PROCESELE REVOLUȚIEI Lungul drum al dreptății, de la București la Strasbourg

Dosarul Revoluției, deschis cu 30 de ani în urmă, amânat, blocat, clasat în 2015, redeschis în 2016, menit să stabilească vinovățiile pentru cele aproape 1.300 de persoane ucise și mai multe mii rănite în decembrie 1989, abia a avut primul termen, luna trecută, în țară. În schimb, victimele măcelului de atunci și-au găsit dreptatea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Statul român a fost obligat de către CEDO să plătească peste 1.700.000 de euro unor răniți și urmași ai unor victime care depuseseră plângeri la instanțele din țară și, pierzând, s-au adresat Curții de la Strasbourg.

Pentru unii, lupta pentru libertate și democrație s-a încheiat în 1989. Pentru alții însă, ca și Teodor Mărieș, președintele Asociației „21 Decembrie 1989”, ea continuă și astăzi, după 30 de ani de la Revoluție. Și se va încheia doar odată cu aflarea adevărului și pe­dep­sirea, în instanță, a vinovaților. Oricum, azi, la trei decenii de la Revoluție, se poate spune, cu certitudine, că fără acest om, dosarul Revoluţiei n-ar mai fi existat.
În 2002, Mărieș este ales în funcția de președinte al Asociației „21 Decembrie 1989”. El începe munca de repunere în activitate a acesteia: împacă facțiunile, dând o linie coerentă activităților statutare; totodată, reglementează din punct de vedere juridic situația legală a acesteia, după mulți ani de fră­mântări interne și procese. În 2004, obține, în calitate de președinte al Asociației „21 Decembrie 1989”, reluarea cercetărilor, după 9 ani de inactivitate în dosarul 97/P/1990 - do­sarul „21 Decembrie-Revo­lu­ție”.
Prin aceeași rezoluție dată de gen. Dan Voinea în calitate de procuror de caz, se dispunea începerea urmăririi penale pentru infracțiuni contra păcii și omenirii a mai multor foști lideri post-decembriști, între care Iliescu și fostul prim-ministru Petre Roman. Tot atunci depune prima plângere către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând condamnarea au­to­rităților române pentru tergiversare și lipsirea părților vătămate de un proces echitabil și imparțial timp de 15 ani, în cadrul dosarului Revoluției. Este momentul cheie care avea să schimbe cursul acestui dosar blocat, amânat, tergiversat.
CEDO a acordat prioritate cererii Asociației „21 Decembrie 1989” și cererea a primit două numere, iar denumirile au fost „Dosarul Asociației 21 Decembrie Mărieș și Vlase vs România I” și „Dosarul Asociației 21 Decembrie Mărieș și Mocanu vs România II”.
Mărieș a acționat în judecată statul în calitate de participant la mani­festațiile anticomuniste din timpul Revoluției. Conform CEDO, Mă­rieș a participat activ la Revoluția din 1989, iar de-a lungul anilor a solicitat de mai multe ori anche­tarea incidentelor din timpul mani­festațiilor anticomuniste.
Președintele Asociației „21 Decembrie 1989” a susținut că, în 1990, a fost supravegheat ilegal de către autoritățile statului, care i-au interceptat telefonul. În 2008, Asociația „21 Decembrie 1989” a cerut SRI să comunice date despre interceptarea a trei telefoane mobile și două telefoane fixe din sediul ONG-ului. În 2009, Mărieș a reiterat solicitarea către SRI, cerând să știe dacă între decembrie 1989 și 2009 a existat o autorizație de filaj în ceea ce-l privește, inclusiv prin interceptarea telefonului. În februarie 2009, SRI i-a răspuns acestuia că, în baza Legii 51/1991 privind securitatea națională și Legea 14/1992 privind reglemen­tarea activității SRI, sunt „imposibile” confirmarea sau infirmarea solicitării lui Mărieș, pentru că este necesară „respectarea prevederilor imperative ale legislației în vi­goare”. Totuși, în anul 2006 acesta a reușit să obțină copii după documente de filaj din anul 1990, do­cumente care au și fost prezentate în fața CEDO și care au stat la baza condamnării Statului român.
Iar soții Vlase au susținut faptul că fiul lor a fost ucis la sfârșitul lui decembrie 1989, în urma folosirii forței letale de către agenții statului, și că autoritățile române nu au rea­lizat o anchetă efectivă, imparțială și temeinică, de natură să conducă la identificarea și pedepsirea celor vinovați de moartea acestuia.
Nicușor, un tânăr în vârstă de 19 ani, a murit cu ocazia represiunii violente a demonstrațiilor care au avut loc la Brașov în decembrie 1989. Conform certificatului de deces, Nicuşor Vlase a decedat la 23 decembrie 1989, însă părinții acestuia, care i-au văzut cadavrul la morgă câteva zile mai târziu, cred că tânărul a fost torturat și că ar fi murit la o dată ulterioară.
