Rolul troiţei în satul tradițional

Etnolog Janeta Ciocan

În lumea satului tradiţional, crucea avea un rol deosebit de important. Semnul crucii nu era făcut doar în biserică sau când omul se ruga. Fără acest gest, făcut de fiecare membru al comunității, nu începea și nu sfârșea nicio zi, nicio activitate. Sigur, atunci când spunem cruce și ne gândim la satul tradițional, în mintea noastră apar, în primul rând, biserica, cimitirul, troițele. Ea era așezată în multe locuri, azi, poate, surprinzătoare: meștergrindă, ușa de acces în casă, poartă, ca să enumerăm doar obiectele mari, vizibile pentru toți. De fiecare dată, o analiză rapidă a locului unde a fost așezată evidențiază rolul ei protector.

       Troiță din Băița de sub Codru, sec. XX                      Troiță din Sălaj, sec. XVIII

Din multitudinea de cruci pe care le regă­sim în satul tradițional am ales, pentru pre­zen­tarea de față, troița. Aceasta este o construcție din lemn, piatră și, mai aproape de noi, din metal, care poate avea sau nu inscripții, sculpturi, icoane. În credința populară, rolul ei este de a apăra un anumit spațiu de orice forță malefică. În lucrarea „Sacrul și Profanul”, Mircea Eliade asi­milează troița cu stâlpul cerului, axul cosmic care, odată înălțat, face spațiul locuibil. Romulus Vulcănescu, în „Coloana Cerului”, demonstrează persistența în spațiul românesc a unor monumente sacre de tipul „coloana ce­rului”, viața spirituală a co­­­­lec­ti­­vităților des­fășurându-se sub semnul arborilor sacri. După  creștinarea spa­țiului românesc, crucea a înlocuit defi­nitiv arborele cosmic.

Preluarea de către cruce a rolului protector, jucat în vechime de copacul din mijlocul aşezării, potenţarea lui cu ajutorul bisericii creştine au făcut ca ea să apară în multe locuri în care răul se putea manifesta. Astfel, în mentalul comunităților, s-a întărit credința că intrarea şi ieşirea din sat, intersecţiile de drumuri, intrarea în cimitir sunt locuri care atrag ca un magnet răul, iar prezenţa crucii era singura, după concepţia ţăranului, care putea apăra comunitatea de intruziunea răului.
În antichitate, crucea însemna cel mai înspăimântător instrument al torturii. Moartea lui Iisus, din iubire pentru oameni, pe o astfel de cruce a transformat-o în semnul mântuirii neamului omenesc. Ea „ne-a îmbrăcat cu înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu”, după cum, așa frumos, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul.
În cele ce urmează, ne vom referi la troițele din spațiul de nord al Transilvaniei, zonă în care poartă numele simplu de răstigniri.  În satul tradițional, le întâlnim în multe locuri: în fața bisericii, la intrarea în cimitir, la intrarea și ieșirea din sat, la intersecția unor drumuri, lângă fântână, pe marginea ogoarelor. Vom analiza, în continuare, rolul lor în fiecare loc și, după cum vom vedea, cel protector este evident.
Atunci când, din varii motive (distrusă de intemperii sau de foc) biserica din sat era de nefolosit, în apropierea locului unde urma să se ridice noul lăcaș de cult se ridica o troiță în jurul căreia se oficiau liturghiile. În prefața volumului „Monumente de artă țărănească” a lui I. Voinescu, apărut în 1912, Nicolae Iorga spunea că o astfel de troiță înlocuia chiar biserica, când aceasta lipsea, pentru că „o rezuma în ce avea mai caracteristic”. După terminarea noii construcții, troița nu era eliminată, ea rămânea oarecum de pază în apropierea ușii. De asemenea, în momentele în care biserica este închisă, trecătorul se va opri câteva secunde măcar pentru a-și întoarce capul spre biserică, pentru a-și face semnul crucii și, eventual, pentru a spune o scurtă rugăciune.
Înainte de a vorbi de rolul troiței de la intrarea în cimitir, se cuvine a atenționa asupra a ce însemna moartea pentru locuitorii satelor. Moartea nu înseamnă sfârşitul, ci trecerea într-o nouă existenţă. Satul era şi este format din vatra satului, cu construcţiile aferente: gospodăria, biserica, cimitirul şi hotarul care cuprindea totalitatea terenurilor exploatate în cadrul ocupaţiilor – zona de activitate economică. În satul tradiţional, structura de bază a comunităţii era formată de neam, care nu însemna doar cosangvinitate. În acest sens, amintim năşia, care nu însemna doar prezenţa naşilor la biserică în momentul botezului sau cununiei. Nașii deveneau cu adevărat părinții spirituali ai copiilor sau ai tinerilor căsătoriți. În cazul copiilor, nașii deveneau părinții lui, cu obligațiile ce se impuneau, în cazul decesului celor naturali. După decesul nașilor, statutul se transfera urmașilor acestora. De aceea, în multe zone, era chiar interzisă căsătoria între membrii familiilor nașilor și finilor, legătura fiind considerată rudenie de prim rang. Trăinicia acestei legături se vede şi după moarte. Dacă în lumea celor vii neamurile exploatau în comun anumite uni­tăţi economice (pădurea, moara), aveau locuri apropiate în biserică şi în cimitir, satul celor morţi, astfel că se păstrau aceste distribuiri.

