşului, pentru a nu uita ce am fost şi ce nu vom mai fi.

Nicolae TEREMTUŞ

Combinatul Romplumb Baia Mare a fost pro­ducătorul de plumb şi alte materiale obţi­nute în combinat, prin procesele tehnologice de pe platforma de la Ferneziu, un cartier al municipiului de pe Săsar. Combinatul a avut peste 500 de angajaţi şi în vremurile bune ale lui, înainte de 1989, a fost cel mai important poluator al nordului. Ne amintim cu nostalgie de perioada în care se umbla prin Baia Mare cu batiste pe gură. Dacă am fi cinici, am spune că acei ani au fost un fel de repetiţie pentru lunile de acum în care am fost nevoiţi să purtăm masca pentru a ne feri de virusul ucigaş.
Dincolo de poluare, Romplumb a fost o unitate economică impor­tantă şi din punct de vedere al producţiei, dar şi din punct de vedere social. Au fost locuri de muncă care au asigurat un venit sigur pentru mulţi băimăreni, maramureşeni. Încercăm să pre­zentăm, în oglindă, ceea ce a fost Romplumb şi ce este în momentul de faţă. Pentru a intra în atmosfera plumboasă a situaţiei actuale, am plecat spre Ferneziu. Drumul până acolo a fost destul de lin, ici-colo pe la intersecţii am regăsit aglomeraţia de maşini, dar nu ca înainte de pandemie. Ferneziul, uşor colorat de verdele grădinilor, a avut acelaşi aer cenuşiu. Înainte te înecai, respirai cu greu, mai ales între anumite ore ale zilei. Acum aerul pare curat, iar gardurile co­lorate în griul plumburiu ne-au anunţat că am ajuns la Romplumb. Am trecut pe lângă nişte munţi de deşeuri aflaţi dincolo de gard. Tot dincolo se văd nişte hale părăsite, distruse, fără părţi din pereţi, fără geamuri, cutremurător. La intrarea în combinat, poarta era larg des­chisă, iar pe partea fixă era scris cu vopsea programul de funcţionare al unei vulcanizări. Imediat pe dreapta, după ce ai intrat pe poartă, este o gheretă pentru portar, paznic, dar nu era nimeni. Am parcat maşina lângă uşa deschisă a vulcanizării şi am pornit la pas prin combinat, mă rog, un fel de-a spune. Privirile sunt atrase la tot pasul de hale distruse, doar pereţii exteriori şi mult gunoi, tone de gunoi. Am căutat ceva întreg, dar nu am mai înaintat, nu avea rost. Undeva în depărtare se auzeau zgomote specifice unei fabrici, parcă se debita ceva. Ne-am întors şi pe drumul spre poartă am auzit zgomot într-una din halele goale. Parcă cineva arunca de la etaj chestii de metal. Ne-am şi gândit la hoţii de fier vechi şi ce s-ar mai putea recupera. Ne-am apropiat mai mult, dar gunoaiele ne-au făcut să renunţăm. Şi zgomotele se opriseră, probabil am fost văzuţi. În puţinele clădiri întregi văzute era pus un sigiliu al firmei care se ocupă de executare. În urma noastră a rămas prezentă în realitatea pandemică, un atelier de vulcanizare auto în care se lucra la o maşină.
După câteva minime investi­gaţii, am vorbit cu cei de la firma de insolvenţă. Le-am expus ideea noastră de a face un material despre combinat, cu trecut şi prezent. Cei de la firmă ne-au dat acceptul şi cu uimire am aflat că Romplumb mai are cinci angajaţi. Un director, o contabilă şi un muncitor bun la toate, angajaţi cu normă întreagă, şi doi cu jumătate de normă: un jurist şi o persoană care rezolvă cererile unor foşti angajaţi pentru cărţile de muncă, pensie, şi tot ce ţine de astfel de hârtii. Ne-am întors a doua zi să vorbim cu directorul Rom­plumb, Felician Paşca. La poarta cu programul atelierului de reparaţii auto l-am aşteptat pe director. După câteva minute, un domn într-un halat de fabrică, aşa cum nu prea mai vezi acum, s-a apropiat şi am făcut cunoştinţă cu „ultimul mohican” al combinatului băimărean. Directorul a cerut acceptul firmei de insolvenţă şi apoi am plecat într-o scurtă plimbare prin ceea ce a fost combinatul. Aşa am crezut, dar mergeam spre zona administrativă, acolo unde mai sunt birouri. Undeva mai în spate, mai lateral, într-o clădire cu un etaj, o clădire care are o poveste drăguţă. Probabil vom reveni.
Peste tot uşi vechi, închise şi cu plăcuţe din alea vechi: secretariat…
Am discutat cu directorul combinatului despre ce s-a întâmplat în ultima perioadă la Romplumb. Desigur, directorul Paşca nu a dorit să intre în amănunte despre situaţia contabilă a combinatului. Nici nu am dorit aşa ceva.
El ne-a explicat scurt că Rom­plumb a intrat în insolvenţă în 2011, iar după cinci-şase ani a intrat în faliment. Situaţie în care se află şi acum.
„Au fost presiuni foarte mari din partea Mediului, în perioada de dinainte de a intra în insolvenţă. În perioada 2008-2009 s-a făcut o retehnologizare a întregului proces tehnologic. Au fost înlăturate transporturile intermediare cu vagoneţi, cu personal muncitor. A avut loc o automatizare, un proces realizat pe calculator şi multe alte îmbunătăţiri ale procesului tehnologic. Dar cauza principală a închiderii activităţii a fost oprirea mineritului neferos în Maramureş şi în toată ţara. A urmat o perioadă în care materia primă era adusă din Polonia şi cheltuielile cu transportul erau foarte mari. Aşa, acti­vitatea a devenit nerentabilă. S-a încercat şi îmbunătăţirea tehnologiei… în afara prelucrării plumbului din concentrat, s-a făcut un proiect care prevedea recuperarea plumbului din baterii, o investiţie de circa 2 milioane de euro. Dar această investiţie a rămas la stadiul de proiectare, s-a obţinut certificat de urbanism şi s-a demarat docu­mentaţia pentru implementare, dar nu s-a finalizat.
În 2010 şi 2011 s-a implementat instalaţia de spălare a gazelor, pentru neutralizarea dioxidului de sulf din gaz. Investiţia a fost finalizată în 2011. Dar nu s-a încadrat în normele de mediu solicitate de APM şi a urmat sistarea autori­zaţiei de mediu. Trebuie menţionat că normele impuse de APM erau mult mai constrângătoare decât cele admise de comunitatea euro­peană”, ne-a spus Felician Paşca.

