Românii de peste Tisa în documente istorice

Recent, a avut loc la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” lansarea cărții Românii din dreapta Tisei (Maramureșul Istoric, Transcarpatia, Ucraina). Documente, vol. I, de Ion. M. Botoș și Ileana Botoș, apărută la  Cernăuți. Despre carte au vorbit dr. Teodor  Ardelean, moderatorul acestui important eveniment cultural, dr. Viorel Ciubotă, lector dr. Ilie Gherheș și conf. univ. dr. Ștefan Vișovan.

Redăm în cele ce urmează prezentarea detaliată pe care a făcut-o Ștefan Vișovan lucrării amintite.

Documentele puse în circulație prin  lucrarea de față – în număr de aproape trei sute –  se referă, în principal, la intervalul 9 noiembrie 1914 - 10 martie 2023 și realizează o importantă restituire în planul istoriei sociopolitice și culturale a celor aproape cincizeci de mii de români maramureșeni, care, printr-un joc al istoriei sau, mai bine zis, printr-o insuficientă abilitate a diplomației statului român din perioada Conferinței de Pace de la Paris, își derulează existența în Ucraina Transcarpatică, rupți de țara mamă. Ceea ce este, însă, de-a dreptul de neînțeles, ba chiar condamnabil, rămâne incapacitatea statului român de a le reda acestora ceea ce li s-a anulat de niște cancelarii imobile – dreptul de a fi români, acestea rămânând surde la nenumărate intervenții și solicitări venite, mai ales, pe multiple canale, din partea Asociației Dacia a Românilor din Transcarpatia.

O parte dintre documente se referă la evenimente a căror semnificație transcende Maramureșul de peste Tisa, ele vizând momente istorice care au afectat întreaga țară, ba chiar mai mult –  Europa  și  mapamondul în totalitatea lui. Intră în această categorie Tratatul de alianță din 4/ 17 august 1916, prin care România aderă la grupul Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, precum și relatările privind desfășurarea Conferinței de Pace de la Paris din anul 1919. Alte documente surprind fărădelegile vremelnicilor ocupanți ruși ai Maramureșului din 3-6 octombrie 1914 etc.  

Sunt reproduse foarte multe documente care se referă la pregătirile maramureșenilor de  dincolo de Tisa pentru actul memorabil de la 1 Decembrie 1918. Astfel, avem posibilitatea de a parcurge numeroase procese-verbale ale cercurilor electorale, credenționale, lista delegaților maramureșeni care au participat la Adunarea Poporului Român din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, precum și a celor aleși în Marele Sfat Național Român, decretul regelui Ferdinand prin care se stipulează că ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 rămân de-a pururi unite cu Regatul României și cel prin care Majestatea Sa Regală însărcinează Consiliul Dirigent cu conducerea serviciilor publice din ținuturile acestea, ambele decrete fiind emise la 11 decembrie 1918.

Demne de semnalat sunt emoțiile pozitive, efervescența administrativ-politică și satisfacția etnică generate de trecerea Maramureșului la Regatul României reflectate în presa locală, cu deosebire în periodicele sighetene, dar mai ales în fervoarea corespondenței ce se instituie între Prefectura Județului Maramureș cu Consiliul Dirigent și cu preturile din subordine privind administrarea eficientă a activității tuturor organismelor recent înființate. Este de reținut și circulara Resortului Cultelor și Instrucțiunii Publice[1], condus de Vasile Goldiș, trimisă către toate autoritățile bisericești, prin care se preciza că, în toate afacerile bisericești, școlare și culturale din cuprinsul teritoriului unit acum definitiv cu România, încetează orice contact cu guvernul republican maghiar din Budapesta, urmând ca aceia care au nevoie de sprijin, îndrumare și ajutor în aceste domenii să se adreseze exclusiv resortului specializat de la Sibiu. 

Un set de documente pun în lumină insistențele cu care conducerea Maramureșului și reprezentanții săi în organismele naționale arată necesitatea stringentă ca localitățile cu populație românească, cedate prin Conferința de Pace de La Paris Cehoslovaciei, să fie returnate de urgență României. În acest sens, se elaborează memorii foarte bine documentate, susținute cu argumente peremptorii de ordin istoric, geografic, etnic, demografic, economic etc., care sunt trimise la București, la Paris etc., acestea fiind însușite de mulți dintre membrii Guvernului României, dar reprezentanții acestuia la Paris nu s-au ridicat la înălțimea misiunii pe care și-au asumat-o. Unul dintre aceste memorii, elaborat de Consiliul Național Român Comitatens din Maramureș, în care este redată pe scurt istoria Maramureșului și dorințele populației de aici spre a fi prezentate Conferinței de Pace de la Paris, este înaintat, la 3 noiembrie 1919, de Consiliul Dirigent de la Sibiu lui Ion I. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri.

