Proiectul Aurul, un vis devenit coşmar!

Am prezentat în numărul trecut al minunatului nostru săptămânal, o analiză a economiei Maramureşului, a Băii Mari din ultimii zeci de ani, pe segmentul minerit, metalurgie. Au fost cele mai însemnate activităţi economice, au fost cele care au ridicat judeţul, municipiul reşedinţă de judeţ. Dar, a mai existat o activitate din aceeaşi categorie, una cu plusuri şi minusuri, o activitate de poveste: Proiectul Aurul. Încercăm să sintetizăm datele şi informaţiile pe care le-am prezentat în decursul anilor, de la înfiinţare până în acest moment.

Înainte de 1989, mineritul şi metalurgia maramureşeană au produs mult steril depus pe iazurile de decantare care înconjoară municipiul de pe Săsar. Pe lângă marile iazuri au existat mici depozite cu cenuşi, cu steril de diverse provenienţe, pirite şi alte produse rezultate din activitatea economică. Una peste alta, tot Maramureşul a avut, are încă, depozite cu deşeu rezultat din activitatea din minerit şi metalurgie. Între timp, în ultimii ani, acest deşeu a devenit materie primă, având în vedere că are conţinuturi bune de metale nobile.
De pe vremea comuniştilor s-a pus problema exploatării acestor depozite, având în vedere că rezer­vele din minele maramureşene începuseră să se „subţieze”. La Remin s-au studiat diverse metode de exploatare a acestor iazuri şi depozite de steril. Ne amintim că fostul ministru-secretar de stat de la începutul anilor ’90, Marin Bivo­laru ne-a vorbit despre aceste cercetări. Bivolaru a participat la aceste proiecte. Inginerul băimă­rean Marin Bivolaru a fost cerce­tător la ICPM Baia Mare, in­ven­tator cu 17 brevete de inven­ţie şi inovaţie, oficial al statului de pe poziţia de secretar de stat, a fost parlamentar, a condus Comisia Harghita-Covasna, în cazul conflictului de la începutul anilor ’90. Specialistul băimărean ne-a vorbit de mai multe ori despre rezervele pe care le-a avut Maramureşul. Puţină lume ştie că, pe lângă aurul şi argintul aflat în minereurile extrase din minele de aici, mai erau şi metalele rare, în concentraţii mult mai mici, dar mai scumpe ca me­ta­lele nobile. Bivolaru ne-a dat cu ani în urmă câteva date incredibile. „În Baia Mare s-a lucrat şi fără cianură. Era o metodă pirometalurgică prin care se selectau metalele. În urma procesului tehnologic, în Baia Mare s-a obţinut seleniu, telur, galiu, me­tale care s-au vândut la extern, deoarece erau foarte scumpe. Refe­ritor la metale rare, ceea ce se spune pe ici-colo nu este o poveste. În toate minereurile aurifere se găsesc şi alte metale în diverse concentraţii.
De exemplu, am lucrat la Ştei, la mina de uraniu. Acolo, în unul din iazurile de decantare, se găsesc peste 600 de grame de wolfram la tona de steril. Nu a fost extras pentru că nu a existat tehnologia de extracţie a wolframului. Minereurile care sunt în Apuseni conţin cam toate me­talele din tabelul periodic. Şi în Baia Mare s-au obţinut astfel de metale. De exemplu, au fost obţinute 100 de tone de seleniu. Cel care a făcut brevetul şi a făcut instalaţia pentru seleniu a fost Jack Goldstein, pentru seleniu şi telur. Cred că a fost în urmă cu 30 de ani sau chiar 40 de ani. Era tânăr atunci când a făcut aceste instalaţii la Phoenix.
După ce s-a început a se lucra cu cianură, o parte din aceste metale rare nu s-au solubilizat şi au rămas în steril”, ne-a spus Bivolaru. O informaţie incredibilă, neconfirmată de nimeni. De fapt, „dosarul” meta­lelor rare, voluminos, de altfel, rămâne închis de interesele care au fost, sunt şi vor fi legate de acest subiect.
Plecând de la aceste informaţii ajun­gem, în mod firesc, la Proiectul Aurul.