Directorul Romplumb ne-a explicat pe scurt şi perioada în care combinatul a fost în insolvenţă.
S-a ocupat de situaţie Casa Transilvania, o firmă de insolvenţă din Cluj. Atunci au fost vândute mai multe active din combinat şi din afara combinatului. Au fost plătite o parte din datorii, salariile res­tante ale muncitorilor şi au fost făcute planuri pentru o posibilă reluare a activităţii. Din păcate pentru Romplumb, ne-a explicat directorul, statul, acţionarul majoritar cu peste 90% din acţiuni, nu a mai dorit să ajute firma băi­măreană. Nu ar fi fost nevoie de investiţii foarte mari, dar ministerul nu a mai vrut să audă de Romplumb. În aceste condiţii, firma de insolvenţă s-a retras, iar Romplumb a intrat în faliment. O procedură care nu este complicată, dar care necesită mult timp şi multe proceduri.
La momentul acesta, firma care se ocupă cu falimentul combinatului a organizat a şasea licitaţie pentru vânzarea de active ale Romplumb.
„Ne aflăm la a şasea licitaţie. Va­loarea de vânzare este de peste cinci milioane de euro. Ar fi fost două firme interesate de licitaţie, dar nu cunosc amănunte”, ne-a spus directorul.
Potrivit surselor noastre, ar fi fost vorba de o firmă românească şi una din China care au cumpărat caietul de sarcini. Dar atât se ştie. Se pare că cei din minister nici acum nu vor să scape de Rom­plumb, dar nici nu uşurează calea spre o posibilă cumpărare de active.
Pe lângă preţul de cinci milioane de euro mai sunt costuri cu pro­blemele de mediu, datorii către unii furnizori. Nu putem vorbi de datorii foarte mari, dar ele există. Din vânzarea de active se obţin bani care se duc la aceste plăţi, iar la finalul listei sunt şi salariile, nu foarte mari, ale celor cinci an­gajaţi.

