Rămas bun, Augustin Buzura

Dana Gagniuc Buzura

Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”. Pentru literatura română este și va rămâne BUZURA. Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”, cel care venea din când în când acasă în Berința, și pe care bunica, măruntă și iute, încerca să-l cuprindă cu mânuțele ei aspre și noduroase, de parcă voia să-l înăbușe, să-l acopere cu totul. „Dragu’ mamiii!” - și i se lumina toată făptura aceea palidă și osoasă, din care te izbeau doar ochii scânteietor de negri și atât de adânci. Atunci, toată scena mi se părea,
nu-știu-cum … aproape obișnuită. Acum mi se pare așa cum era de fapt: de-o duioșie supremă.

În copilăria aceea ruptă din poveste, pe Dâmburii Berinței, habar n-aveam că Buzura, firesc și demn, construia din mers și aducea cu sine pagini de istoria literaturii române. Pentru noi, copii fericiți și bezmetici, necoborâți încă în lumea reală, orice vizită era un motiv de bucurie, pentru că îmi plăceau mirosul și foșnetul musafi­rilor, îmi plăcea să admir, de dincolo de ușa de la camera de oaspeți, mesele spectaculoase pe care le întindea mama. Acolo au stat Mircea Zaciu, Gheorghe Pituț, Romu­lus Guga, Mircea Iorgulescu, Victor Iancu, Mircea Marian și mulți, mulți alții. Îi auzeam lui Buzura râsul sănătos și molipsitor și mă întrebam ce-or fi vorbind oamenii aceia mari și gravi, unii dintre ei cu barbă, alții cărunți, alții îmbrăcați ciudat… Păreau total neobiș­nuiți, misterioși, unii chiar fioroși, dar absolut fascinanți.
Între noi a fost o dragoste destul de… nemărturisită, dar atât de mare și de sinceră de ambele părți. Cuvin­tele prea multe între noi nici nu păreau să-și aibă rostul. Ar fi putut strica, ar fi putut risipi misterul…
De câte ori venea, îmi punea o mână albă și fină pe creștet: „Ce faci copi­liță?”. Niciodată nu știu ce răspun­deam, pentru că mă grăbeam întotdeauna să-mi întâmpin verișorii, să le arăt ce-am mai desenat, ce-am mai cusut pentru păpușă sau cât pământ am mai săpat din beci ca să fac vase de lut pe care apoi le pictam cu acuarele. Îi duceam prin curte, pe Coasta Popii, pe la nucul Ilichii, pe la tăul cu broaște, cu sentimentul stăpânului care-și pre­zintă domeniul. Și, da… acela era tă­râmul nepervertit al copilăriei mele…
Mi se părea firesc să-l știu mereu acolo: trudind nopți peste nopți, citind și scriind, făcându-și notițe și fișe, în singu­rătatea lui atât de fecundă. Mi se părea firesc să-l văd adesea trist, adesea ne­mul­țumit, dar niciodată umil, niciodată plecând capul sau făcând pași în spate. Nici măcar în lateral. „De ce nu scrii ce vor să audă?” – l-a întrebat tata, în perioada în care securitatea îl urmărea și-l hărțuia, în perioada în care cenzura îi ținea luni și ani cărțile în sertare, pentru că el refuza să laude regimul. „M-aș compromite pentru următorii 2000 ani!” Și Buzura nu s-a compromis nici atunci, nici acum, și istoria literaturii va consemna acest fapt, atât de demn, atât de rar.
„Transmite-le consătenilor mei că nu pot să vin, dar că n-am plecat niciodată din Berința!” – a spus acum aproape patru ani, când l-am aniversat cu berințenii mei, la împlinirea a 75 de ani.
Și cine l-a cunoscut, și cine l-a citit o să vadă că Buzura n-a plecat niciodată de acasă. Chiar dacă a condus ani mulți ani revistele „Tribuna” la Cluj, apoi „Cultura” în București, chiar dacă s-a luptat să promoveze cultura ro­mână în lume prin Fundația Culturală Română, devenită apoi - fără voia lui - Institutul Cultural Român, chiar dacă și-a găsit un bine-meritat loc în Aca­demia Română, Buzura n-a plecat niciodată din Berința, satul începuturilor lumii lui… Doar acum puțin…

Rămas bun, unchiu’ Augustin!
 

Repere biografice
 

Într-un prezent alert şi adesea tulbure, într-o lume în care mediocritatea se împachetează în ambalaj strălucitor şi se vinde scump, în care regii se autoproclamă peste noapte, în care – ca să-l parafrazez pe Augustin Buzura: „interesul pentru cătuşe e mult mai mare decât interesul pentru carte” noi, cu modestie, ne-am propus să omagiem un academician.
Augustin Buzura s-a născut în Berinţa în 22 septembrie 1938, fiul lui Ilie Buzura – muncitor - şi al Anei născută Micle – ţărancă agricultoare. „Primul lucru de care-mi aduc aminte ţine de război. A venit tata de la fabrică şi a spus: a început războiul. Baia Mare e plină de refugiaţi. A început o perioadă înspăimântătoare. Tata a fost dus la muncă forţată de către trupele lui Horty, deoarece zona respectivă din Ardeal fusese cedată Ungariei. Era la săpat tranşee, undeva la 15 kilometri de sat. Mai ţin minte când l-am văzut pe tata în jug la propriu. Ţăranii erau cu spinările goale şi plini de sânge. Au arat pământul cu ţăranii la jug”.

