Românce care au scris istorie (II)

Unele și-au transformat numele în sinonim al eroismului, altele au devenit un exemplu de patriotism, altele au scris istorie ori au făcut performanță în sport, artă sau literatură. Cert este că toate au conjugat succesul la feminin, admirate sau controversate au rămas în istorie și și-au dobândit „ nemurirea”. În luna femeii, GAZETA de Maramureș vă prezintă un serial dedicat doamnelor celebre din istoria României. În episodul de azi, un medic, un pilot, o scriitoare, o feministă și un avocat.

Ana Aslan, tinerețe fără bătrânețe
 

Ana Aslan se naște în 1897 într-o familie de intelectuali brăileni. După ce tatăl ei moare în 1910, familia se mută la București, unde tânăra Ana studiază la Școala Centrală.

Decide, în pofida împotrivirii mamei sale, să se înscrie la Facultatea de Medicină – și face chiar greva foamei pentru a-i demonstra mamei hotărârea de a-și urma visul. Urmează cursurile de medicină în anii 1915-1922, iar în perioada re­fu­giului la Iași din Primul Răz­boi Mondial lucrează în spi­ta­lele militare îngrijind răniți.
După absolvirea facultății, Ana Aslan devine preparator la cli­nica din București condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care îi devine mentor, și își începe studiile de doctorat. În următorii ani, Ana Aslan va lucra la spitalul Filantropia, la Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină, la Cli­nica Medicală din Timișoara și la Spitalul CFR. După Al Doilea Război Mondial, preia șefia Secției de fiziologie a Ins­titutului de Endocrinologie din București, moment în care își începe propriu-zis cariera în gerontologie. Din 1952 devine director al noului Institut de Geriatrie, primul de acest gen din lume.
În 1952 prepară vitamina H3, cunoscută sub numele de Ge­rovital, un medicament menit să întârzie procesul de îmbă­trânire. În următoarele trei de­cenii, tratamentul cu Gerovital H3, brevetat de Ana Aslan, avea să devină cunoscut în întreaga lume.
Începând cu anii ’60, clinica Anei Aslan de la Otopeni devine o destinație extrem de căutată de către celebritățile lumii. Numeroși actori și șefi de stat călătoreau în România sau se întâlneau cu doamna dr. Ana Aslan în străinătate și ur­mau tratamentul ei cu Gerovital. I-au fost pacienți Nikita Hrușciov, Salvador Dali, Charlie Chaplin, Charles de Gaulle, Tito, Mao Zedong, Regele Arabiei Saudide, Aristotel Onassis și mulți alții.
Clinica Anei Aslan aducea în România comunistă venituri de până la 17 milioane de dolari anual. Succesul ei a atras însă atenția și invidia autorităților comuniste, mai ales din partea Elenei Ceaușescu, care era, se pare, deranjată de popularitatea Anei Aslan.
La începutul anilor ’80, statul comunist i-a intentat chiar un proces doamnei dr. Aslan din cauza căminului pentru bătrâni pe care aceasta îl conducea – mai precis, din cauza faptului că dr. Aslan făcea această muncă benevol, fără a cer bani bătrânilor pe care îi ajuta, lipsind astfel statul de veniturile care i s-ar fi cuvenit. Este posibil și ca autoritățile comuniste să fi acționat în felul acesta deoarece printre persoanele ajutate de doamna dr. Aslan se numărau mulți membri ai vechilor familii „burgheze”, precum Catargiu, Șuţu sau Ghica. După câțiva ani de luptă în justiție, Ana Aslan a câștigat în cele din urmă procesul cu statul, cu un an înaintea morții sale.
Ana Aslan a murit în mai 1988. Ar fi dorit să fie înmormântată crești­nește alături de familia sa, în cripta Kalindero-Danielopolu. Ultima dorință nu i-a fost însă respectată din cauza Elenei Ceaușescu, care nu a dorit ca Anei Aslan să-i fie organizată o slujbă religioasă.
 

Sarmiza Bilcescu, prima femeie din Europa care a devenit Doctor în drept

Sarmiza Bilcescu Alimănișteanu a fost prima femeie avocat din Europa și prima femeie din lume cu un doctorat în Drept. Fiic:a Mariei și a lui Dumitru Bilcescu (unul dintre întemeietorii și directorii Băncii Naționale), Sarmiza Bilcescu s-a născut la București la data de 27 aprilie 1867.