L-am întrebat pe Felician Paşca dacă mai există instalaţiile în care s-au investit mulţi bani înainte de intrarea în insolvenţă. Acesta a spus că da. Ele există, sunt conservate şi teoretic ar putea să lucreze dacă ar fi cumpărate ca un tot unitar. Altfel spus, dacă un posibil investitor ar cumpăra combinatul, ar putea redeschide activitatea la Romplumb. Condiţia principală ar fi repornirea mineritului pentru a se asigura materia primă. O altă condiţie ar fi rezolvarea proble­melor de mediu apărute în aceşti ani. Dar cu investiţii corecte s-ar putea reporni.
„Aţi întrebat de haldele de zgură care se văd de pe stradă. Ele nu sunt ale noastre. Au fost vândute ca active de firma de insolvenţă. Este zgură granulată, un material care se folosea ca antiderapant. Între timp, aceste zguri au fost declarate deşeuri periculoase şi nu au mai putut fi folosite ca antiderapant. Iar firma care le-a cumpărat a avut probleme, nu a mai putut să le ducă de la noi. În concluzie, nu sunt ale noastre. Şi aşa, cei de Mediu vin în fiecare săptămână să vadă dacă nu au dispărut, fac fotografii… dar repet, nu sunt ale noastre”, ne-a spus directorul Romplumb.
Am plecat de la combinat cu dorinţa de a reveni şi a reface drumul plumbului spre furnale.
 

Casa Transilvania
 

Ne-am amintit că prin 2012 a avut loc o activitate cu presa băimăreană, organizată de Casa de Insolvenţă Transilvania. Aceasta a venit în Baia Mare pentru a discuta pe tema insolvenţei de la Romplumb.

Timp de câteva zeci de minute, cei doi reprezentanţi ai Casei de Insolvenţă au vorbit de activitatea firmei şi de Combinatul Rom­plumb.
Combinatul Romplumb Baia Mare a intrat în insolvenţă din următoa­rele cauze: suspendarea autoriza­ţiei de mediu în august 2011, ur­mată de anularea acesteia în fe­bruarie 2012.
„În urma acestui fapt, profitabilitatea societăţii a înregistrat o scădere semnificativă după suspendarea autorizaţiei de mediu. Între septembrie-decembrie 2011, pierderile se ridică la 3,5 milioane de lei, în timp ce în perioada ia­nuarie-august 2011 se înregistra un rezultat pozitiv, 23 de mii lei. Încetarea totală a subvenţiilor în 2012 şi imposibilitatea finalizării investiţiilor începute în 2010 au dus la situaţia actuală. Fără sprijin bugetar, societatea nu ar fi reuşit să-şi susţină activitatea. Rom­plumb are o cotă de piaţă foarte mică în Europa, de 0,02%. Socie­tatea nu are surse de materii prime interne, ele fiind aduse din Polonia”, au spus reprezentanţii firmei de insolvenţă pentru GAZETA de Maramureş.
„Ne-am concentrat eforturile pe conservarea patrimoniului socie­tăţii şi pe prevenirea problemelor sociale cauzate de concedieri şi neîncasarea salariilor. În urma celor 40 de declaraţii de creanţe depuse a rezultat un pasiv înscris în tabelul preliminar, 6,3 milioane lei. Comitetul creditorilor Rom­plumb SA este format din cinci membri: BCR, ANAF, ELECTRICA, SC ALMA ACIN SRL, salariaţii ROMPLUMB.
Pentru a obţine lichidităţile necesare pentru conservare şi împiedicarea degradării patrimoniului, valorificăm bunurile excedentare. S-au organizat licitaţii pentru va­lorificarea unor deşeuri şi pro­prietăţi imobiliare”, au mai spus insolvatorii. Ei au mai spus că pentru repornirea activităţii ar fi nevoie de o infuzie de 3,6 milioane de euro, pentru a se continua programul de retehnologizare, şi s-ar crea 350 de locuri de muncă. O a doua variantă ar fi reluarea acti­vităţii pe segmentul prelucrării, procesării, bateriilor uzate. Pentru acest minunat proiect ar fi nevoie de 4 milioane de euro şi s-ar crea 60 de locuri de muncă.
 