Pe aceeași linie se înscrie și memoriul prefectului județului Maramureș din 5 octombrie 1919, prin care se arată documentat unitatea geografică indivizibilă a Maramureșului și motivele care impun o corectură a liniei de frontieră fixate prin tratatul din 1916.  Deosebit de interesante sunt observațiile lui Găvrilă Iuga de Săliște, doctor în drept, reprezentantul Guvernului Regal al României la negocierile cu Cehoslovacia din anul 1919 privind granița cu această țară. Acest distins patriot maramureșean s-a străduit din răsputeri să readucă României întreg Maramureșul. N-a reușit din cauza imobilismului delegației noastre la Paris, de activitatea căreia Gavrilă Iuga a fost profund nemulțumit, despre Alexandru Vaida Voievod, conducătorul acesteia formulând reproșuri dure și acuze: domnul ministru Vaida adună colecții de gazete care vorbesc despre el, încolo primește ziua întreagă pe tot natul ce se prezintă la el și prin aceasta crede că-și face datorința de ministru. Gavrilă Iuga îl suspectează  pe Vaida Voievod că nu a transmis la timp forurilor de la Paris memoriul referitor la Maramureș. În textul omului politic maramureșean, identificăm afirmații și aprecieri extrem de dure la adresa celor care nu au negociat așa cum ar fi trebuit situația ținuturilor românești de peste Tisa, limbajul său, pe alocuri, devenind de-a dreptul violent și răbufnind nu tocmai... diplomatic: Vai și amar de politica politicienilor noștri. Îi întrec niște croitori șușteri cehi și niște neguțători de porci sârbi. Aceștia sunt cu mult mai rafinați și rutinați. Ai noștri, nulități enorme. Atâta primim cât ni se dă din grație. Încolo ai noștri nici să ceară nu cutează. Dar încă să ajungă prin pertractări diplomatice. Cu așa diplomați va fi vai de viitorul nostru. Dl Vaida a fost la Londra. Afară de recomandare, de vizită, încolo niciun rezultat. Era din contra tot mai multă umilire! Dl Cantacuzino[2], poate un bun medic, dar ca diplomat n-are nici atâta rutină ca un simplu țăran. Dovadă că aleargă ca un cățel la sârbi și la cehi în toate afacerile, iar aceia nicicând nu vin la el, la delegația română. Îl desconsideră, fiindcă îl țin de naiv. Autoritatea României e nulă. … Maramureșul putea fi câștigat fără greutate. Căci n-a fost cine să-l reclame din partea contrară.

Din câteva dintre documentele incluse în primul volum al lucrării aflăm că Gavrilă Iuga a înaintat conducerii de la București, chiar primului-ministru, mai multe memorii în care prezintă situația Maramureșului de peste Tisa și demonstrează că este absolut necesar ca el să revină acolo unde îi este locul – României. N-a fost să fie, iar din documentul cu numărul 44 aflăm cu regret că Marele Stat Major dispune Comandamentului Trupelor din Transilvania să evacueze Maramureșul de la nord de Tisa, acest lucru întâmplându-se în ciuda mai multor intervenții ale unor politicieni ca Iuliu Maniu, Take Ionescu etc.

Câteva documente prezintă situația populației românești aflate sub stăpânirea cehoslovacă, din altele aflăm date interesante despre politica școlară a statului cehoslovac, despre modul cum tratează minoritățile etnice etc. Date semnificative referitoare la aceste chestiuni sunt cuprinse în documentul intitulat Școlile minoritare române din Rusia Subcarpatică, din care reiese că Republica Cehoslovacă s-a angajat să sprijine învățământul în limba maternă pentru românii incluși în granițele sale, să creeze condiții materiale corespunzătoare, să se ocupe de asigurarea cu manuale și cadre didactice corespunzătoare, recrutate chiar și din rândul românilor. Din păcate, odată cu instalarea în zonă a administrației maghiare, se instituie și o politică acerbă de deznaționalizare, în documentul amintit precizându-se următoarele: Prin anexarea Rusiei Subcarpatice de către Ungaria, învățământul minoritar român din fosta Republică  Cehoslovacă ajunge în nenorocita situație a aceluia pe care îl au românii de pe câmpia Tisei maghiare. După intrarea armatelor maghiare în Rusia Subcarpatică, școlile minoritare române din comunele Biserica Albă, Slatina, Apșa de Mijloc și Apșa de Jos au fost suprimate. Cei treizeci și opt de învățători care funcționau la aceste școli au fost suspendați și înlocuiți cu învățători unguri. O parte din învățătorii români s-au refugiat în România, fiind persecutați de autoritățile maghiare, bibliotecile școlilor românești au fost distruse. Este lucrul pe care știau să-l facă întotdeauna cel mai bine ocupanții unguri …

Alte documente înregistrează starea de spirit a populației din zonă în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Este surprinsă înrăutățirea vieții sub unguri, sunt amintite numeroasele treceri ale românilor și evreilor peste Tisa, recrutarea românilor în armata ungară și numeroasele refugieri ale acestora în România; asistăm la concentrări, mișcări de trupe, mobilizare generală etc. În legătura cu aceste fenomene, în lucrare sunt reproduse mai multe note informative întocmite de reprezentanți ai jandarmeriei, de cadre militare sau de alte persoane din sistemul politico-administrativ sau din afara lui.

