Privatgelehrter

Cine nu l-a cunoscut pe Petre Ţuţea în vremea lui ar putea regreta c-a trăit degeaba. Nu de alta, dar pe câţi nu-i moşise înghesuindu-i pe unde apuca, pe uliţă, pe stradă, în salon, acasă, în temniţă chiar, ca să afle omul ce-i adevărul, să fie convins de el şi să nu se mai îndoiască de faptul că ,,Poporul Român este marşul lui Dumnezeu pe pământ”. Ce mai! Adevărată minune cum alta n-ar mai fi fost pe lume.
De altfel, erau unii în temniţă, care nici nu-i mai ziceau „domnule”, ,,banditule” sau ,,Nea Cutare”, ci de-a dreptul Ţuţea sau Nea Petrică Românul. Iar când un mare teolog îl întrebase odată, în închisoare, ce meserie are sau cu ce se ocupă, el îi răspunsese zâmbind că-i popă de clasa a doua. Şi la insistenţa sfinţiei sale de a afla unde are parohia, tot zâmbind îşi completă biografia, spunându-i celebrităţii că „parohia-i pretutindeni, amvonul improvizat oriunde şi că spovedeşte pe unde apucă”.
Nu o dată îşi surprinsese interlocutorul ţinând să precizeze că funcţia unui preot nu-i alta decât aceea de a comunica şi nicidecum de a comenta misterul divin. ,,Că doar nu-i de nasul lui să facă asta!”, mai adăuga el. Şi se mai şi indigna, chipurile, ca şi cum celălalt ar fi ştiut cum stăteau lucrurile.
Las’ că şi părerea lui despre importanța lucrurilor şi persoanelor era de luat în seamă. Mai ales când spunea, sus şi tare, că un preot, fie el şi din fundul Bărăganului, când îşi sincronizează rugăciunea cu bătaia clopotelor din bi­serica sa, face mai mult decât o academie de învăţaţi.
Or, cum să nu ştie şi părintele care-i pusese întrebarea, mai mult ca o provocare, când amândoi auziseră-n puşcărie atâtea, unul despre altul? Doar nu suferiseră amândoi pentru ceea ce ştiau şi ar fi putut spune şi altora?
De altminteri, lui Petre Ţuţea nimeni nu-i putuse închide gura pentru tot ce ştia şi răspândea.
Doar atâţia îi auziseră pe unii ţărani sau popi de ţară şoptind că atât de bine ştiuse Ţuţea să-L apere pe Christos şi pe ai Lui în faţa diavolului, încât ar fi meritat ca „ţara să-l facă patriarh şi să-i dea de mâncare numai de la Athénée Palace, birtul cel mai mare din Bucureşti”.

Şi s-ar mai fi putut spune curioşilor care ar mai fi vrut să afle câte ceva despre ce-a făcut Ţuţea după ce ieşise din toată povestea cu reeducarea domnilor din închisori şi a celor ce se încăpăţânaseră să reziste cu orice preţ la această încercare ucigaşă, că - în ciuda tuturor celor păţite - el rămăsese neschimbat, acelaşi care era când intrase în acel iad. Indestructibil, oricât ar fi fost supus devenirii istorice. Temut gânditor ro­mân, pe care nimeni nu-l putuse înfrunta; ultima rămăşiţă a pleiadei de aur a generaţiei sale, aureolată de naţiona­lismul absolut. Ce mai! Omul care avea să treacă din Istorie în Legenda identităţii propriului său popor.
O trecere din Istorie în Legendă căreia i s-a mai impus un obstacol: cel al senectuții. O senectute în care salvarea a venit de sus. O spitalizare de câteva zile în care omul, nepierzându-şi identitatea, a vrut să stea de vorbă cu Dumnezeu. Cutezătoare încercare şi de neuitat în căutarea de autodisecţie a propriului credo.
Medicilor din spitalul săracilor, unde fusese internat, le-a cerut să stea mai întâi de vorbă cu sfinţii din paraclisul aşezământului. A fost lăsat.
Dar, în preajma marei şi ultimei încer­cări, a mai dorit să le vadă şi pe toate surorile călugăriţe care-l îngrijiseră.