Până la vârsta de şapte ani a studiat acasă cu dascălul Păun, iar apoi a frecventat cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Capitală. Va lua aici lecții de pian, cu reputatul profesor și compozitor Eduard Wachmann. Pentru a-și administra mai bine averea, tatăl său o va convinge să se pregătească pentru cariera de avocat.
Înscrierea la Facultatea de Litere s-a făcut fără dificultăți, însă putem spune același lucru despre înscrierea la Facultatea de Drept din Paris, care a provocat reacții adverse. Țara Marii Revoluții, a drepturilor omului și a cetățeanului, nu era încă pregă­tită să accepte pe deplin drepturile femeii! În decembrie 1884, într-o atmosferă ostilă, Sarmiza Bilcescu, tânăra româncă de nici 18 ani, în­curajată de mama sa, s-a prezentat la examen. Examinarea ei a durat două săptămâni. Exasperată, mama Sar­mizei îl va înfrunta într-o discu­ție pe A. E. Pichard, secretarul Fa­cul­tății de Drept, exprimându-și revolta în termeni drastici. „Sosesc dintr-o țară îndepărtată însă unde nu se contestă femeilor dreptul de a-și face educația. Cum este posibil, domnule, ca într-o țară unde și pe porțile închisorilor e scris Libertate, Egalitate și Fraternitate, Dvs. să împiedicați o femeie de a se instrui?”.
Impresionat de tonul și argumentele Mariei Bilcescu, Senatul Universitar a aprobat înscrierea Sarmizei la
examen, însă nu în unanimitate! Într-o perioadă când nicio femeie nu era acceptată pe băncile Facultății de Drept, Sarmiza - UNE FEMME ROUMAINE - , a reușit! „La primul examen, profesorii se feresc să mă privească!, avea să spună Sarmiza Bilcescu. Primul îmi pune o întrebare dificilă. Răs­pund. Profesorul insistă. (…) In­tru atunci în toate detaliile, analizez excepțiunile, vor­besc timp de un sfert de ceas. Fața profesorilor se luminează: bine Domnișoară, foarte bine. Exa­menul continuă timp de aproape trei sferturi de oră și se termină. Ies din sală. Peste două minute vine ușierul și mă invită din nou în sala de examen. Din acel moment profesorii au avut pentru mine acea considerațiune, pe care o rezervă ele­mentelor de elită”.
Deși în primul an de studiu profesorii au fost extrem de glaciali, la sfârşitul lui, Colmet de Santerre, profesorul de Drept Civil, a ținut să le mulțumească studenților pentru respectul acordat Sarmizei și pentru că „au respectat-o ca pe o soră… studenții acoperind cu un tunet de aplauze aceste cuvinte”.
În toți cei cinci ani de studii, Maria Bilcescu și-a urmat fiica peste tot, inclusiv la cursuri. Au stat într-un apartament din Rue de Fleurus, unde Sarmiza Bilcescu a „împăcat” Dreptul cu pasiunea sa mai veche, mu­zica, continuîndu-și lecțiile de pian cu celebrul profesor Marmontel.
Pe 12 iunie 1890, la Paris, pentru prima dată în istoria Universității, o femeie își susținea Teza de Doctorat la Facultatea de Drept din Paris – „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez”, un do­cument care a promovat ideea egali­tăţii femeii cu bărbatul în căsnicie şi în privinţa drepturilor asupra copilului. Sarmiza Bilcescu avea doar 23 de ani.
A revenit în România, solicitând înscrierea în Baroul Ilfov, care la acea vreme cuprindea şi Bucureştiul – şi, implicit dreptul de a profesa. Era prima cerere de accedere în orga­nizaţia avocaţilor venită din partea unei femei. Deşi avea în faţă o carieră plină de o potenţială strălu­cire, Sarmiza Bilcescu a ales să nu pledeze niciodată la bară. A urmat, în schimb, o carieră dedicată vieţii de familie, luptei pentru drepturile femeilor şi mai ales actelor de caritate.
În anul 1913 a creat Consiliul Superior al Industriei casnice, un orga­nism menit să pună în valoare im­por­tanţa şi frumuseţea îndeletnicirilor şi tradiţiilor din mediul rural. A fost Preşedinta Federaţiei Femeilor Universitare, a intrat chiar şi în poli­tică candidând, în anii ’30, pe listele Partidului Naţional Liberal. În anul 1935 a ieşit din viaţa publică şi s-a retras la Româneşti-Muscel, unde a trecut la cele veşnice la 26 august 1935. Sarmiza Bilcescu a fost înmor­mân­tată în costum popular naţional şi a lăsat prin testament suma de 25 de milioa­ne de lei, pentru construirea clădirii Palatului Industriei Casnice.
 

Calypso Botez, o luptătoare pentru drepturile femeii


Calypso Botez-Corneliu (1880-1933) s-a născut în oraşul Bacău şi este cunoscută drept una dintre cele mai active militante din România pentru drepturile femeilor. Fiind licenţiată atât în filosofie, cât şi în istorie, Calypso Botez este una dintre principalele reprezentante ale grupării feministe din România. Preşedintă a Crucii Roşii din Galaţi şi profesoară de filosofie la liceului Carmen Sylva din Bucureşti.

Calypso Botez a înfiinţat în 1917, alături de Maria Baiulescu, Ella Negruzzi şi Elena Meissner, Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române. Ulterior a ocupat funcţia de preşedinte a Comitetului Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor Române fondat în 1921.
Calypso Botez este autoarea a numeroase articole care au ca tema emanciparea femeilor publicate în reviste precum Convorbiri literare sau Revista pentru Ştiinţă şi Reformă Socială. De-a lungul timpului, autoarea a pledat pentru dreptul electoral al femeilor, creşterea rolului economic şi social al acestora sau emanciparea intelectuală şi politică. Printre lucrările a cărei autoare este Calypso Botez se numără „Problema feminismului. O siste­matizare a elementelor lui”, „Drepturile femeii în viitorul Cod Civil”, „Problema drepturilor femeii ro­mâne” ş.a.m.d.
 

