Recenzie la cartea părintelui Radu Botiș, „CA TĂMÂIA ÎNAINTEA TA”

Constantin Marin

Trebuie menţionat, de la bun început, că această carte este plăcut mirositoare (spiritual vorbind), prin patru aspecte, primele două fiind legate de grafică: în primul rând, imaginea de pe coperta I duce gândul spre un vitraliu de biserică; în al doilea, fiecare pagină este însoţită de o vignetă, element tipografic care sporeşte gradul de interes cu care se citeşte întreaga carte. În al treilea rând, textul este tradus – integral, în ordinea paginilor, desigur – în limba engleză, probabil la sugestia cuiva din cadrul editurii. Şi în cel din urmă, prin mesajul integral al cărţii.

Autorul, părintele Radu Botiş, preci­zează, în debutul volumului: „Aceste versuri şi gânduri ale mele din urmă­toarele pagini le închin, înainte de toate, Mântuitorului Iisus Hristos, al cărui umil slujitor încerc să fiu, la altarul jertfei mântuitoare – talantul primit nevoind să-l îngrop în pământ, roadele lui să ajungă la voi, fiecare, ca o clipă de mângâiere, ca un sentiment de înălţare şi împlinire sfântă a menirii fiecăruia, vremelnici, pe acest pământ – călători spre cer. (...)”.

Consideraţii şi încurajări despre parcursul literar al autorului acestei cărţi exprimă Pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioa­rului, Augustin Cozmuţa – Re­dac­tor-şef al ziarului „Graiul Maramu­reşului”, Daniel Cornea – redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar şi Emilian Arădeanul – episcop, vicar eparhial (trecut, între timp, în lumea drepţilor).

Se întreabă, părintele Radu Botiş: „Cât de limitat îşi mai poate concepe omul ateu locul veşniciei, pe care Iisus Hristos l-a promis tuturor săvârşitorilor binelui? Totuşi, în faţa morţii, neputincios, omul ateu devine asemenea tâlharului de pe cruce?”. Însă, pentru a stimula atenţia cititorului, observăm cum fluxul de poezii este întrerupt – din când în când – de scurte meditaţii, cu valoarea unor predici, precum cele intitulate „Gândind, mereu, mereu”, „El, Mântuitorul prea milostiv”, „Taina Crăciunului”, „Învierea Domnului Iubirii”.

Una dintre poeziile care merită integral citată este cea intitulată „Rugăciune”: „Doamne, în a dragostei rânduială, / Sub pavăza crucii agale suind, / La­crimii noastre caută vremi de beteală, / Prin astă lume străluminând. // Doam­ne, chipul din sfânta icoană / Ira­diază, caută vremi de împăcare, / Precum chemarea cea mai de seamă / Inimii noastre dragi, fiecare. // Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale, / Ca o închinare căutând împli­ni­rea, / Iartă-ne, încă, nefireasca umblare, / Pacea din Tine, în noi, fericirea”.

În acelaşi minunat context, ca o prelungire, se încadrează poezia „Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme”: „Săraci, o, prea săraci am fi,  /De n-am avea o călăuză a noastră, / E prea puţin o pasăre măiastră – / Căci cu nimic nu poţi asemui / Această Carte reînviind istorii, / Balsam vindecător şi fără de pereche, / Mai nouă parcă, dar atât de veche, / Scriptura sfântă, urcuşul spre glorii. // Nimic din ce s-a scris ori se va scrie / Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal, / Citind-o, te cuprinde un dor înspre astral, / Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav, te-mbie. // Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme, / Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei. / De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei, / Te-ncântă această Carte, venind ca să îndemne, / Curată fie-ţi viaţa, curată şi senină, / Adeseori trecută prin încercări, iscoade; / Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade, / Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină. // Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă, / Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii, / Purtând învăţătura hotărâtoare lumii, / Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă”.

Atmosfera din „Motiv de meditaţie (II)” este, simultan, apăsătoare, încăr­cată de dramatism, însă, spre final, lasă deschisă poarta speranţei: „Cu câtă înspăimântare ne aşteaptă sfârşitul, / La pragul marii treceri, cu frică meditând; / Lăsând în urma noastră atâta îndu­rerare, / Copii, mame, prieteni, lângă mormânt plângând. // Lăsăm lumeasca fire, cu pofte şi păcate –/ O viaţă unde totul cândva părea etern, / Văzându-le pe toate ca rămânând iertate, / Dar care, vai, costa-vor chiar chinul din infern. // În viaţa pământească eram prea ocupaţi. / În rugăciuni şi posturi nu mai puteam rămâne, / Credeam atâtea numai şi ne vedeam salvaţi. / Eram neghina care se ascundea prin grâne. / Suntem săraci în fapte şi-atâta de lumeşti. / Un gând nu ne încearcă: să medităm jertfirea. // Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti. / Şi darul este mare. E însuşi Mântuirea”.