În 1945 devine elev al şcolii generale din sat – „Am făcut patru clase la școala din sat, la Berința, apoi în satul vecin Copalnic-Mănăștur, căci predarea cu șapte clase s-a desființat. La început mama n-a vrut să mă lase la școală. Se temea pentru că distanța era mare și toată zona era plină de lupi. Trebuia să trecu un deal printr-o pădure. A zis să stau să mai cresc. Iar tata spunea că aș fi bun și de agricultor. Am fugit pur și simplu, pe geam, la școală, căci ei plecau la lucru și de frica nebunilor popii, mă țineau încuiat în casă. Mama, săraca, ce să facă? Venea cu mine cu felinarul până în vârful dealului și mă urmărea cu privirea până intram în zona de case a satului vecin. O dată, țin minte, pe mine și pe mama ne-au înconjurat o turmă de mistreți. Era iarnă, noapte, frig teribil. Înnebuniți de spaimă, am stat totuși neclintiți. Ne-au dat târcoale și au plecat mai departe. După această întâmplare, mama m-a mutat în alt sat la o mătușă. Numai că nici acolo n-am stat prea mult, deoarece trebuia să am grijă de copiii mătușii și să-l ajut pe bărbatul ei să facă agri­cul­tură, așa că timp de învățat nu-mi rămâ­nea. Până la urmă, m-am mutat la internatul care se înființase pe lângă școală, unde am făcut încă un an”.
 
Între anii 1951-1955 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare – „În clasa a șaptea, m-am transferat la Baia Mare. Tata lucra la Uzinele Phoenix. Era o navetă zilnică de 25 de km. Cum era totuși foarte obositoare, m-au dat la internatul Liceului «Gheorghe Șincai». După o vreme, tot mama a ajuns la concluzia că nu sunt educat conform ideii ei despre educație, așa că m-a dus în gazdă la o fostă co-proprietăreasă a minelor de aur, doamna Pușcașu. Avea bărbatul la Canal, așa că din 1948 până în 1956
n-a ieșit din casă. Trăia ca în «Marile Speranțe». Mai erau doi copii în gazdă, dintre care unul era al preotului din sat. Fiecare zi începea cu citirea câtorva pasaje din Codul bunelor maniere”.
În perioada 1958-1964 urmează cursu­rile Facultăţii de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie, dar nu profesează medicina.
„Medicina nu mi-a plăcut deloc în primii trei ani, dar tot speram că în anii următori, când voi trece la partea practică, să găsesc o materie care să-mi placă. Oricum aveam ceva de câștigat: eram student. Şi mă îngrozea ideea că aș putea să-i supăr din nou pe ai mei. Am rămas la Medicină, însă ideea cu scrisul nu-mi dădea pace. Așa că mi-am propus să termin cu obsesia asta. Mi-am spus că cea mai bună metodă ar fi să scriu o povestire care să se dovedească a fi proastă. Am scris povestirea, «Pământ» se chema, dar am scris-o cu furie, am scris-o cum m-am priceput eu mai bine, pentru că nu voiam să-mi reproșez nimic. Pe de altă parte, voiam să mă fac de râs, să termin odată cu li­teratura și să mă apuc serios de medicină. Cu proza respectivă m-am prezentat la cenaclul condus de Mircea Zaciu. Nu m-am făcut de râs cum speram. Lui Zaciu i-a plăcut. A luat-o și a dus-o la «Tribuna». Am debutat în 1960. Cred că în același an cu Ioan Alexandru. Au fost ani grei. Desco­perisem literatura, dar în același timp, la Medicină trebuia să învăț ca să nu-mi pierd bursa. Am fost în paralel apoi la cursurile de literatură comparată ale Facultății de Filologie din Cluj, la
cursurile de filozofie cu D. D. Roșca și la cele de istoria artelor ale Institutului de Arte Plastice. Am mai scris și alte povestioare din care a ieșit primul meu volum, Capul Bunei Speranțe prefațat de Zaciu.
În anul patru am descoperit psihiatria. Destinul, sau nu știu cum să-i spun,
mi-a întors planurile pe dos. Adică acele planuri care nu se potriveau cu ale lui. Aveam senzația că totul merge aiurea, dar acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că s-au întâmplat exact lucrurile care trebuiau să mi se întâmple.
Am terminat Medicina cu o medie bună. Lucrarea de diplomă a fost Shakes­peare în psihiatrie. Acum e total depășită și caraghioasă, dar atunci însemna foarte mult. Nu cred că la noi se mai făcuseră lucrări de psihopatologie literară.
Ca medic generalist, ar fi urmat să fiu repartizat în aceeași localitate în care fusesem învățător suplinitor - Valea Neagră. Ori, eu îmi jurasem că la Valea Neagră nu mai pun piciorul. Deci nu
m-am dus la post și am rămas în Cluj. Aici mi-a fost de mare ajutor volumul de debut. Pentru că publicasem, am fost angajat ca dactilograf la filiala Uniunii Scriitorilor. Am dormit timp de câteva luni, din octombrie, până la 1 aprilie anul următor, pe o ușă pe care în fiecare seară o puneam pe masă”.

