Psalmul 40 sau despre trădare

Prof. Marius MOGA

Probabil că despre trădare ne-am aştepta cel mai puţin să auzim dintr-un psalm şi totuşi amărăciunea primei jumătăţi a Psaltirii se coagulează într-un realism care, deşi nu e scutit de boldul supărării, reuşeşte totuşi să se menţină la o limită a suportabilităţii.
Ceea ce, cred eu, este exact tema şi mesajul acestui psalm. Cum putem suporta trădarea fără a o nega totuşi? Înţelegând ce este şi cum funcţionează. Pentru a ne feri.

Din nou, vocea vorbi­torului se suprapune cu vocea per­so­na­jului. Psalmis­tul este şi proorocul David cu luciditatea specifică celui confruntat cu suprafirescul, dar şi omul David, predispus ca orice făptură ome­nească la un anumit grad de incoerenţă emoţional – afectivă. Iar din acest efort intradiegetic se naşte înţelegerea şi (se poate spera) înţelepţirea.
Fără îndoială că Fericitul Augustin avea dreptate să vadă în acest psalm o prefigurare a trădării lui Iuda, dar ne punem întrebarea oare câte Iude nu îşi vând propria mântuire şi în afara bisericii, chiar şi în zilele noastre? În mod cert, Iuda nu este doar un personaj al discursului religios, ci adesea un cămătar purtând pieziş masca bunei credinţe.
Primele 3 versete constituie o abordare aproape apofatică a ceea ce nu este trădătorul. Pentru David, identitatea acestuia poate fi Saul ori Abesalom, poate Ahitofel din Ghilo, dar nu asta contează. În primul rând, trădătorul nu e fericit; este mereu nemulţumit, cutreierat de un vid al neîmplinirii care poate fi umplut doar cu propria personalitate, care pare să simtă că Dumnezeu nu este destul pentru a avea sentimentul de siguranţă şi de dăinuire. Nu se complică cu cel sărac ori cu cel năpăstuit, pentru că e prea preocupat de sine.
Versetele 3 şi 4 vorbesc de boală şi neputinţă, chestiuni care nu îl interesează pe trădător decât dacă îl vizează personal. În aceeaşi cheie „apofatică” (adău­găm ghilimelele, deoarece nu vizăm dogmatica ci metoda), neinteresat de aproapele, trădă­torul e sigur de sine şi nu con­sideră că greşeşte. Nici moral, nici teologic. O atitudine incri­minată discret, dar deopotrivă ferm de către Mântuitorul Hristos: „Întrucât nu aţi făcut unuia din aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei, 25:45). Ce frumos dezvăluie Hristos cum vede trădătorul pe aproapele: prea mici pentru a se complica cu ei o personalitate gonflată fără măsură!
Versetul 5 (când va muri şi va pieri numele lui?) sugerează că cel ce trădează îşi trădează propria conştiinţă – însăşi amintirea celui trădat îl incomodează tot atât cât prezenţa ori existenţa sa, iar dispariţia sa devine dezi­rabilă.
Odată cu cel de-al şaselea verset, trădătorul începe să capete identitatea Iscarioteanului şi concomitent acesta se pregăteşte a se costuma în oricare dintre noi cu versatilitatea cameleonică a unui politician sau a celui care vrea să vândă concepţia proprie a binelui şi adevărului. Iar de venea cineva să mă vadă, minciuni grăia - răstălmăceşte ceea ce discută victima lui, scoate din context şi plasează într-altul mai convenabil (a se vedea Psalmul 54:9) şi astfel, adunându-şi fărădelegi sieşi (întunecându-şi inima) iese în noapte (noaptea conştiinţei), cleveteşte, urzeşte şi vinde. Identitatea lui Iuda se confirmă puţin mai departe, în versetul 9: omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea - ne amin­tim de cina cea de taină şi ieşirea pomenită de evanghelist: „Deci după ce a luat acela bucă­ţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte” (Ioan, 13:30).
Nu zace, oare? Nu se mai scula! - Trădătorul face greşeala fatală. Iisus a rămas la masă, aparent fără apărare ca un om care zace dar Iuda nu pricepe din puţinele cuvinte (Ceea ce faci, fă mai curând) că puţinătatea cuvintelor nu înseamnă deloc puţinătate a atenţiei. De altfel, nici apostolii nu pricep de la început ce spune Iisus, socotind că Iuda a fost trimis într-o misiune specifică, fiind practic economul comun­i­tăţii lor (avea punga – prea puţin bănuiau că era pungaşul). Ei nu mai dau atenţie acestui lucru, dar Domnul vede totul: „Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (1 Regi, 16:7).

