Reverență maestrului (I)

Marele maestru LIVIU CIULEI! Regizor şi actor de film (Palm d’or, la Cannes, în 1965, pentru regia filmului „Pădurea spânzuraţilor”) şi teatru, dar şi un scenograf de-o valoare excepţională, fiind, întru toate acestea, un artist de talie internaţională. În faţa acestor merite deosebite, cei de la conducerea statului democrat-popular n-au rămas nepăsători, marelui artist acordându-i înaltele distincţii de Artist emerit şi Laureat al Premiului de Stat. Stagiuni la rând a fost şi Directorul artistic al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din capitală, în această calitate ridicându-şi instituţia pe nebănuite culmi ale profesionalismului, cei mai mari actori găsindu-şi locul mult râvnit şi binemeritat în celebra trupă, în fruntea căreia, maestrul Liviu Ciulei, prin aspre vremi, se zbătea din greu întru apărarea prestigiului şi onoarei TEATRULUI, cu majuscule.

În primii ani de meserie, animat de dorinţa de-a învăţa şi a şti cît mai multe despre această nobilă profesie, la care eu am ajuns, nu cu puţine sa­crificii, adesea mă visam ca spectator, în primul rând din faţă, la măcar un spectacol sau două ale regizorului nepereche de la sala „Izvor” (sau la „Grădina Icoanei” de mai târziu). Şi prin ani am avut această ocazie mult râvnită. S-a întâmplat de vreo câteva ori, în cadrul unor deplasări la Bucu­reşti, cu câteva spectacole cu care nu ne era ruşine să ieșim în faţa iluştrilor colegi din capitală, dar şi a preten­țioșilor spectatori bucureşteni. Cu ocazia acestor deplasări, de-acasă ne planificam şi câteva seri libere în care să putem vedea spectacolele jucate, la marea meserie, de către celebri noştri confraţi. Eu plecam de-acasă cu apriga dorinţă de-a vedea numai şi numai spectacolele maestrului LIVIU CIULEI, pe care le ştiam din cronicile lui C-tin Silvestru, Ecaterina Oproiu, ş-ale altora, vestiţi şi ei. Am avut astfel marea şansă, ca în cadrul câtorva deplasări în capitală, să văd „O scrisoare pierdută” în varianta de la premieră (Liviu Ciulei în Agamiță; Rodica Tapalagă în Zoe; Toma Caragiu - memorabil în rolul lui Tipă­tescu; Dem Rădulescu magistral în Brânzovenescu etc.), „Azilul de noapte” de M. Gorki, „ Elisabeta I” de Paul Foster, şi neapărat „Clipe de viaţă” de William Saroyan, (piesă în care am jucat şi eu, peste ani, la Baia Mare), toate spectacole memorabile, în regia Marelui LIVIU CIULEI.

În paranteză, doresc neapărat să le dovedesc invidioșilor neîncrezători precum că şi eu am jucat în „Clipe de viaţă” la Baia Mare, punându-le în faţă autograful maestrului din seara premierei: „Lui Paul Antoniu, cu prietenie, în amintirea Clipelor de viaţă de la Baia Mare, urându-i mult succes” Liviu Ciulei - 1971. Autograful se poate citi în programul de sală al spectacolului.
