Proclamația de la Timișoara

Populaţia orașului Timișoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleștare cumplită pe care noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte populaţia ne­în­ar­­mată, de cealaltă parte Securitatea, Mi­liţia, Armata și trupele zeloase de activiști ai partidului. Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit însă nepu­tincioase în faţa dorinţei de libertate a timișorenilor şi hotărârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Și am învins.
În 20 decembrie 1989, Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea po­pulaţiei, transformându-se într-un oraș liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.
Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Ti­mișoara.
În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărând să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Suntem gata să murim!”. O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timișoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoștinţa opiniei publice românești de către mass-media centrală, decât parţial și confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timișorenii Revoluţia, pentru ce au luptat și mulţi și-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ și împotriva oricui, până la victoria deplină.

1Revoluţia de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușistă ci și categoric anti­comunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: „Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei și civilizaţiei europene.

2 La Revoluţia de la Timișoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timișoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii și chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revo­luţiei. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de domi­naţie prin învrăjbirea claselor și categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei „luptei de clasă” s-au urcat la putere bolșevicii în 1917, pe același temei, nomenclatura comunistă română a ins­tigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai ușor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii și chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii și toate categoriile sociale la un dialog civilizat și cons­tructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea că toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist și nici una nu dorește astăzi răul celorlalte.

3La Revoluţia de la Timișoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaștem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeași dârzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deși incompletă, este o dovadă în acest sens.

4Pentru victoria Revoluţiei din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în bună înţelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care naţionalităţile au refuzat și refuză naţionalismul. Invităm pe toţi șovinii din România, indife­rent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.

5Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scan­date a fost: „Vrem alegeri libere!”. Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timișoarei. În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetăţenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între expo­nenţii lor și competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei românești și Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu. În ţările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însă până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6După patru decenii de educaţie și propagandă exclusiv comu­nistă, există în conștiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinând acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renașterea comunismului și reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox și împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din București, se aflau și slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor „istorice” cu partide vânzătoare de ţară este un astfel de slogan și constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre care unii au și astăzi funcţii importante în condu­cerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României și aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!” și nu membrii partidelor
„istorice”. Aceștia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei și unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redac­tarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă.

7 Timișoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeaușiști din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului
s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvu­lescu și ar fi răsturnat clanul dic­ta­torial. Dar n-au făcut-o, deși aveau și prilejul, și funcţii importante, care le acordau prerogative. Dim­potrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

8 Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care fră­mântă astăzi societatea româ­nească. Până la stabilizarea situaţiei și reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcţia de președinte al ţării. Preșe­dintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roșu și ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte.
Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalităţi marcante ale vieţii culturale și știinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice și clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9 Timișoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele și sunt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce mun­cesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), și, totuși, nici un co­lectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timișo­renilor știu ceea ce toţi economiștii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoștinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflaţia, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.
Numai creșterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prio­ritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pildă, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale și salubrităţii.

10Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechităţile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără plura­lism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu „exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada că timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuși cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei și penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

11 Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se fo­losească de principiul descentra­lizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în judeţul Timiș a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice și de la competenţa specialiștilor de care dispune. Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăţi mixte, cerem și pe această cale înfiinţarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câștigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o bună cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.

12După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia Ro­mâniei. Unii s-au întors, alţii
și-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure,
s-au găsit și oameni care să hulească pe exilaţii reîntorși, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice și chiar după ani grei de închisoare. Ar fi rușinos din partea noastră să-i hulim și noi cu vorbele activiștilor comuniști de odinioară. Exilul românesc în­seam­nă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialiști preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mândri de ei și să transformam răul în bine, făcând din trista și dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timișoara îi așteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noștri și, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenţa lor, de europenismul gândirii lor și chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura română va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.
13Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care și-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanșării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii și strănepoţii noștri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, și nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, presa, radioul și televiziunea din București. Evenimentele comentate ca revoluţionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureșteni, ca și în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș, Cluj, Arad, Reșiţa și din toate celelalte orașe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare și ne revoltă însă politica centrală de minimalizare a Revo­luţiei noastre, evident și prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timișoarei în zilele Revoluţiei și știm că numărul lor este mai mare decât cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduși în faţa instanţei, în ca­litate de complici la genocid.

Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de a  aduce la cunoștinţa naţiunii române adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timișoara. A fost o revoluţie făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiș­tilor și securiștilor. A fost o revoluţie autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric antico­munistă și nu doar anticeaușistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activiști comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială și naţională, cultul perso­nalităţii, cenzura mass-mediei,
dezinformarea, ameninţările telefonice și scrise și toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Procla­maţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou și se miră de ce suntem nemulţu­miţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva în prăvălii. Acum știu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, nu considerăm Revo­luţia încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimă­nui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida.


Timișoara, 11 martie 1990