Din curiozitate, doctoriţa şefă i-a făcut şi această favoare. De ce nu? Ce avea să le spună? Le strânse deci pe toate într-o încăpere în care Ţuţea le aştepta proptit de un fel de masă de operaţie. Femeile în halate albe aşteptau cu sufletul la gură să audă ce mai voia să le spună bătrânul care atâtea ştia despre lumea asta şi despre Cealaltă…
Din păcate, urechile le auziră ce nu le venea să creadă! Omul voia să le ins­truiască în tainele Scolasticii, vorbindu-le despre toate perioadele ei: timpurie, medie şi târzie. Era ceva ce lor nici nu le trecuse prin gând, habar n-având, bietele de ele, nici măcar ce înseamnă cuvântul Scolastică. Şi totuşi, înghesuite într-un colt al încăperii, îl ascultau cu gurile căscate, abia scoţând, din când în când, câte un oftat.
,,Păcătoasele!”, se pare că exclamase una, neştiind nici ea bine dacă vorba se referea la cineva anume sau la una din perioadele menţionate de bătrânul savant. Mister!
Până la urmă, salvate de sfârşitul savantului discurs, o zbughiră care încotro şi una dintre ele declară în hohotele de râs ale celorlalte că „moşul a fost, totuşi, grozav”.
Oare de ce o astfel de evidenţă la una singură, atunci când, scăpate din un­gherul în care se înghesuiseră din pricina ciudatului bătrân, toate se răspân­diseră ca potârnichile? Pentru că seniorul nu era deloc senil atunci când le vorbea de ceva ce pe ele nu le interesa. Cu câţiva ani în urmă, se mai întâmplase ceva asemănător cu nişte ţărani din Aiudul în care fuseseră întemniţaţi alături de el: „Îi grozav, ba - mai mult - îi şi năprasnic!”, îi spuseseră ei directorului închisorii, după ce-i ceruseră voia de a-l asculta şi ei pe Petre Ţuţea. „Şi ce-nţelegeţi voi din ce spune el?”, îi întrebase directorul. ,,Nimic, dom’le, da-i grozav!”, insistaseră ei într-un glas. Şi nimeni nu-l putuse uita.
Veni însă şi clipa întrevederii cu sfinţii din capela spitalului, îngăduită ca împlinire a ultimei dorinţe înaintea unui sfârşit inevitabil şi pe care o aştepta şi el ca pe o mare ocazie de a da seamă înaintea oştilor cereşti. Ocazie unică pentru a auzi şi el ce spune ceata cerească, după ce avea să-i asculte povestea, întrebările şi nedumeririle.
- Că-n cine altcineva să mai am şi eu încredere, decât în solii cereşti, dacă cei în sutană s-au speriat ca potârnichile, fugind de lângă mine? - spunea el râzând, când mă ruga să intervin pe lângă medicii şefi să-l lase, noaptea, să intre în capelă.
- Bine că ţi-au permis! - i-am zis. Numai vezi ce le spui celor care poate se vor coborî din zugrăveli să te-as­culte.
Şi cu-n ,,Las’ pe mine, că ştiu eu ce ştiu!”, s-a-ndreptat cu un pas deloc şo­văielnic spre uşa capelei, descuiată anume pentru el, în acea noapte.
Nevoind să-l tulbur şi nici să-l pândesc ca să-l aud ce va spune şi ce-i vor zice şi cei ce-l vor asculta, l-am lăsat singur şi m-am îndreptat spre casă.
Era aproape de miezul nopţii.
Dar acasă, neputând adormi de grija a ceea ce i se putea întâmpla după spovadă, m-am culcat lângă telefon.
Pe la patru dimineaţa, zbârnâitul apara­tului m-a făcut să sar din pat ca ars. Doctoriţa de gardă mă chema în urgenţă, fiindcă bătrânul… „Ce s-o fi-ntâmplat?”, m-am întrebat, îngrijorat. Şi fără să mai aştept să-mi spună ceva, am fugit la spital.
Acolo, în capul scării de la primul etaj, mă aştepta toată ceata personalului de gardă din spital.
Toţi zâmbeau, mai ales şefa. Fără
s-apuc eu să zic ceva, o soră călugăriţă, dintre cele care-i ascultaseră peroraţia cu Scolastica, mi-a şoptit la ureche:
- E bine! Da-i cam abătut şi-a aţipit...
Deşi parcă mai voia să-mi zică ceva, n-am mai ascultat-o şi am fugit la bătrân. Era întins pe patul lui improvizat dintr-o masă de operaţie şi nici vorbă de aţipeală.
- Cum a fost? Ce s-a-ntâmplat? - l-am întrebat grăbit să aflu de ce fusesem chemat în aşa mare grabă.