Un peisaj de basm ni se desfăşoară în faţa ochilor, în poezia „Leru-i ler, Prunc Sfinte, dalbe flori”: „Miracol alb coboară dinspre cer. / Beteală împlinită, de lumină sfântă. / Colinde iar vin viaţa şi ne-o încântă. / Dalbe flori, Prea Sfinte, leru-i ler. // Dumnezeu mai poposeşte iar / Din înalt, la ieslea de mister. / Dalbe flori, Iisuse, leru-i ler, / Naşterea Ta Sfântă ne înfioară. // Magii vin să te salute, demn, / Îngerii din cer binevestind, / Sfânta împlinire, prin colind, / Pentru lume, Salvatorul Semn. //Leru-i ler, Prunc Sfânt, dalbe flori, / Imne răsunând întru împăcare, / Semnul nostru adânc de închinare, / Speranţe, rugăciuni, colindători”.
Un îndemn şi o bucurie care va veni, adresează părintele Radu Botiş semenilor săi, în poezia „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei”: „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei. / Pe calea înspre ceruri porniţi, dar, de acum. / Alegeţi-vă locul, în ţara veşniciei / Şi nu cădeţi sub cruce, chiar de e greu pe drum. // Întindeţi mâna celor ce au căzut pe cale. / Întoarceţi păcătosul ce merge spre întuneric. / Astfel, pe drept, vedea-vei că rodul faptei tale / E însăşi răsplătirea cu locul sfânt, edenic. // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Încredeţi-vă pururi în bunul Dumnezeu. / În pacea Lui rămâneţi. E starea bucuriei, / Când drumul înspre ceruri e luminat mereu. // Veghează lângă Tatăl – Hristos reînviat, / Cel răstignit pe cruce, ca jertfă de împăcare, / Veghează – o, creştine, tu, oare L-ai uitat? / Viaţa ta se scurge în marea nepăsare? // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând, / O cale duce numai spre Taina Veşniciei / Şi un Iisus mai iartă şi mai aşteaptă, blând. / O judecată mare va zdruncina pământul / Când? La plinirea vremii. Şi asta nu o ştim. / Un lucru este sigur: doar împlinind Cuvântul, / Noi vom trăi viaţa pe care o dorim”.

O atmosferă evanescentă, învăluitoare şi transparentă, ca într-un vis, reali­zează autorul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, în poezia intitulată „Rugă monahică”: „Saltă, inimă curată, / Bucuria Învierii / Fiind vestea minunată / Pentru vremea mângâierii. / Glasuri sfinte răsunând, / Într-un imn de adorare, / Către ceruri înălţând / Rugă­ciunea de iertare. // Bat iar clopotele sfinte, / Cu glasul tânguitor. / Iartă-ne, Prea Bun Părinte, / Dă-ne crez în viitor. // Trupul nostru de ţărână / Nu-l sorti, Doamne, pieirii. / Fă-l de-a pururi să rămână / Ne-ntinat de pofta firii. // Iar divina Ta suflare –/ Păstrătoare a legii sfinte –/ Dreptul nostru, fiecare, / Să nu-l dăm pe-un blid cu linte. // Suntem, Doamne, fiii Tăi. / Vrem a face ascultare, / Pentru buni şi pentru răi, / Maicii Tale Născătoare. // O! Tu Maică prea iubită, / Caută spre Dumnezeu, / Milă, har şi îndurare, / Pentru cei căzuţi la greu”.
Pecetea divinităţii, pe care o purtăm în noi, încă de la intrarea în această lume, chemarea spre necuprins, spre infinit, spre atotcuprindere, spre locul de Acasă, originar, străbate poezia intitulată „Dor”: „O şoaptă divină, întrecând atotcuprinderea, / Acolo unde, tainic, rugăciunea prinde contur, / La ceasul unde viaţa de taină erupe, / Serafic, acolo e totul mai pur. // Clopotele, acolo, dau glas îngeresc, / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc, / Dinspre înalt, către noi, fiecare. // Acolo mă poartă paşii întru împăcare / Hotar dintre lumea aceasta şi cer. / Mănăstire de pace, străjuind către zare, / Lume de taină, de etern, de mister”.
Poate nu exagerăm, atunci când îndrăznim să comparăm atmosfera din această poezie cu aceea din poezia lui Lucian Blaga, intitulată „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Spre finalul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, descoperim un mănunchi de dialoguri, participări ale părintelui Radu Botiş, găzduite de postul TV Cinemar Baia Mare (realizator: Daniel Cornea), în intervalul 1999–2001. „Ultimul cuvânt” este rezervat doamnei prof. Zamfira Deac, prin poezia sa „Templul nezidit”, care se constituie ca o Postfaţă.

Lectura cărţii este declanşatoare de o bucurie gata să se reverse, pe care se cuvine să o exprimăm, însă, cu mo­destie şi discreţie, ca să fim în acord cu viaţa de fiecare zi a autorului acestei ofrande literare, dar mai ales duhovni­ceşti.