 - Bref! Deci cam tot ce se zvonise prin trupa noastră, începând cu primele zile ale stagiunii 1970 - 1971, într-o bună zi s-a adeverit. Noi toţi care eram trecuţi pe lista de la avizier ca distribuiţi (şi nu numai) în spectacolul „Clipe de viaţă” de W. Saroyan, (distribuţie propusă în totalitate de către directorul Iosif Capocean), binișor mai devreme de ora începerii repetiției (prima lectură) îl aşteptam, cu înfrigurare, pe vremelnicul nostru colaborator, Marele Maestru LIVIU CIULEI. Eu mi-am propus ca la toate repetițiile să am asupră-mi un caiet de notiţe. Îl aveam la mine şi în pauze. Îmi notam în el conştiincios, tot ce auzeam în preajma LUI, considerând că asist, clipă de clipă, la niște lecţii de teatru, de-un nivel academic. Mai în glumă mai în serios, m-am consi­derat (şi până azi mă consider) un absolvent al Academiei de teatru „Liviu Ciulei”. Rolurile în care am fost distribuit, în cele două spectacole (şi în „Somnul raţiunii” de A. B. Vallejo) fiind medii ca întindere puteam, în timpul repetițiilor - lecţii - să-mi iau lejer notiţe, învățăminte ce mi-au fost de mare folos pe parcursul întregii cariere, şi de actor şi de regizor ale unor spectacole cu echipe de amatori, ce mi-au fost răsplătite cu cele mai înalte distincţii la nivel republican. Revenind la colaborarea noastră cu maestrul LIVIU CIULEI trebuie să menţionez faptul că în munca la scenă, relaţia cu actorii era una de-a dreptul frăţească, aş putea s-o numesc. Indicațiile Domniei sale le simțeam pe picior de egalitate cu părerile-soluţii ale noastre. Le încercam pe toate şi soluțiile cele mai adevărate, scenic vorbind, rămâneau definitive, indiferent de sursă. Orgoliile în creaţia scenică erau excluse cu desăvârşire, metodă de lucru cu actorul pe care n-am mai întâlnit-o la nici un alt regizor, şi asta începând cu primele descifrări ale textului, de la masa din cabina „Liviu Ciulei”, precum i se spune şi azi. Mare păcat că din acea cabină, au dispărut fără urmă câteva fotografii „istorice” (1,50/80 cm) cu maestrul, în timpul repetițiilor, „la masă”, cu noi cei de-atunci. Acțiunea se petrecea într-un bar oarecare la o margine de ocean unde, la o halbă (berea era cu spumă, servită dintr-un butoiaş autentic), muşteriii, de toate categoriile şi vârstele, își depănau amintiri fel de fel, nutreau speranţe, destinele erau şi ele puse pe tapet, dimpreună cu unele iubiri timide ce se înfiripau. Un muşteriu, cu o halbă în faţă, comenta cu o singură replică - „Nici o bază, nici o temelie” - rostită la vremea potrivită, ca pe un apropo la cele auzite din gura unuia sau… alteia, dintre cei prezenţi; persoane aparent fără nici un rost pe lume, care-şi trăiau „Clipele de viaţă” în faţă cu o halbă de bere plină pe jumătate. Sau goală? Nea Tase Ca­zimir a făcut o mare creaţie din acest însingurat personaj, al cărei filozofie de viaţă şi-o exprima doar prin aceste simple cuvinte, rostite cu tâlc şi la vremea potrivită: „Nici o bază, nici o temelie.”
Acest personaj de figuraţie vorbită, jucat memorabil de către Nea Tase Cazimir, devenise febleţea maestrului regizor care, nu o dată, îl aplauda, din sală, şi în timpul repetițiilor. Decorul era unul autentic (scenografia L. Ciulei), naturalist de-a dreptul, având la vedere cam tot ce există într-un bar, mai modest ce-i drept: poliţe cu sticle pline, instalaţie de umplut halbele, masă de biliard, jocuri mecanice, canapele vechi cârpite, dar mai ales o pianină veche şi dezacordată pe ici-colo, la care, non-stop, un pianist negru sau creol măcar, trebuia să cânte muzică de jazz clasic, la modul virtuoz, ba chiar şi cu improvizaţii dacă ar fi posibil. Dar de unde să faci rost de un asemenea personaj, la Baia Mare? Într-o şedinţă de lucru ne-a rugat cu disperare, pe toţi, să-i acor­dăm tot sprijinul pentru rezolvarea acestei probleme vitale pentru reuşita viitorului spectacol. Cred c-am fost printre primii care am găsit o soluţie viabilă, amintindu-mi urgent de nopțile albe petrecute acasă la prietenul prof. Liviu Borlan, mare iubitor şi chiar interpret la acordeon (căci de unde pian?!) a muzicii de jazz, având un repertoriu clasic bogat şi de toată frumusețea. Urgent i l-am prezentat maestrului, care pe loc ne-a dat o pauză pentru a-l testa pe Liviu. L-a ascultat aproape un ceas, fascinat întru totul de calitatea repertoriului, interpretarea măiastră a acestuia.
Când a dat-o pe improvizaţii, maes­trul, profund emoţionat, l-a aplaudat şi mai că i-a sărutat amândouă mâinile. Al meu eşti, i-a spus în culmea fericirii. De mâine te aştept la repetiţii! Pentru spectacol va trebui să te tunzi scurt-scurt de tot, iar pe faţă să te dai cu negru. De tuns scurt s-a tuns Liviu, dar de dat pe faţă cu negreală nici n-a vrut să audă, astfel că maestrul l-a acceptat fără machiajul propus, căci prea bun era în calitate de… jazzman.