Scenarii

Orgolii
Pădureanca  - după o nuvelă de Ioan Slavici
Undeva în est
 

Cărți

1. Capul Bunei Speranțe
2. De ce zboară vulturul?
3. Absenții
4. Fețele tăcerii
5. Vocile nopții
6. Orgolii
7. Bloc notes
8. Refugii
9. Drumul cenuşii
10. Recviem pentru nebuni şi bestii
11. Raport asupra singurătăţii
12. Teroarea iluziei

Cetăţean de onoare    – 1999 – Baia Mare
    - 2005 – Copalnic-Mănăştur

Amintiri din copilărie

„La noi în sat, era o curiozitate. Preotul Gheorghe Gheție făcea slujba la ambele biserici, și la cea ortodoxă și la cea unită. Acestui preot îi datorez indirect foarte mult. Locuia în spatele casei noastre, la vreo 50 de metri. Era un intelectual de clasă și, în vremea perchezițiilor, și-a mutat întreaga bibliotecă la noi, drept pentru care am citit enorm în perioada respectivă. Preotul mai avea o calitate. Mai târziu, după ce am făcut psihiatria, am încercat să-l înțeleg. Casa lui, de fapt curtea casei lui, era plină de bolnavi psihic aduși din toată țara, inclusiv din Dobrogea. El îi ducea la o biserică veche de prin secolul al XV-lea, și le citea niște slujbe. Tata îl ajuta, pentru că, de obicei, îi ducea legați la biserică și apoi veneau pe picioarele lor, eliberați și de duhurile rele după slujbele respective. Pământul preotului era învecinat cu pământurile noastre, drept pentru care mama era înspăimântată și-mi spunea mereu să țin ușa încuiată: «Ai grijă să nu-ți facă ceva nebunii popii!». Acesta a fost primul meu contact cu psihiatria.
Hotărârea de a face psihiatria am luat-o mult mai târziu. N-are nici o legătură cu preotul și cu nebunii, deși ca medic am încercat pe baza amintirilor să reconstitui diagnosticele bolnavilor popii. Preotul făcea miracole. Cred că era și una din cauzele pentru care se  bucura de o asemenea autoritate în sat. Pentru el, ca și pentru orice credincios adevărat, Dumnezeu era același, detaliile deosebirii dintre cel catolic și cel ortodox nici nu le observa, nu mai aveau importanță”.
 

„Am spus deseori că îmi măsor viața în cărți și nu în ani. Revenind asupra celor două decenii care au trecut de la Revoluție, mă urmărește o întrebare: cum se face că, după atâta timp, cu concursul nostru, al tuturor, riscăm să ne întoarcem la un ceaușism fără Ceaușescu?
Revoluția nu mi-a redat libertatea de a scrie deoarece, în ciuda cenzurilor și a amenințărilor, m-am simțit întotdeauna liber. Drept pe care mi l-am câștigat singur”

Augustin Buzura

„Merg în locurile despre care urmează să scriu, stau de vorbă cu oamenii. Mergând cu trenul la București, mi-a fost dat să-l întâlnesc pe cel care condusese represiunea în Munții Apuseni împotriva partizanilor. Ion Marin Almăjan spunea, într-un interviu prin anii ’80 că, după părerea lui, Buzura ar fi cel mai curajos și mai adevărat scriitor român.
Aprecierile astea de genul cel mai curajos sunt lucruri care, în mod normal, ar trebui să mă bucure, dar nu mă conving. Eu am întotdeauna ștacheta mea în mine, nu afară. Eu știu exact unde vreau să ajung. Am o imagine foarte clară despre unde vreau să ajung, o imagine foarte clară a romanelor pe care le voi scrie. Ştiu cum ar trebui să fie scrise cărțile viitoare, nu mă refer la subiect, ci la scriitură. Îmi doresc un timp care să treacă mai încet, mai puțin încărcat de evenimente, în care să-mi rămână mai multe ore pentru scris decât îmi rămân, un timp în care să fiu destins, să privesc literatura nu ca pe o datorie, ci ca pe un exercițiu de plăcere. Până acum am scris întotdeauna sub o stare de presiune, cred că dacă aș scrie cu pixul, aș găuri hârtia.
Nu sunt un curajos, sunt un scriitor cinstit”!
Augustin Buzura