Elementul cel mai important din cimitir rămâne crucea de la capul mortului. În mentalitatea ţăranului, cel plecat nu se putea prezenta la Judecata de Apoi fără cruce. La revenirea lui Iisus, când va avea loc Judecata de Apoi, sufletul se va agăţa de crucea care i-a fost pusă la cap. A înmormânta un om fără cruce însemna a atrage răul nu numai asupra  urmaşilor, ci și asupra întregii comunităţi, iar comunitatea din satul tradiţional era una solidară, atât cea a viilor, cât şi cea a morţilor. În campaniile de achiziţii, muzeografii au putut, cu foarte multă greutate, să aducă în muzee cruci, din cauza opoziţiei comunităţii. Preoţii nu puteau trece peste această interdicţie şi refuzau să dea crucile, chiar dacă acestea erau deja puse sub zidul gardului cimitirului. Oamenii precizau că acele cruci, chiar dacă nu se mai ştie ale cui erau, chiar dacă se vor deteriora, trebuie să rămână în arealul cimitirului. Indiferent de zona etnografică, răspunsul era mereu acelaşi: „nici nu gândi de aiestea”. Considerau că răul ce se putea întâmpla era atât de mare încât nu doreau nici să îl gândească, nici să îl exprime. Credinţa se păstrează şi astăzi chiar în comunităţile catolice sau reformate, unde locul de mormânt trebuie răscumpărat după douăzeci de ani, altfel se transfera altcuiva, dar monumentul funerar de piatră sau de lemn se păstrează între zidurile cimitirului. Cu atâtea suflete aflate în arealul său, cimitirul trebuia protejat. De aceea întotdeauna, deși aflat de obicei în jurul bisericii, el are gard. La intrare și la ieșire, în cazul celor cu două locuri de acces, sunt așezate troiţe care aveau menirea de a nu lăsa sufletele (strigoii), care nu au reușit să facă trecerea în cealaltă lume și care, de obicei, aveau intenții rele, cum ar fi să părăsească incinta cimitirului. În zonele din nordul Transilvaniei, în apropierea unei astfel de troițe se întindea și „masa moșilor”. Aceasta era o masă din lespezi mari de piatră pe care, în ziua de Paști, se așezau pomeni pentru cei plecați în lumea celor drepți. Obiceiul, prezent până la începutul secolului al XX-lea în tot arealul, s-a pierdut și îl mai întâlnim în câteva sate din Țara Lăpușului. În această zi, întreaga comunitate vine la biserică pentru a sfinți bucatele. Aduc cu ei însă și vase, de obicei din ceramică, noi, cu mâncare și împodobite cu flori, colăcei și mai ales ouă roșii. După rugăciunea de binecuvântare și sfințirea bucatelor, se face schimb de vase pentru a-și aminti de cei care nu mai pot sărbători Paștile cu familia. Apoi, fiecare servește puțin din bucatele vecinului și abia după aceea se retrag la casele lor pentru a sărbători în familie.