- Păi... am intrat la sfinţi, le-am spus tot ce-am făcut, ce-am zis şi ce-am păţit şi ei... nimic! N-a căscat unul gura la mine, să mă întrebe sau să-mi zică ceva. Nimic. În ciuda insistenţelor mele, tot muţi au rămas. M-am speriat, ba m-am şi indignat, că eu mă descărcasem de toate, dar din partea lor nu aveam nici un semn, că m-ar aproba sau nu. Şi atunci, ce să fac? Am ieşit din paraclis, că mă-mpingeau şi neputinţele bătrâ­neţii... Femeile astea care-mi poartă de grijă s-au bucurat şi m-au luat pe sus, să mă ducă-n pat. Mde! Femei de suflet, Dumnezeu să le…
Şi bătrânul s-a oprit, întorcându-se pe-o parte. Era tare supărat că sfinţii din zugră­veli nu voiseră să-i vorbească. A apucat să-mi promită că a doua zi îmi va spune mai multe şi a aţipit. Şi în zilele următoare, a urmat aceeaşi mu­ţenie. Se îngrijorau şi doctoriţele, şi asistentele măicuţe, care şopteau prin colţuri rugăciuni, aruncând unele spre altele priviri din ce în ce mai ne­dumerite.
După nu ştiu câte zile petrecute în aceeaşi muţenie, s-a sculat din patul pe care stătea întins şi cu ochii ridicaţi spre colţul dinspre răsărit, s-a-nchinat şi a rostit ,,Iartă-mă, Doamne, pentru câte am făcut şi-am spus pe lumea asta”, apoi s-a lăsat un pic pe spate şi şi-a dat duhul.
Înţepenise, încă pe jumătate sprijinit de marginea patului şi - după cum spunea călugăriţa care-l veghease până-n ultima clipă - mai păstra pe chip un semn de întrebare.
Pesemne - spuneau şi celelalte surori care se adunaseră, trudindu-se să-l întindă pe pat - că mai aştepta încă răspunsul vreunui sfânt cu care încercase să vorbească în paraclis. Cine ştie?
Ceea ce a urmat după ce a fost întins pe năsălie, n-a fost nici disecţie, nici îmbălsămare - că oricum n-ar fi vrut el aşa ceva -, ci grija de a i se face un coşciug pe măsură. Avea peste 1,90 m înălţime şi mai trebuia să găsim şi un mijloc de transport pentru a-l duce până la Boteni, satul său natal, unde dorise să fie îngropat. Treabă anevoioasă în acele vremi, pentru că toţi ai lui îl părăsiseră şi un coşciug atât de mare cu greu putea fi găsit în Bucureştii de atunci.

În cele din urmă, cel mai îndepărtat nepot al lui, Viorel, cel mai nebăgat în seamă şi cel care-şi înfrânsese teama de anumite servicii încă atotsupraveghe­toare, a făcut rost de undeva de un coşciug pe măsură. Pe măsură... şi nu prea, fiindcă tot ar mai fi fost nevoie de câţiva centimetri ca să-i întindem cumsecade picioarele între cele patru scânduri.
Asta era! „Poporul român din acea vreme nu putuse prevedea un coşciug atât de lung pentru un Ţuţea atât de mare!”, comentase preotul care-l prohodise, citindu-i Stâlpii într-o slujbă su­mară, în timpul căreia aproape nimeni dintre cunoscuţi nu se mai afla în preajmă. Ba, mai era ţârcovnicul care-i dădea răspunsurile şi un ţigănuş bolnav, cu-n picior desculţ şi unul încălţat cu-n şoşon rupt, cădelniţând cu o cădelniţă aproape stinsă.
După aceea, grija cea mare a fost transportul mortului până-n satul natal, Botenii Câmpulungului. Dar nu pentru că satul era departe, ci pentru că nu era cu ce. Vehicule civile nu circulau, fiindcă nu era benzină. Aceasta se distribuia, pentru maşinile obişnuite, doar în anumite zile fixe, iar pentru camioane, mai rar. Şi de unde camion, când spitalul săracilor nu avea nici măcar o salvare?
Până la urmă, norocul nostru - sau mai bine zis, al lui Nea Petrache - a fost că tot nepotul cel amărât a găsit, după două zile de cercetări, un camion militar care, având ca misiune să transporte morcovi la o unitate de paraşutişti din Câmpulung, s-a învoit să ducă şi coşciugul cu Nea Petrache, cocoţat deasupra morcovilor, până la Boteni. Şi asta fără nici un fel de plată.
Mare noroc, mai ales că începuse iarna şi militarii au acceptat să pornească la drum pe un polei cumplit. Şi culmea era că nici nu ştiau ce ladă transportă deasupra morcovilor. Dacă se răsturna camionul pe drum, cu ,,cel mai mare român”? Dar nu s-a răsturnat, şi Petre Ţuţea a ajuns mort teafăr până-n satul natal.
