REMEMBER. LAURENŢIU ULICI - 15 ani de la trecerea în eternitate! Cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei

Prof. dr. Ioan Dorel Todea

 

În luna noiembrie s-au împlinit 15 ani de la moartea criticului literar Laurenţiu Ulici,  cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei. Din nefericire, nici autorităţile locale, nici Biblioteca municipală care-i poartă numele, nici cei care îi datorează locul prin Uniunea Scriitorilor sau chiar cariera literară, nu şi-au mai amintit de Laurenţiu Ulici. Nu demult, la Şcoala din Rona de Jos s-au organizat câţiva ani evenimente dedicate criticului literar, dar nimeni nu a catadicsit să sprijine  o iniţiativă lăudabilă, prin care s-ar fi păstrat vie amintirea celui care a iubit atât de mult Maramureşul.

Din respect pentru memoria marelui om de cultură care a făcut enorm de mult pentru promovarea tinerilor poeţi, pentru afirmarea Maramureşului  pe harta literaturii române, care a adus în Sighetu Marmaţiei pe cei mai importanţi poeţi ai literaturii române contemporane, reprentanţi ai revistelor literare, vă propunem să ne reamintim cu respect şi cu recunoştinţă faţă de cel care a fost LAURENŢIU ULICI!

 

Laurenţiu Ulici, născut la  6 mai 1943, Buzău – moare la 16 noiembrie 2000, Făgăraş.  A fost critic literar român, cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei. A copilărit la Rona de Jos, a fost un  mare prieten al Sighetului, sprijinind în mod constant viaţa culturală de aici, în special organizarea festivalului de poezie.

Licenţiat al Facultăţii de Filologie în 1966 şi al Facultăţii de Filosofie în 1970. Membru în Parlamentul României din partea Uniunii Forţelor de Dreapta. Cariera politică şi-a început-o însă în Partidul Alianţei Civice.

Critic literar şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din 1995 până în anul morţii, în luna noiembrie 2000. Moartea a fost accidentală, prin intoxicare cu oxid de carbon, din cauza unei sobe stricate, şi s-a produs în Făgăraş, unde preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor se afla la o reuniune a scriitorilor.

 

Laurenţiu Ulici avea să impună ideea de împărţire pe generaţii în critica literară românească, ocupându-se prin studii şi articole substanţiale de generaţiile ’60, ’70 şi apoi, experimental, de viitoarea generaţie ’80 – adunând pe tinerii poeţi debutanţi, în volum sau în revistele literare ale vremii, într-un viitor volum ce a fost publicat la Editura Muzeul Literaturii Române.

 

Laurenţiu Ulici a încercat să depăşească şi să ocolească cenzura comunistă întocmind şi o minifişă biografică a scriitorilor pe care încerca, implicit, să-i gireze. Luând aceste cronici la bucată, ceea ce rezultă la o lectură continuă, e că Laurenţiu Ulici a reuşit să facă şi o cronică de direcţie, cu idei politice în privinţa debutanţilor săi, dar şi una strict estetică, având judecăţi valabile şi astăzi. Unii dintre autorii despre care a scris au dispărut. Alţii n-au depăşit pragul promisiunilor.

 

Laurenţiu Ulici a publicat volume de eseuri (Recurs, 1971, Biblioteca Babel, 1978, Dublă impostură, eseuri politice, 1996), critică literară (Prima verba, vol. I, 1974, vol. II, 1978; vol. III, 1992 şi vol. IV, postum, 2004; Confort Procust, cronici  literare, 1983), Literatura română contemporană. Poezia, 1995, opera rămasă neterminată.

 

 

„Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte

Anii pe din două, leneş alternând:

Mai ratând o fată, mai iubind o carte…

Până unde, totuşi, până unde? Când?”

Laurenţiu Ulici