Scenografic vorbind, şi noi am jucat în decorul spectacolului de la Bucureşti. Maestrul L. Ciulei l-a adus în două camioane şi ni l-a lăsat nouă cadou. Din distribuţie făcea parte toată „artileria grea” a teatrului: V. Constantinescu, Teo Turturică, Ecaterina Sandu, Ion Săsăran, Olga Sârbu, Nea Tase Cazimir etc. Şi tot așa până la peste 20 de interpreţi. Din pricini deloc binecuvântate n-am să-l numesc pe interpretul rolului principal, pe care, în spectacolul bucu­reştean, l-a jucat Liviu Ciulei în persoană. L-a jucat şi în spectacolul nostru de premieră. Silit de împre­jurări. Colegul nostru, pe care nu doresc să-l numesc, a catadicsit să nu se prezinte la spectacol decât mai spre final când şi-a făcut apariţia împleticit şi bolborosind aiureli. Ce spectacol se joacă aici? a întrebat-o pe sufleora de la arlechin. De fapt, pe una dintre ele, căci prin culise şi la celălalt arlechin mai erau câţiva colegi cu ochii pe texte, gata în orice clipă să sară la nevoie în ajutor maestrului Ciulei care, de câţiva ani nu mai jucase rolul lui Joe, în spectacolul său din Bucureşti. Cu riscul unui infarct ne-a salvat nouă premiera cu „Clipe de viaţă” de William Saroyan. Când s-a ridicat cortina, după al treilea gong, pentru publicul din sala noastră arhiplină, surpriza a fost năucitoare de-a dreptul când spectatorii l-au văzut în scenă, pe regizorul spectacolului, stând singur la o masă, cu o halbă plină pe jumătate în faţă. După câteva secunde incredibile, spectatorii s-au ridicat în picioare, aclamând cu însufleţire momentul. Şi fără celălalt (şi iarăşi nu-i rostesc numele), spectacolul, la final, s-a scăldat în triumf. Apoi, în actuala cabină „Liviu Ciulei”, ne-a spus doar câteva cuvinte rostite cu glas poticnit: „Sunt fericit că acest spectacol unic într-un teatru de provincie l-am rea­lizat împreună cu voi. Sunt bucuros şi mândru de cum ne-a ieşit, motiv pentru care sper să mai colaborăm. Tuturor vă mulțumesc, vă iubesc şi vă doresc succes”.

Închei cu un fragment dintr-un mesaj apărut sub semnătura lui Iosif Capo­ceanu, directorul Teatrului Municipal la începutul anilor ’70, cel care l-a adus, în teatrul nostru, pe Maestrul LIVIU CIULEI. Mesajul a apărut în caietul aniversar Teatrul Municipal la 50 de ani (1952 - 2002): … „Repertoriul nostru curăţat de pseudo artă aborda autori români (Baranga, G. M. Zamfirescu, Caragiale, T. Muşa­tes­cu), dar şi pe cei mai importanţi din Dramaturgia universală: Ibsen, Tols­toi, Cehov, Saroyan, Schiller ş.a., - în montarea unor importanţi regizori precum Dan Alexandrescu, G. Harag, Tocilescu, Rappaport, sau celebrul maestru al scenei, Liviu Ciulei (care, în paran­teză fie spus, nu a regizat nici înainte, nici după noi, la nici un teatru din provincie)”. Am încheiat citatul.
După câteva pagini din caietul amin­tit, fostul director, în persoana regretatului V. R. Ghenceanu își aminteşte, mai în amănunt, tot de prima colaborare a Maestrului Liviu Ciulei, cu teatrul băimărean. Citez: „...Evenimentul de marcă al toamnei respective a fost, întâi de toate, venirea în Baia Mare, în scop artistic, a regizorului LIVIU CIULEI, artist de reputaţie mondială încă de la acea vreme, care a propus, prin personalitatea sa un nou model de a înţelege şi semnifica un text, de a-i releva înțelesurile şi a da densitate detaliului, o înaltă lecţie de lucru cu actorii. Evenimentul prezenţei lui Liviu Ciulei la Baia Mare s-a prelungit în spectacolul cu „Clipe de viaţă” pe care l-a regizat, ieşit în premieră în preajma Anului Nou -1971. Mai mult decât atât, reprezentațiile din primele zile ale noului an l-au avut ca interpret, în rolul Joe, pe însuşi Liviu Ciulei, trans­pu­nând în spectacolul băimărean (...) câte ceva din atmosfera repre­zentației cu aceeaşi piesă ce avusese loc cu ani în urmă la Teatrul Bulandra”. Rezon!