Ancheta penală cu privire la moartea lui a făcut inițial obiectul unui dosar de la Parchetul Militar Brașov. În anii 1991-2008, părinții au depus la autorități, numeroase petiţii prin care au solicitat ca cei care le torturaseră și uciseră fiul să fie identificați și trași la răspundere. Li s-a răspuns prima dată abia în 1999, când Procurorul şef al Parchetului militar din Braşov i-a informat că ancheta cu privire la decesul fiului lor s-a încheiat în decembrie 1994 cu o decizie de neîncepere a urmării penale „pentru eroare de fapt, care înlătură răspunderea penală”. Concluzia anchetei era că fiul recla­man­ților murise „în cursul eveni­­m­en­telor din decembrie 1989”, fără nicio altă precizare cu privire la locul, momentul şi alte circumstanţe în care a intervenit decesul acestuia. Cazul a fost redeschis în 1999, iar în 2002, procurorii au primit o declarație potrivit căreia Nicușor fusese ucis de către un ofițer de poliție în timp ce era reţinut la secţia de poliţie a judeţului Braşov.
Printr-o decizie din 9 ianuarie 2006, dosarul privind ancheta represiunii violente din Braşov avea să fie conexat la principalul dosar penal. În 2008 și 2009, Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns unei plângeri a reclamantei Elena Vlase privind absenţa eficacităţii anchetei morţii fiului său. Consiliul a arătat că a constatat că, între anii 1994–2001 şi 2002–2005, nu a fost îndeplinit niciun act în cadrul in­vesti­gaţiei pentru stabilirea persoanelor răspunzătoare pentru moartea fiului său. Apoi, a arătat că nu putea fi dispusă nicio măsură, deoarece răspunderea disciplinară a procurorilor nu putea fi stabilită decât într-un an de zile de la comiterea faptei.
În anul 2004, soții Vlase au dat în judecată Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Serviciul Român de Informaţii, cerând să li se acorde despăgubiri din partea instituţiilor pe care le considerau răspunzătoare de decesul fiului lor şi de împiedicarea anchetei, însă acţiunea lor a fost declarată inadmisibilă pentru insuficienta timbrare a acţiunii, în ciuda faptului că instanţa a reţinut faptul că reclamanţii declaraseră că nu dispun de mijloacele financiare pentru a plăti integral taxele de timbru. După un apel și un recurs, în cele din urmă, în 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat din oficiu că a intervenit perimarea.
După obținerea judecării cu prioritate a Dosarelor pe principiul ar­melor egale, CEDO a cerut Statului român să pună la dispoziția Aso­ciației „21 Decembrie 1989”, integral, dosarele, în vederea formu­lării apărării părților la CEDO. Evident, autoritățile au refuzat, așa că, în 2009, liderul Asociației a intrat pentru prima dată în greva foamei, timp de 74 de zile. Mărieș a protestat față de refuzul autorităților de la Bucu­rești de a pune în aplicare dispoziția CEDO care obliga Statul român să îi furnizeze o copie a dosarului Revoluției.
Ulterior, Mărieş a renunțat la pro­test, dar numai după ce instituțiile statului au pus la dispoziția Aso­ciației o co­pie ștampilată a Dosarului Revolu­ției, promițând că vor desecretiza și cele 108 jurnale de luptă.
În 2010, Mărieş a intrat din nou în greva foamei. El a declarat atunci că, deși este în posesia majorității dosarelor Revoluției, documentele de la SRI, Armată, STS etc. nu îi pot fi furnizate de Parchetul Instanței Supreme, deși au fost promise, fiindcă Guvernul refuză desecretizarea.
În final, în urma celei de-a doua greve a lui Mărieș, Asociația „21 Decembrie 1989” a obținut desecretizarea tuturor Dosarelor. Aceasta a fost apreciată de opinia publică drept prima acțiune în acest sens finalizată prin obținerea dosarului; mai mult decât atât, a creat un precedent juridic în România, după 70 de ani de negură în sistemul judiciar.
Curtea Europeană a recunoscut complexitatea investigațiilor, mai ales după ce cauza a fost conexată la principalul dosar penal în anul 2006, de când investigațiile „vizează identificarea persoanelor răspunzătoare de întreaga represiune armată care
s-a derulat în ultimele zile din decembrie 1989, în mai multe oraşe din România”. Cu toate acestea, Curtea Europeană a subliniat im­portanța principalului dosar penal „pentru societatea românească, care constă în dreptul numeroaselor victime de a şti ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efec­tivă şi eventual drept la reparaţie”, fapt care „ar fi trebuit să incite autorităţile naţionale să se ocupe de dosar imediat şi fără întârzieri inutile pentru a preveni orice impresie de toleranță sau de complicitate la fapte ilegale”.