Revenind puţin la simbolul nopţii, putem înţelege mai bine de ce nu pricepe Iuda că Domnul ştie prea bine ce coace în inimă. Noaptea ca orbire a inimii, mai grea decât orbirea trupească e cea pe care o vădeşte chiar Capernaumul (Matei, 11:23) şi anunţată încă din vechimi: „Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu amorţirea inimii; Pe dibuite să mergi ziua în amiaza mare, cum umblă orbul pipăind pe întuneric, şi să te strâmtoreze şi să te ocărască în toate zilele şi nimeni să nu te apere” (Deuteronom, 28:28). Sigur, ne putem întreba cine să strâmtoreze şi să ocărască, cine să condamne pe trădător? Desigur, vom îndrăzni a spune, propria conştiinţă ca avanpremieră a judecăţii particulare. Iar de sinuciderea sufletească şi trupească a lui Iuda nu îl mai apără nimic, nici măcar milos­ti­virea bisericii, căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Că s-a osândit pe sine însuşi, că a aruncat arginţii, că a înfruntat dispreţul poporului iudeu, toate bune şi de lăudat, dar că s-a sinucis, asta e de neiertat, asta e o faptă diavolească. Diavolul l-a îndepărtat de pocăinţă, ca să nu aibă niciun folos de pe urma ei” (Omilii la Matei, LXXXV, II).

Versetul 9 ne face să ne gândim că la baza trădării mai stau lăcomia (cel care a mâncat pâinea) şi mândria (a ridicat împotriva mea călcâiul - zdrobitoarea superioritate). Lăcomia, un neajuns (ne-ajuns parcă sună mai clar) al lumii moderne axată excesiv pe a avea şi ignorând pe a fi, şi mândria, tot un ne-ajuns al staturii superioare, un simulacru de verticalitate foarte practicat azi când secularismul reinventează apa caldă, pretinzând că doar el poate restaura demnitatea umană, dar uitând că „sub El, se încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov, 9:13). Lăcomia şi mândria sunt două păcate înfierate în Noul Testament: „Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului” (2 Petru, 2:14). Petru readuce în atenţie duplicitatea lui Valaam (Numeri, capitolul 23) şi arată că din lăcomie şi mândrie deşartă se poate naşte trădarea.

Versetul 11 spune că în mod netăgăduit Dumnezeu iubeşte oamenii, că îi vrea întorşi şi să trăiască. Iar cine se opune acestui plan divin, pare a sugera versetul, este vrăjmaş şi trădător. Întrucât tot apostolul Petru confirmă acest lucru, înşirând şi cele mai de jos obârşii ale trădării: hula, duşmănia şi încrâncenarea (căci diavol cinstit şi hieratic nu vom găsi cu sigu­ranţă): „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei necredincioşi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii, şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle” (2 Petru, 2:9-10).
Nu, nu am dorit să scriu un eseu orientat înspre politic şi social.
Mi-am propus mai demult să încerc să înţeleg Psaltirea, dar citind-o am observat că psalmistul pare să ne fi citit pe fiecare mai înainte ca noi să deschidem cartea, iar psalmii au uimitoarea putere de a ne însoţi în drumurile noastre. De aceea, întocmai ca pe aceste drumuri pe care ne mişcăm, vom putea găsi în psalmi şi frumuseţe şi durere, bucurii şi scârbe deopo­trivă, trecători de ispravă ori de tristă amintire, eroi ori politicieni, prieteni şi trădători. Nu putem anticipa cu cine ne vom întâlni, dar putem nădăjdui în puterea de a merge neabătut înainte, în credinţa că la capăt ne aşteaptă mântuirea.
 

Copalnic, 9 august 2020, de Duminica a IX-a după Rusalii, a umblării pe mare şi a potolirii furtunii