Marina Știrbey, prințesa aviației
 

Marina s-a născut la Viena, în 1912. De foarte tânără a fost pasionată de zbor, însă a reușit cu greu să intre la o școală de pilotaj – primea numai respingeri din cauză că era femeie și nu se cădea să stea la manșă. În 1932 a absolvit școala condusă de Mircea Cantacuzino și trei ani mai târziu a primit și brevetul de pilot.

Și-a comandat avion, construit în România, și l-a numit „Icar”, precum eroul legendelor Olimpului, cel care s-a aventurat extrem de aproape de Soare. Prima mărturie a meritului său într-ale pilotajului a fost locul întâi câștigat la primul său concurs de pilotaj, organizat în țară în 1936.
A fost prima femeie din România care a condus avionul până la Stockholm – a fost ceață deasă, n-a fost deloc ușor – și, apoi, până la Helsinki în 1939. Aici, în vremea războiului mondial, a descoperit că soțiile sol­da­ților se organizaseră în Societatea Femeilor Aviatoare din Finlanda, numită Lotta Svard, și zburau înspre tranșee pentru a-i ajuta pe răniți.
Și-așa i-a venit ideea: în 1940, a înființat Escadrila Sanitară (ulterior numită Escadrila Albă), o unitate a Forțelor Aeriene Regale formată exclusiv din femei-pilot, care lucra sub egida Crucii Roșii, cu misiunea de a evacua de pe front soldații răniți grav. Nicio altă putere combatantă în Al Doilea Război Mondial nu a avut o unitate asemănătoare Escadrilei Albe.
Escadrila era formată din aviatoare renumite în România, precum Mariana Drăgescu, Victoria Pokol, Nadia Russo, Virginia Duțescu, Smaranda Brăescu, Virginia Thomas. Au survolat Frontul de Est, de la Odessa la Stalingrad și în Crimeea și au transportat răniți, medici și tratamente. Zborurile aveau un caracter umanitar, dar femeile purtau uniformă militară și primeau soldă, aveau grad de sublocotenent.

„Escadrila Sanitară făcea transporturi de răniți foarte grav. Aterizam pe terenuri cu totul improvizate, pe lângă șanțuri anticar, pe lângă cazemate, de unde ni se aduceau răniții pe care-i îmbarcam și-i aduceam în spatele frontului, la primul spital de campanie”, povestea aviatoarea Mariana Drăgescu, într-un interviu din 1993 pentru postul Radio România.
În 1942, în ciuda războiului și a greu­tăților, Marina Știrbey și Constantin Basarab Brâncoveanu s-au căsătorit. A fost o nuntă ca-n povești: „Asta e ultima nuntă aristocratică din Europa nouă ce se întrevede. Alta nu va mai fi!”, aprecia exclamativ ambasadorul finlandez la București, Eduard Palin și cuvintele sale au rămas ca un ecou în istorie, căci a cam avut dreptate.
La scurt timp, a venit comunismul și situația s-a deteriorat până la dezastru: soțul Marinei a fost arestat în 1947, bunurile familiei au fost confiscate – inclusiv „Icar”, iar ea și cei doi copii, Constantin și Mihai Brânco­veanu, au fost nevoiți să trăiască din vânzarea puținului rămas.

A fugit în Anglia, în 1964, cu ajutorul Marthei Bibescu – iar ulterior s-a stabilit definitiv în Franța. A murit în 2001, după ce a apucat să mai ajungă în România ieșită de sub comunism, după ce a asistat la canonizarea Brâncovenilor și a văzut, câtuși de puțin, speranța cu propriii ochi.
 

Monica Lovinescu, vocea exilului
 

După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la diverse publicaţii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronică dramatică etc. Obţine o bursă a statului francez în 1947 şi pleacă la Paris în condiţii de călătorie riscante. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa. În primii ani de exil face diverse încercări regizorale. Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu Eugen Ionescu, traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză. Colaborează deopo­trivă la revistele de limbă română din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc.
Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gând”: realizează, până în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici până în 1992, la închiderea postului). Are emisiuni săptămânale ascultate cu enorm interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală româ­nească, precum şi Teze şi antiteze la Paris. În ajunul zilei sale de naştere, în 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un terorist aflat în solda lui Nicolae Ceauşescu.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu Virgil Ierunca şi sunt, amândoi, unele dintre cele mai iubite şi respectate figuri ale exilului românesc.
După 1990, cărţile i se publică constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de Unde scurte), precum şi cele scrise pentru România literară (volumul intitulat Diagonale). La apa Vavilonului este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil. Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul Etica neuitării (2008). Cele şase volume de Jur­nale, publicate în timpul vieţii, au fost urmate de ediţia postumă, într-un volum, intitulată Jurnal esenţial (2010) şi de Jurnal inedit 2001–2002 (2014). Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română, Cuvântul din cuvinte, şi este de asemenea autoarea unui volum de Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Gri­gore Cugler.