O constatare-cheie a Curții Euro­pene se referă la prescripția răspunderii penale, având în vedere că reclamanții se temeau că în 2012 urma să se prescrie răspunderea penală pentru fapta de omor calificat (potrivit încadrării date faptelor la acea dată). Astfel, Curtea Europeană a reținut că „în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva popu­laţiei civile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale precedând tran­ziţia de la un regim comunist la un regim democrat (...), Curtea nu poate considera că o anchetă a fost efectivă în condițiile în care aceasta se termină prin efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive”.
În anul 2011, în cauză, CEDO a hotărât că România a încălcat articolele referitoare la dreptul la viață privind victimele și dreptul la viață privată privind persoana lui Teodor Mărieș.
Importanța ca precedent al Curții a hotărârii Cauzei Asociației constă în modul în care Curtea Europeană a subliniat în mod ferm amploarea problemei („o problemă pe scară largă, dat fiind faptul că sute de persoane sunt implicate ca părţi vătă­mate în procedura penală criticată”) și în valoarea socială a dreptului la adevăr („importanța pentru societatea românească de a cunoaște adevărul”). Ținând cont de numărul mare de cereri similare care fuseseră deja înregistrate la Curtea Euro­peană la data hotărârii (24.05.2011), Curtea a anticipat pronunțarea de hotărâri similare pe viitor. În privința măsurilor dispuse, pe lângă reparația echitabilă sub forma de daune morale (câte 15.000 de euro pentru fiecare dintre părinții lui Nicușor și 6.000 de euro pentru dl Mărieș), Curtea Europeană a invitat statul român „de a alege, sub su­pravegherea Comitetului de Mi­niştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a elimina, pe cât posibil, consecinţele acestei încăl­cări”.

În semn de determinare de a contribui, potrivit prerogativelor sale, la aflarea adevărului cu privire la evenimentele sângeroase legate de înlăturarea regimului comunist din România, Curtea Europeană „consi­deră mai degrabă că continuarea examinării cauzelor similare ar fi de natură să-i reamintească în mod re­gulat statului pârât de obligaţia ce reiese din această hotărâre”.
Și, într-adevăr, au continuat să fie depuse numeroase cereri la Curtea Europeană, iar aceasta a continuat să constate încălcarea Convenției de către România cu privire la ancheta efectuată în dosarele penale ale Revoluției.
În cele douăzeci și trei de cauze privind Revoluția pe care le-am identificat, multe dintre ele fiind rezultate din conexarea a numeroase cereri (de exemplu, 81 în cauza Alecu și alții împotriva României), Curtea Europeană a constatat încălcarea de către România a articolului 2 din Convenție, sub aspect procedural. Încălcarea a constat, în principal, în lipsa unei anchete efective în dosarele penale ale Revo­luției din următoarele cauze: faptul că în anumite etape procedurale investigațiile au fost desfășurate de procurori militari supuși principiului subordonării din cadrul ierarhiei militare, la fel ca și majoritatea în­vinuiților, printre care s-au numărat și înalți demnitari militari încă în funcție, precum și faptul că au existat întârzieri excesive și deficiențe la adunarea probelor.
În două dintre cauzele privind Revoluția, Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 6 alin. 1 (dreptul la un proces echitabil) din cauza lungii durate a anchetei penale, în care reclamanții au intervenit ca părți civile în scopul de a solicita despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a maltratării la care au fost supuși în cursul evenimentelor din decembrie 1989.

