Psalmul 34 sau despre corectitudinea politică

prof. Marius MOGA

Ne aflăm în faţa unui psalm deosebit de dificil. Deşi îl putem citi din perspectiva autorului prigonit, este foarte limpede că vor­beşte de fapt despre Mesia, în­tr-o ipostază foarte inedită; parcă e un solilocviu al deza­măgirii faţă de iudeii care L-au nedreptăţit. Pe de altă parte, tonul psalmului este pe alocuri de o asperitate stilistică mai apropiată de Psalmul 108. Dar oare (ne putem întreba), întrupându-Se, nu Şi-a asumat cu totul firea omenească, sfâşiată adesea de întrebări fără răspun­suri clare şi de deziluzii amare? Şi atunci, dincolo de vocea proorocului preînchipuind sufe­rin­ţa morală a Mântuitorului, ne putem întreba dacă nu cumva ne regăsim și noi, cei de azi, cu pro­priile noastre accente de supărare, revoltă şi tristeţe în propriile noastre îndoieli şi colapsuri ontologice. Dacă El a fost defăimat, batjocorit, scuipat şi lovit de către însuşi poporul din care S-a ridicat, oare nu se întâmplă ca şi omul nostru de azi să se simtă desconsiderat, trădat şi părăsit uneori de către chiar cei mai apropiaţi? Oare strigătul Său de pe Cruce (Eli, Eli, lama sabachtani) nu este tocmai strigătul ontic al uma­ni­tăţii întregi sub povara păca­tului?
În mod evident, Mântuitorul nu se simţea părăsit de Tatăl, dar în preajma morţii trupeşti, vocea Sa izbucneşte din adâncul su­ferinţei dând glas îndoielilor noastre pe care Şi le-a asumat prin chenoză. Iar Pavel ne rea­du­ce în simţiri, ori cel puţin în bunul simţ duhovnicesc, amin­tindu-ne că nu suntem fii ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului (Evrei, 10:38-39).
Consider că prima parte a acestui Psalm poate fi împărţită pe câteva paliere, fiecare vizând po­trivnicii psalmistului /  Mântuitorului şi până la urmă ai ori­cărui credincios:
- demonii (versetele 1-3): Aceste versete rezonează foarte bine cu capitolul 49 din cartea lui Isaia, mai ales cu mirarea: „Dar aceştia de unde vin?” (Isaia, 49: 21). Răspunsul pare a veni chiar din scurta lecţie de demonologie oferită de Hristos după ce îi învaţă să se roage (Luca, 11:20-24).
- necredincioşii (versetele 4-7): Imaginea prafului spulberat de vânt o regăsim în peisajul dezolant al Psalmului 1.
- nerecunoscătorii şi hulitorii (versetele 11-15).
Versetul 12 conţine un element sur­prin­zător. „Întoarcerea rugă­ciunii în sânul meu” s-ar putea referi la stăruinţa în rugăciunea pentru potrivnici după cum su­gerau anumiţi comentatori bi­blici sau la neajungerea acesteia la tronul lui Dumnezeu din cauza nevredniciei rugătorului, adică a unei anumite stări de impuritate duhovnicească pe care psalmistul de altfel a mai menţionat-o în Psalmul 25. Dar dacă rugăciunea totuşi ajunge la Dumnezeu însă se întoarce din cauza nevredniciei celui pentru care s-a rugat?! După cuvintele Scripturii, s-ar putea întoarce cu pacea Domnului, căci evanghelia spune: „Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei, 10: 13). Bineîn­ţeles, e greu de crezut că această pace se poate impune. Mai degrabă cred că implică întâi o împăcare (acceptare) cu realităţile lumeşti, prin urmare o veritabilă smerire aşa cum arată versetul 13 al acestui Psalm. Şi o genuină aplicare a supunerii la voia Domnului, după cum ştim, dar cel mai adesea trecem cu vederea din rugăciunea domnească.
A doua parte a Psalmului pare a se constitui într-un portret şi chiar un profil exterior al po­triv­nicului în raport cu proorocitul Mesia. Aces­ta, fie că e demon, hulitor sau biet necredincios, are în primul rând un caracter de ispititor şi delator precum partida fariseică, aşa cum sugerează versetul 15, scrâşnetul dinţilor trimiţând spre frustrările anodine personale ori de grup, frustrări care se constituie deja în­tr-un iad al conştiinţei şi al sinelui, poate mai rău prin anticipare decât obiş­nuitele reprezentări ale unui infern eshatologic, după cum avertizează Mântuitorul (Matei, 13:43/50). Iar versetul anterior tocmai subliniase faptul că această categorie a po­trivnicilor se risipesc identitar, poate întocmai ca facţi­unile israelite care în ciuda apar­tenenţei la poporul ales adesea şi-au alungat proorocii.
Pe de altă parte, Psalmul vădeşte caracterul duplicitar al acestora, semnul cu ochii (probabil atât de apropiat de contemporanul a face cu ochiul) semnalând atât neîncrederea cât şi conjuraţia şerpuită a celor care astfel transmit lasă că ştim noi mai bine, doar am văzut cu ochii noştri, suspectând mereu nebunia. Cel puţin asta pare a spu­ne versetul 20. Desigur, ne putem aduce aminte oricând de mirarea „Au nu este Acesta fiul teslarului?” (Matei, 13:55-57) şi de scandalizarea „Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan, 8:58).
Şi pentru că tot am citat din acest al 13-lea capitol al Evangheliei după Matei, nu pot să nu observ că se încheie în modul cel mai categoric şi surprinzător: „Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor”. Pare surprinzător pentru un episod care începe cu pilda semănătorului şi sfârşeşte într-o sfântă dezamăgire (Nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui şi casa lui).
O ultimă şi ultimativă caracterizare a categoriei potrivnicilor este dată de partea finală a Psalmului, pornind de la versetul 19; aceştia sunt cei ce grăiesc de pace, dar gândesc cu vicleşug. Tot o formă a duplicitarismului şi a făţărniciei, un tipar al formei îndrăgostite de un fond fals sau inexistent, a mormintelor văruite şi a celor ce spală partea de dinafară a paharului. Poate un tipar mai accesibil înţelegerii contemporane prin Declaraţia de la Paris a anului 2018. Un manifest politic care reia în tonuri amare cele spuse de apostol: „Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui, care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru, 2:21-22).
Ajuns la capătul acestui text, mă gândesc la actualitatea acestui Psalm 34, făcând o corelare cu discursivitatea discursului neomarxist şi secular de azi despre political correctness care înlocuieşte valori cu axiologii şi reuşeşte doar să pună carul înaintea boilor, uitând că antropocentrismul s-a trezit gata mort în flăcările revoluţiei fran­ceze de la 1789, cu două secole înainte ca România şi Europa să adoarmă la loc.

 

Ajuns la capătul acestui text, mă gândesc la actualitatea acestui Psalm 34, făcând o corelare cu discursivitatea discursului neomarxist şi secular de azi despre political correctness care înlocuieşte valori cu axiologii şi reuşeşte doar să pună carul înaintea boilor, uitând că antropocentrismul s-a trezit gata mort în flăcările revoluţiei fran­ceze de la 1789, cu două secole înainte ca România şi Europa să adoarmă la loc.