Tot Bivolaru ne-a explicat că cercetări pentru găsirea unei metode de prelucrare a iazurilor de steril au fost făcute înainte de 1989. El susţine că a fost găsită o metodă care semăna izbitor cu cea pe care australienii au adus-o odată cu Proiectul Aurul. De fapt, demersuri pentru a se găsi o metodă bună în străinătate pentru sterilul maramureşean, au fost făcute înainte de 1989. Imediat după Revoluţie, aceste demersuri au devenit publice. O parte a celor care au condus Remin au fost în Australia, o ţară care avea astfel de exploatări. Nu se ştie exact de ce nu s-a folosit metoda de care ne-a vorbit Bivolaru. Au fost voci care au spus că metoda lui Bivolaru ar fi ajuns la australieni. Cert este că în scurt timp de la momentul 1989, au început demersurile pentru înfiin­ţarea unei societăţi mixte pentru prelucrarea acestor iazuri. Aici urma să se prelucreze sterilul rezultat în urma prelucrării din uzinele de preparare maramureşene. Existau trei mari iazuri de decantare. Iazul Săsar (4,43 milioane de tone steril) cu un conţinut extractibil de aur de 0,6 g/tonă, iazul Flotaţia Centrală (10,5 milioane tone), conţinut extractibil de 0,48 g/tonă şi iazul Aurul (8,5 milioane de tone) cu 0,3 g/tonă, aur extractibil.
Iazul Săsar a fost deja „consumat” de uzina de retratare Transgold. De asemenea, depozite de cenuşi şi pirite de la Combinatul Phoenix. Proiectul Aurul a debutat în anul 1990, când a fost organizată o licitaţie internaţională, la care au participat 7 companii internaţionale. Licitaţia a fost câştigată de Esme­ralda / Ranger Exploration, din Australia. În 9 mai 1990, Compania Remin Baia Mare şi Geomin SA Bucureşti au semnat acordul de principiu şi au realizat studiul de fezabi­litate, pentru ridicarea uzinei de retratare, încheiat în martie 1992, sub coordonarea firmei australiene Lyco Resources.
Proiectul Aurul a fost aprobat de Agenţia Română de Dezvoltare (1661/6.09.1991), Ministerul Industriilor (181686/2.04.1992) şi a primit acordul de mediu din partea ministerului (autorizaţia 33/1993). Aşa a luat fiinţă societatea mixtă româno-australiană Aurul S.A. Pentru ridicarea uzinei de retratare, care a început în 1997 şi a fost terminată în 1999, au fost nevoie de 284 de avize şi aprobări din partea mai multor instituţii ale statului. Uzina a fost ridicată în apropiere de Baia Mare. La vremea respectivă, terenul pe care a fost amplasată uzina nu era în apropierea unor locuinţe cum se afirmă acum. Se foloseşte chiar sintagma „în buricul târgului”. Ceea ce este fals.
Era o zonă aflată la marginea unui oraş aflat în dezvoltare. Ce a urmat este de condamnat. Baia Mare s-a dezvoltat în acei ani haotic. S-au cons­truit multe vile, case în apropierea acestei unităţi economice, fără avize, fără autorizaţii. După ani, s-au trezit chiar cei ce au încălcat legea să strige că uzina nu are ce căuta acolo, etc... Este o poveste încâlcită ce nu poate fi clarificată deoarece mulţi dintre cei care s-au aflat la „butoane” au într-un fel sau altul interese în acea zonă.

Proiectul Aurul a început să lucreze, dar după un an a avut loc accidentul ecologic care a făcut să curgă tone de cerneală. S-a rupt un perete al iazului Aurul şi zeci de mii de tone de apă din iaz, apă cu cianuri, s-au deversat în emisar. Unda poluantă ajungând până în Dunăre. Desigur, multe exagerări, mai ales din partea maghiară. Unda poluantă a ajuns şi în Tisa. Cei din Ungaria raportând cantităţi halucinate de peşte mort şi multe alte pagube. Multe neadevă­ruri deoarece se ştie că prin vărsarea în mai multe râuri, unda poluantă
s-a subţiat, având loc fenomenul de diluţie. Ca atare nu puteau exista pagube atât de mari.
Ungaria a dat în judecată statul român şi SC Aurul. Au cerut despăgubiri uriaşe, dar nu au obţinut nimic. Procesul a durat mulţi ani, dar nu a dat câştig de cauză părţii maghiare. Singurele câştiguri au fost de ordin tehnologic. Firma a trebuit să îşi schimbe tehnologia (nu intrăm în detalii tehnice) şi pentru o perioadă de timp nu a putut lucra la capacitatea pe care o avea.
După accident, o parte a staff-ului australian a dispărut şi afacerile au început să meargă prost. A fost terminat de prelucrat Iazul de la Meda! Pentru a se redresa, mai ales ima­gi­nea firmei, din SC Aurul s-a schimbat în SC Transgold. Mai mulţi ani s-a lucrat în regim de avarie, ceea ce nu a convenit asociaţilor. Ca atare, societatea a trecut printr-un şir de vânzări.
Mai aproape de noi, firma a devenit SC Romaltyn Mining. Printre cei care au încercat să continue activitatea a fost şi Ion Sturza, fost prim ministru al Republicii Moldova. Acesta a avut un Fond de Investiţii care ar fi adus multe investiţii. Din păcate, ecologiştii Băii Mari, cei făcuţi la „apelul bocancilor”, au reuşit să stopeze această activitate. Sturza a renunţat după ce a investit sume mari de bani. Afacerea a ajuns în momentul de faţă la firme şi oameni de afaceri din Kazahstan.

Concluzii
 

Oamenii de afaceri kazahi investesc circa un milion de dolari pe an pentru menţinerea „uzinei de aur” în stare de funcţionare. Personalul este la minim, iar nevoile sunt foarte mari. Sunt mulţi ani în care s-au băgat fonduri importante fără a se putea reîncepe activitatea. Romaltyn are licenţă de exploatare pentru Iazul de la Flotaţia Centrală, un Iaz care are 10 milioane tone de steril. Societatea mai are Iazul Aurul, singurul Iaz de decantare conform din ţară, unde se depune ce rezultă din procesul tehnologic, dacă ar lucra. Un Iaz care nu este terminat şi care necesită îngrijire permanentă.
Prin eliminarea acestuia, o sursă importantă de poluare a Băii Mari ar dispărea.
Dar lucrurile stagnează, iar acţionarii din Kazahstan se pare că nu mai au răbdare. S-ar putea să acţioneze în instanţă Baia Mare pentru obţinerea de despăgubiri. Un astfel de proces s-ar desfăşura în instanţele internaţionale care judecă astfel de conflicte economice.
Dacă ar fi să ne uităm în urma celor 30 de ani de la începerea acestui proiect, mari beneficii nu ar fi. Din ce s-a exploatat, la începutul anilor ’90, statul nu a primit mai nimic. Poate şefii, barosanii de atunci să fi beneficiat de bani şi alte avantaje. Asta ar fi faţa oneroasă a acestei afaceri. Dar despre aceste aspecte, probabil într-un alt material.
Un aspect pozitiv ar fi dispariţia Iazului de la Meda, o zonă care, acum, se poate dezvolta din punct de vedere imobiliar.
În rest, putem spune că a fost un vis ce a devenit un coşmar!