În cauzele privind Revoluția referitoare la evenimentele de la Timi­șoara și Cluj-Napoca, Curtea Europeană a constatat încălcări ale articolului 2 din cauza duratei excesive și a lipsei de eficiență a investigațiilor penale, însă, spre deosebire de Cauza Revoluției, hotărârile Curții au fost pronunțate după încheierea anchetelor penale (în mai 2005 la Cluj și în octombrie 2008 la Timișoara).
În cel mai recent caz legat de Revo­luție în care Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 2, sub aspect procedural, și anume cauza Picu și alții împotriva Româ­niei, guvernul român a ridicat excepția preliminară privind lipsa calității de victime a unora dintre reclamanți, pe motiv că aceștia nu fuseseră părți în principalul dosar penal pentru că nu își exprimaseră intenția de a fi incluși în dosar ca atare. Curtea Europeană a respins această excepție argumentând în esență că „de vreme ce ancheta fusese inițiată de autorități din oficiu (...), o cerere a reclamanților de a fi incluși în ancheta princi­pală nu ar fi trebuit să afecteze deloc situația reclamanților”.

Un aspect deosebit legat de cauzele privind Revoluția constă în faptul că, din punct de vedere cro­nologic, primul caz dintre acestea în care Curtea Europeană a pronunțat o hotărâre (la 20.10. 2009) în care a constatat încăl­carea articolului 2 din Convenție, sub aspect procedural, nu a privit un protestatar, ci la un milițian. Este vorba despre cauza Agache și alții împotriva României, care se referă la un ofițer de miliție care a fost agresat de persoane particulare și a decedat în cursul demons­trațiilor din decembrie 1989. În acest caz, s-a constatat încălcarea articolului 2 (latura procedurală) pentru că „trei persoane condamnate pentru atacul care a condus la moartea domnului Agache nu au executat sentințele cu închisoarea pentru că autoritățile române nu au luat măsurile necesare pentru a asigura extrădarea lor” (adică lipsa unei diligențe suficiente în procedurile penale).
Un alt caz atipic, în sensul că victimele din cadrul principalului dosar penal nu au fost „revolu­ționari” (după cum sunt adesea numiți protestatarii din decembrie 1989) români, este cauza Melnichuk și alții împotriva Româ­niei. Acesta este cazul unei familii de cetățeni sovietici care traversau România la data de 24 decembrie 1989, întorcându-se din vacanța în care fuseseră în Iugoslavia.
Suspectând că mașinile străine transportau așa-ziși „teroriști”, o unitate armată de la Craiova le-a blocat drumul și a tras în pasageri, ucigând-o pe soția unuia dintre reclamanți și rănindu-l pe un alt reclamant.

La capătul unui parcurs procedural sinuos, care a inclus proceduri internaționale între România și USSR și în care dosarul penal a fost conexat la principalul dosar penal și apoi disjuns, reclamanții s-au adresat în 2010 Curții Europene, care a constatat încălcarea articolului 2 (sub aspect procedural).
Curtea a notat că „la trei ani de când hotărârea din cauza Aso­ciației «21 Decembrie 1989» și alții (...) a rămas definitivă, defi­ciențele constatate de Curtea Europeană nu par să fi fost încă îndreptate”. Concluzia CEDO este valabilă, din păcate, și astăzi.

Teodor Mărieș, președintele Asociației „21 Decembrie 1989” a acționat în judecată statul în calitate de participant la mani­festațiile anticomuniste din timpul Revoluției.