O altfel de istorie a combinatului
 

Uzina funcţionează pe amplasamentul actual de aproape 200 de ani, fiind atestată oficial din anul 1844. La Romplumb s-a lucrat folosind cuptorul Watter-Jacket (W-J) de 4,2 mp suprafaţă de topire. Practic, un cuptor asemănător, păstrând proporţiile, cu cel din gospodărie. O vatră pe care se aşază concentratele (aglomeratul) care se topesc. Se obţine mată, un produs intermediar, rafinat electrolitic la Copşa Mică. În practica metalurgică actuală, procedeul W-J a fost abandonat demult. La Romplumb, zeci de ani înainte de 1989 nu s-a făcut nimic esenţial pentru modernizare, deoarece s-a pus problema închiderii combina­tului şi pe vremea „epocii de aur”. Starea tehnică a combinatului justifica întrutotul o asemenea soluţie. Producţia uzinei reprezintă o miime din producţia mondială de plumb, dar poluează cât toate combinatele de profil din Europa, la un loc. În 1964-1965, în România s-a importat licenţa procedeului ISP-Morgan şi a fost construit furnalul de la Copşa Mică. Investiţie de peste 2 milioane de dolari. Menirea furnalului a fost de a prelucra toată producţia naţională de neferoase grele - plumb şi zinc -, începând din anul 1970, urmând ca poluatorul din Baia Mare să fie închis. În cincinalul 1970-1975, la Romplumb nu s-a mai adus materie primă, iar dezafectarea uzinei de plumb era hotărâtă. Începutul a fost făcut prin dezafectarea uzinei de acid sulfuric, care funcţiona de 100 de ani, aplicând procedeul camerelor de plumb. Adică, în procesul tehnologic rezultă dioxid de sulf, care era captat şi printr-un procedeu chimic simplu rezulta acid sulfuric. De peste 40 de ani, la Romplumb nu mai există fabrica de acid. Rezultatul este uşor de înţeles. Dioxidul de sulf a fost aruncat zeci de ani în atmosfera primitoare a oraşului, otrăvindu-l în mod conştient şi permanent. Nimeni nu a îndrăznit să refacă uzina de acid, o investiţie mare. Tot în acea perioadă s-a încercat reorientarea combinatului spre fabricarea de piroluzite şi alte produse care nu aveau nevoie de cuptorul W-J, o soluţie depăşită şi în acei ani. Investiţiile s-au făcut, dar au rămas nefuncţionale. În aceste condiţii, cei care s-au perindat pe la condu­cerea combinatului au continuat ce ştiau mai bine, producţie de mată prin metoda W-J. O alegere nefericită pentru oraşul care în urmă cu 70 de ani era considerat o adevărată staţiune.