Intersecţiile drumurilor, zone în care energiile universului se află la cea mai înaltă tensiune, au fost întotdeauna locul în care spiritele malefice puteau pune stăpânire pe trecător, iar troiţa așezată acolo protejează spaţiul. Po­veș­tile populare sunt pline de întâm­plări cu drăcușori care pândesc la intersecția drumurilor să prindă câte un trecător singur pentru a-l ispiti. Tot la intersecția de drumuri, strigoii morți, dar și cei vii se adună, în noaptea de dinaintea zilei Sfântului Andrei, și încing adevărate bătălii cu coasele și limbile melițelor. Pentru a preîntâmpina astfel de evenimente, în noaptea respectivă se luau măsuri de prevenție: ascunderea coa­selor și a limbilor de la melițe, așezarea usturoiului (cel mai pu­ternic dușman al forțelor male­fice)  în jurul caselor, la uși, fe­restre, la adăpostul animalelor etc. De altfel, rănile primite de oameni în aceste bătălii sunt semnele prin care pot fi recu­noscuți strigoii vii. Altfel, ei par oameni obișnuiți, nici nu știu că sunt strigoi, doar că, în anumite nopți, părăsesc trupul fără să fie conștienți de acest fapt și cutreieră prin lume. Prin urmare, intersecțiile de drumuri aveau, obligatoriu, în vecinătate, troițe cu menirea de a priveghea la liniștea spațiului, prezența ei nepermițând spiritelor malefice să devină biruitoare, spațiul devenind astfel folosibil.
Un loc cu siguranță dominat de prezența spiritelor malefice este și hotarul satului. Nu putem poposi prea mult asupra tuturor aspectelor legate de ce însemna în comunitățile tradiționale hotarul. De la bun început, hotarul a fost semn și, în același timp, semnal al proprietății colective sau private. Deși era considerat un loc dominat de forțe nebinevoitoare, oamenii nu simțeau frică atunci când trebuiau să treacă prin aceste locuri, pentru că ele aveau un apărător puternic, „răstignirile” amplasate pe hotar. Deci „hotarul confi­gurează o adevărată centură exterioară, menită fie să stopeze răul care ar putea amenința potențial satul din exterior - și astfel trebuie considerate obiceiurile legate de confecționarea cămășii ciumii și lăsarea acesteia în hotar… - fie să înglobeze în potențialul său imaginar multitudinea de manifestări magice ale unor întruchipări malefice – aici intrând toate credințele legate de puterea nefastă a mejiilor sau de potențialul negativ al pământului sau al plantelor care cresc la liziera satului” (Camelia Bur­ghele, 2000). În arealul cercetat de noi, cămaşa ciumii se con­fecționa în perioadele în care o boală ciudată omora foarte multe persoane. Această cămașă era realizată de fete fecioare, într-o singură zi, și era dusă apoi pe hotar și arsă sau doar lăsată agățată într-un par. Ciuma își lua cămașa și părăsea locurile. O întâmplare, interesantă din acest punct de vedere, s-a petrecut în perioada gripei spaniole, în zona cunoscută sub numele de Didic, din Țara Lăpușului. Pentru că boala se manifesta în forme grave mai ales în rândul copiilor și femeilor, locuitorii