Un loc aparte îl ocupă în economia lucrării corespondența bogată a viitorului academician Mihai Pop – aflat la studii în Cehoslovacia sau la stadii de perfecționare în America –, cu membrii familiei sale din Apșa de Jos. Aceste scrisori reconstituie o însemnată istorie culturală, în centrul căreia se află o familie de intelectuali români veritabili, care reacționează la tot ce se petrece în Ucraina, suferă de pe urma nedreptăților la care sunt supuși ba de unii reprezentanți ai autorităților cehe, ba de administrația maghiară în totalitatea ei, motive care îi determină să ia tot mai serios în calcul o eventuală repatriere. Dar, în ciuda evidentelor discriminări, își mențin un optimism robust, realist, își desfășoară activitățile cu multă responsabilitate, sunt uniți, se iubesc și se respectă unii pe alții și se sprijină necondiționat. Ei țin în permanență legătura cu țara, citesc numeroase ziare românești, sunt în raporturi de bună înțelegere cu vecinii, indiferent de etnia acestora și speră într-o reglementare a lucrurilor, înțelegând prin aceasta, firește, revenirea Maramureșului de peste Tisa în componența României. Scrisorile lor au, fără îndoială, nu doar valoare de document istoric, ci și de document lingvistic, fiind redactate într-o limbă românească aleasă, îngrijită, dar care, uneori, nu a putut rezista invaziei de rusismo-ucrainisme mai ales în ceea ce privește unii termeni ce țin de zona administrativă.

Sunt intercalate printre documentele oficiale și alte câteva scrisori particulare, familiale, a căror parcurgere ne ajută să ne întregim imaginea despre mentalitatea populară, oferindu-ne, totodată, câteva mostre de funcționare a limbii în registrul epistolar popular.

Din procesul-verbal din 24 februarie 1945 al Conferinței metodice a liceelor Domnița Ileana și Dragoș Vodă din Sighet reiese presiunea ilogică, tendențioasă și naționalistă făcută, în timpul trecătoarei și sinistrei administrații a lui Odovicuc[3], de  reprezentanții Gimnaziului Ucrainean asupra celor două licee românești amintite, cărora li se cerea să introducă în programa școlară câte șase ore de limba ucraineană la toate clasele!!!

Un set de documente vizează asasinarea președintelui Colhozului Kaganovici din localitatea Dibrova, scoțându-se în evidență cu această ocazie atât opoziția acerbă a românilor la procesul de colectivizare ce era în plină vogă în întreaga Uniune Sovietică, cât și isteria generalizată, însoțită de violente represalii, a autorităților comuniste atunci când se înregistrau fenomene de împotrivire la planurile lor mărețe de... distrugere a țărănimii.

Documentele de dată recentă – adică cele apărute după dezmembrarea Uniunii Sovietice și afirmarea Ucrainei ca stat independent – sunt determinate, în principal, de transformările radicale prin care a trecut statul ucrainean după această dată și reflectă gradul înalt de conștiință etnică a românilor transcarpatici, care, beneficiind de devotamentul și implicarea totală a unor intelectuali în vinele cărora nu a încetat să pulseze sângele marilor voievozi maramureșeni și în rândurile cărora s-au înscris cu determinare și dispoziție înspre sacrificiu, familia lui Botoș M. Ion de Apșa de Jos și mulți dintre dumneavoastră, cei de față, au declanșat un amplu proces de afirmare etnică, solicitând cu insistență entităților politice și guvernamentale ucrainene să se alinieze ideilor și conceptelor moderne de tratare a minorităților etnice și declanșând numeroase acțiuni de redeșteptare a conștiinței naționale a românilor de peste Tisa, de dezvoltare a mândriei apartenenței la un neam care, dintru începuturi, a populat această parte a Europei.

În ansamblu, lucrarea este o reflectare sui-generis a vieții unei importante comunități de români care, în ciuda vicisitudinilor pe care i le-a hărăzit istoria, a prosperat și și-a păstrat identitatea grație unei înalte conștiințe de neam, grație atașamentului față tradiții și respectului față de înaintași – toate acestea fiind promovate de intelectualii devotați ai locului, așa cum sunt autorii volumului de față, lucru pentru care și-au câștigat respectul și admirația noastră, a tuturor.