Războiul Curţii de Conturi cu universităţile

Un raport recent al Curţii de Conturi din care reiese ineficienţa unor facultăţi a pornit un adevărat taifun în mediul universitar românesc. Cadrele universitare contestă concluziile controlului şi se tem că acestea ar putea duce la o scădere a alocărilor financiare şi a locurilor din facultăţi.

În plină înscriere la facultăţi, a izbucnit un adevărat război între facultăţi şi Curtea de Conturi. Motivul îl reprezintă un raport prin care inspectorii Curţii de Conturi au analizat evoluţia şi situaţia învăţământului superior din România, în perioada 2011-2015, constatând o scădere dramatică a numărului de studenţi, ca urmare a scăderii natalităţii, o slabă pregătire a elevilor în sistemul preuniversitar, ceea ce se resimte în universităţi, mai ales după scoaterea examenelor de admitere, şi un învăţământ superior neadecvat pieţii muncii şi nevoilor economiei actuale.

Mai mult decât atât, raportul evidenţiază că s-a înregistrat o creştere majoră a numărului de universităţi, facultăţi şi programe de studii, însă calitatea educaţiei oferite de acestea este îndoielnică.

În cifre, situaţia e şi mai sumbră: deşi România are 103 instituţii de învăţământ superior, doar 5 sau 6 din ele au o oarecare vizibilitate în topurile care ierarhizează un număr mare de universităţi, peste 1000, încă vreo 10 apar în topurile care evaluează 2000 de universităţi, iar restul exista doar în evidenţele naţionale. Curtea de Conturi avertizează că tendinţa de contractare a sistemului de învăţământ superior nu poate fi contracarată prin ajutoare financiare, ceea ce a făcut până acum Guvernul, ci numai printr-o restructurare. De fapt, sămânţa discordiei tocmai de aici a pornit.

După opt ani de încercări de a aplica legea în finanţarea Educaţiei cu 6% din Produsul Intern Brut (PIB), acest raport al Curţii de Conturi ar putea fi baza de pornire pentru a nu mai aloca fonduri suplimentare Educaţiei sau chiar pentru o eventuală diminuare a finanţării, care acum este de numai 3,5%. „Sunt necesare eforturi suplimentare pentru aplicarea unei reforme reale, care să susţină şi să consolideze autonomia universitară, cu întărirea transparenţei şi a responsabilităţii publice, astfel încât absolvenţii să se poată integra pe piaţa muncii în domeniul în care s-au pregătit”, se precizează în raport.

Această concluzie a specialiştilor în contabilitate ar duce la diminuarea finanţării pentru facultăţile din domeniile socio-umane şi ale celor de arte, urmând să afecteze profesiile liberale, pentru că aceste facultăţi nu pot face contracte cu unele companii, astfel încât să garanteze locurile de muncă pentru absolvenţi. Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, fost rector al Universităţii din Bucureşti şi decan al Facultăţii de Filosofie, a declarat că va analiza toate aspectele şi implicaţiile raportului Curţii de Conturi şi va comunica poziţia oficială a ministerului. 

În schimb, fostul ministru Ecaterina Andronescu a spus că nu este de acord cu o abordare atât de restrictivă. Un alt fost ministru al educaţiei, Sorin Câmpeanu, a motivat că nu e o problemă atât de mare faptul că absolvenţii nu lucrează în domeniile în care au fost formaţi: „nici măcar eu, pe poziţia pe care o am acum sau ca Ministru al Educaţiei, nu am fost încadrat în această categorie a celor care lucrează în domeniul pentru care s-au pregătit, deşi am lucrat aproape tot timpul în domeniul studiilor absolvite”.

Transformarea învăţământului superior din România într-un învăţământ de masă a provocat şi menţinut o scădere pronunţată a calităţii şi performanţelor acestuia. Preocupate de a atrage cât mai mulţi studenţi, indiferent de nivelul de pregătire, care să le asigure surse de finanţare utilizate în cea mai mare parte pentru salarii, universităţile au neglijat în bună măsură standardele de calitate şi performanţa academică.

Totodată, universităţile s-au orientat exclusiv spre o piaţă internă abundentă şi necompetitivă, fapt care le-a izolat de mediul academic extern şi de exigenţele unei pieţe a furnizorilor de educaţie din ce în ce mai globală şi competitivă.

Cu alte cuvinte, învăţământul superior s-a orientat mai mult spre el însuşi decât spre rezultate. Instituţiile de învăţământ superior nu au pătruns în topurile internaţionale, iar atunci când au făcut-o au ocupat poziţii deloc onorante.  Plasări pe locuri mai puţin stânjenitoare se înregistrează în topurile pe discipline ceea ce scoate în evidenţă faptul că mai există unele nuclee izolate care mai generează performanţă.

Deşi în România există 103 instituţii de învăţământ superior, dintre care 56 publice şi 47 private, numai 5-6 au o oarecare vizibilitate în topurile care ierarhizează un număr mai mare de universităţi (1000). Încă vreo 10 apar doar în topurile care evaluează 2000 universităţi. Este evident că fără o recunoaştere internaţională a valorii nu există pe o piaţă globală. Învăţământul superior de tip parohial nu mai are nici o şansă de supravieţuire, nici măcar pe piaţa internă.

Datele statistice care pun în evidenţă un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă cu studii superioare ascund în fapt o ocupare inadecvată studiilor absolvite. Mai degrabă absolvenţii de învăţământ superior prestează muncile pe care le găsesc, specializându-se la locurile de muncă. Conform unui studiu, absolvenţii de învăţământ superior au declarat în proporţie de 86% (total eşantion) că meseria au învăţat-o mai degrabă la locul de muncă.

Rezultă că nu a existat o legătură între oferta de şcolarizare a universităţilor şi cererea de pe piaţa forţei de muncă.