a patru sate: Costeni, Cupșeni, Ungureni și Libotin, care aveau un punct comun al hotarelor, au hotărât să facă această cămașă a ciumii. Câteva fete au realizat-o, într-o zi, pornind de la torsul firelor de cânepă, la pusul războiului, țesutul pânzei și cusutul cămășii. Opera­țiunea a avut loc la inter­secția de drumuri care leagă cele patru sate, sub troița amplasată aici. În final, patru feciori, câte unul din fiecare sat, au luat cămașa agățată în par și au dus-o în punctul de pe hotarul comun celor patru sate, apoi i-au dat foc. Se pare că operațiunea a avut succes, pentru că imediat numărul îmbolnăvirilor a scăzut și, în scurt timp, boala nu a mai existat.
În lumea satului tradiţional, fântâna avea un rol deosebit. Ea face legătura cu un tărâm necunoscut, de unde se aduce la suprafaţă elementul esenţial pentru viaţă, cel care revigorează, dar şi purifică. Apa este întotdeauna asociată cu feminitatea, ea stând la baza tuturor formelor de viaţă. Pentru oamenii din vechime, existenţa sursei de apă era primordială în alegerea locului ridicării satului. În unele zone, apa se afla aproape de suprafaţă, dar în altele ea trebuia adusă la suprafaţă de la adâncime, fapt ce presupunea ştiinţa des­coperirii sursei, apoi a construirii puţului pentru captarea izvorului şi, în final, pe cea a construirii angrenajului de aducere a ei la suprafaţă.
În satele din nordul Transilvaniei, aproape toate gospodăriile aveau fântâna proprie sau, cel puţin, una pe uliţă. Sursa de apă în satul tradiţional nu era proprietatea nimănui, la ea obligatoriu aveau acces toţi membrii comunităţii şi nu numai. Orice trecător putea
să-şi aline setea fără restricţii şi, de aceea, de multe ori, pe lângă găleată, pe ghizdul fântânii găseai şi o cană de lemn. Într-un sat fântânile se întâlneau în gospodărie, pe uliţă, la intersecţii de drumuri, pe păşune, la marginea ogoarelor, dar, cu siguranţă, în interiorul hotarului, niciodată pe hotar. „Fântâna, ca linie axială ce unește pământul cu lumea tenebrelor, creează o stare de neliniște ce trebuie anihilată prin simulacrele coloanei cerului” (I. Oprișan, 2003). Oricum, din cauza faptului că apa se afla la adâncime, în interiorul pământului, odată cu ea, de acolo se puteau strecura şi spirite nu întotdeauna cu intenţii curate. Basmele noastre abundă de întâmplări și mai ales personaje (zmei, zgripțuroaice) care își au sălașul în lumi unde se ajunge doar coborând în fântâni. Pentru a preîntâmpina pericolul ca aceste vietăți să ajungă în lumea noastră, se luau măsuri de siguranţă prin ridicarea în proximitatea puțului a unei troiţe, pe care, uneori, o găsim chiar şi la fântânile din curţile oamenilor. Nu de puține ori, pentru că fântâna era și loc de popas, lângă ea găsim un pom fructifer, călătorul potolindu-și setea, dar și foamea. Azi, sensurile sunt reduse la rolul ei de odihnă și aprovizionare cu apă, în trecut, însă, pomul, și mai apoi troița, prelungeau linia axială a fântânii spre înaltul cerului.