Din 1991 s-au alocat 8.000 de milioa­ne de lei şi 2,3 milioane de franci elveţieni, pentru diverse lucrări, mediatizate cu mare pompă la vremea respectivă. În 1995, alţi 2,3 milioane de franci elveţieni şi 772 milioane lei de la Ministerul Mediului, tot pentru oareşce lucrări. Nu intrăm în detalii tehnice plictisitoare. Cert este că pe lângă aceste sume s-au alocat subvenţii însemnate. Apoi, circa 1,5 milioane de dolari pentru un proiect privind construcţia unui turn de 100 de metri, care ar duce la împrăştierea noxelor otrăvitoare pe o arie mai mare. Costul turnului se ridică la 150 de miliarde de lei. Cu toate aceste eforturi financiare, la Romplumb s-au înregistrat depăşiri ale CMA la plumb, de până la 20 de ori. De fapt, aceste depăşiri erau zilnice, în procent mai mare sau mai mic.

Bârfe

Ani de zile s-au pompat în Combinat subvenţii care nu se justifică. Se acordau circa 20 de milioane de lei anual, din care 5 milioane erau pentru salarii, iar restul pentru subvenţionarea producţiei. Subvenţia era de 470 de lei per tonă de materie primă şi rezultă că s-ar prelucra 40 de mii de tone, ceea ce este anormal, având în vedere că Romplumb avea capacitatea de 15 mii de tone. Pe de altă parte, înainte de insolvenţă se prelucrau deşeuri, iar subvenţia se dă pentru altceva. O firmă din Serbia a închis Combinatul pe care îl aveau, pe motiv de poluare, şi s-au îndreptat spre Baia Mare.
Dacă s-ar fi repornit activitatea cu cei 3,5 milioane de euro ceruţi, nu s-ar fi realizat mare lucru. Nu o spunem noi, ci specialiştii în chimie şi metalur­gie de aici, profesori universitari, ingineri. Ei au tot spus din 2010 că metoda pe care o aplică cei de la Romplumb nu va da rezultate. Specialiştii spuneau că Romplumb ar trebui să aibă o fabrică de acid sulfuric pentru a rezolva problema. La modul simplist spus, în varianta Romplumb se recuperează circa 15% din dioxidul de sulf, pe când în varianta specialiştilor, cu un catalizator pe vanadiu (uzina de acid)
s-ar fi recuperat 100 la 100 dioxidul de sulf. Evident că fabrica de acid costă şi ai şi problema comercializării acidului.

Pentru varianta cu bateriile uzate, ar fi fost rău pentru Baia Mare. Combinatul are o astfel de linie, cel puţin avea. La Romplumb a funcţionat din 1980 până în 1991 o secţie de recuperare a plumbului din baterii. A fost mult mai toxic decât activitatea pe concentrate. În 1980, Elena Ceauşescu a hotărât să aducă această activitate de la Neferal Bucureşti, în Baia Mare, pe motiv că noi oricum eram obişnuiţi cu poluarea. La acea vreme a fost prim-secretar un domn Vaida, care s-a opus acestei activităţi. Pe acest motiv a fost destituit şi a plecat de aici. După Vaida, a venit potopul care ne-a otrăvit sufletele şi v:ieţile.
Mai menţionăm că pe AGENDA 21, Baia Mare apărea ca fiind centru de prelucrare a deşeurilor plumboase şi cuproase. Altfel spus, un fel de coş de gunoi al Europei. AGENDA 21 a fost „în funcţiune” mulţi ani, ceea ce însemna că noi aveam scris destinul, de alţii, de mulţi ani.

„Cauza principală a închiderii activităţii a fost oprirea mineritului neferos în Mara­mureş şi în toată ţara. A urmat o perioadă în care materia primă era adusă din Polonia şi cheltuielile cu transportul erau foarte mari. Aşa, acti­vitatea a devenit nerentabilă”.
Felician Paşca