Troița Rednicelilor, sec XVIII – Breb - Țara Maramureşului
 

Satul întreg avea nevoie de protecție divină și de aceea, la intrarea și ieșirea din sat, se afla întotdeauna o troiță. Aceasta era în așa fel amplasată încât obliga trecătorul să se întoarcă cu fața spre răsărit pentru a-și face semnul crucii, și, în trecut, nimeni nu trecea nepăsător pe lângă troiță. De departe cea mai interesantă troiţă de acest gen din arealul cercetat este cea cunoscută sub numele de „Troiţa Rednicelilor”, care păzește intrarea/ieșirea din satul Berbeşti, pe drumul ce vine/duce la Sighetu Marmației.  Berbeştiul, sat atestat documentar la 1387, a dat mai multe monumente de arhitectură populară, azi socotite monumente aflate în cele mai importante muzee în aer liber din țară (Bu­curești, Cluj-Napoca, Baia Mare). Prin anii şaptezeci ai secolului trecut, satul putea fi considerat un muzeu în aer liber, cu monumente care de care mai frumoase, unele datând din secolele XVII şi XVIII. Troiţa despre care vorbim aici este deosebită datorită modului în care a fost construită. Nu este o simplă cruce pe care apare Iisus răstignit. Crucea cu Iisus răstignit şi perso­najele de la picioarele crucii, Maria, Maria Magdalena şi Iosif sunt protejate de o construcţie „casetă”, reali­zată dintr-un suport acoperit cu şindrilă. Cercetătorul Mihai Mus­că, care a analizat această operă de artă, a ajuns la următoarele concluzii: „Analiza personajelor a relevat factura gotică târzie în care a fost realizat personajul central, Iisus, iar ana­liza compoziţiei ne-a dezvăluit structura pira­midală a acesteia, ele­ment ce ne determină să facem o apropiere de arta renascentistă. Totuşi, diferenţierea compoziţiei în planuri distincte, atât sculptural cât şi cromatic, stricta şi căutata ierarhizare dimensională a personajelor, precum şi gestica şi realizarea plastico-expresivă ne apropie mai mult de mediul bizantin. Toată această acumulare de date ne face să credem că paternitatea troiţei poate fi atribuită unui meşter, care în decursul peregrinărilor sale a avut ocazia să cunoască şi să asimileze lucrări aparţinând goticului târziu central european, fapt marcat prin rea­lizarea lui Iisus, dar căruia, la crearea troiţei, i-au fost impuse sau cerute elemente iconografice de veche tradiţie autohtonă”. Faptul că nu se cunosc astfel de lucrări în zonă îl fac pe autorul analizei să concluzioneze că, probabil, creatorul a adaptat la sculptură o icoană de factură ortodoxo-bizantină. Toate elementele analizei îl determină pe Mihai Muscă să dateze opera în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Ogoarele aveau și ele nevoie de protecție împotriva intemperiilor: secetă, ploi abundente, furtuni, grindină etc.

Sunt numeroase troiţele din nordul ţării noastre şi doar cele rea­lizate în a doua parte a secolului al XX-lea au fost ridicate din alte materiale decât lemnul. Cele ce aparţin cultului ortodox sunt doar simple cruci din lemn ce au, eventual, realizat (bidimensional), din tablă, un Iisus răstignit. Cele aparţinând Bisericii Greco-catolice şi Catolice sunt troiţe ce au pe cruce o statuetă cu Iisus răstignit, unele dintre ele adevărate opere de artă. Cele mai vechi astfel de monumente ajunse până la noi datează din secolul al XVIII-lea. Puţine exemplare se află în muzee, din cauza opoziţiei credincioşilor, care nu au permis mutarea unui lemn sfinţit. În credinţa populară, lemnul sfinţit, chiar dacă este degradat, nu e voie să-l muţi din locul în care a fost aşezat, pentru a-şi împlini rolul protector. În cazul în care troiţa se degrada, se ridica o alta, lemnul celei vechi rămânând să devină una cu țărâna, la picioarele celei noi. În muzeul din Baia Mare a ajuns parţial o astfel de troiţă, de fapt doar statueta care îl în­truchipează pe Iisus, adusă de un trecător care nu ştia datina, dar a considerat că nu poate lăsa o astfel de frumuseţe să moară. Din păcate, aceasta a fost găsită destul de degradată, lipsindu-i braţele, dar lemnul a putut fi conservat şi, astfel, putem admira o adevărată capodoperă ce impresionează prin acurateţea execuţiei, dovedind că anonimul creator a fost o per­soană dăruită cu har. Cum va fi arătat la faţa locului troiţa res­pectivă ne putem imagina privind azi troiţe similare, sigur, realizări mai recente, în plimbările noastre prin Ţara Lăpuşului şi a Codrului.