Teama de Securitate îi spulberase însă pe toţi cunoscuţii dimprejur. Că... „dacă s-o afla c-am fost şi eu lângă coşciugul lui Ţuţea-legionarul?”, îşi ziceau în sinea lor toţi cei care ar fi trebuit să-i fie măcar atunci aproape. Şi ,,dacă-mi pierd slujba sau, poate, chiar libertatea?”, îi ducea gândul şi mai departe. Şi probabil c-aşa şi-au şi spus, pentru că-n ziua în care a fost luat din casa fratelui său din Boteni şi dus spre cimitir, nimeni din familie sau dintre prieteni nu însoţea sicriul, în afară de o mână de tineri: studenţi, copii de suflet care-l ascultaseră de atâtea ori cu gura căscată prin diferite unghere de-ale Cişmigiului bucureştean.
Mirela şi Ducu erau în fruntea cortegiului, ea fiind cea care, pricepută, plătise cu banii ei autobuzul care-i transportase pe tineri până la Boteni. Iar Ducu organizase întreg transportul, inclusiv cel de la casa fratelui care primise mortu-n casă – în ciuda restului familiei - până să fie dus la cimitir.
Dar transportul nu era deloc simplu, căci lipsea tocmai vehiculul ultimului drum al lui Nea Petrache.
Şi pentru că în tot satul nu mai era nici o căruţă în bună stare - ca urmare a colectivizării -  tot Ducu a improvizat un car din patru roti şi nişte loitre îm­prumutate de la un văduv din vecini.
Doar că, odată aşezat sicriul pe această alcătuire primitivă, s-a observat că n-are cine s-o tragă până la cimitir. S-o-mpin­gă tinerii nu prea se făcea, că ajungeau de râsul satului, dar de unde boi sau cai ca s-o tragă?
Până la urmă, cu ajutorul a două vaci, una stearpă şi una gata de a făta, înjugate într-un jug luat şi el cu împrumut, cortegiul funerar s-a pus în mişcare. Vacile, neobişnuite cu trasul la plug sau car, trăgeau în silă, când într-o parte, când în alta. Noroc cu studenţii care încadrau vehiculul şi care mai puneau şi ei umărul la câte-o roată sau loitră, împingând din greu. Au făcut ce-au făcut şi a ajuns şi mortul la biserica cimitirului.
Acolo însă... pentru ultima slujbă de înmormântare, aşteptau doi preoţi în altar, neliniştiţi şi înfricoşaţi, care, în nici cincisprezece minute, au şi terminat-o, zicând că au şi altceva de făcut şi dispărând în grabă. Sărind tot ei cu gura mare cum că prea întârziase mortul pe drum.
Ce să zicem? Ne-am prezentat scuzele cum am ştiut şi putut, iar ei duşi au fost, de parcă n-ar mai fi călcat niciodată pe-acolo.
Cuvântările noastre nefiind prea lungi, ne-am grăbit s-ajungem cu sicriul la groapă, că se-nnopta şi începuse să ningă.

Dar, la marginea gropii, altă dandana. Petre Ţuţea, neavând un loc al lui în cimitirul satului, urma să fie pus într-unul de împrumut. Nu ne aşteptasem la aşa ceva şi-ncercând să-l punem în ce ni se oferise, am descoperit că mormântul e mai scurt decât coşciugul şi cu pereţii betonaţi. Lucru de-mprumut! Şi cum se mai lăsa şi noaptea, ce să facem? L-am înmormântat nu chiar în picioare, ca pe Till Buhoglindă, cât cu sicriul înclinat, ca-ntr-un tumul barbar.
Ninsoarea care cădea cu fulgi din ce în ce mai mari parcă voia şi ea să ne ajute, umplând cu albul ei hăul negru al mormântului.
Şi tot atunci, cum mormântul se afla lângă gardul cimitirului, în negura ce se lăsa, se auziră glasuri de bătrâni din sat, intonând un vechi cântec legionar: „Plân­ge printre ramuri luna, / Nopţile-s pustii, / Căci te-ai dus pe totdeauna / Şi n-ai să mai vii”.
Iar când tinerii au ieşit pe poarta cimitirului, după punerea-n mormânt, au auzit un grup de copii şcolari cum o întrebau pe învăţătoarea ascunsă după o ulucă de gard: „Doamnă, doamnă, ăştia-s legionari?”. Ce să mai zică?
Multe ar fi avut de spus, dar cu cine să vorbească atunci când frica le închidea atâtor oameni gura?... Chiar şi-n satul acela al lui Petre Ţuţea, la propria-i pomană, când rudele mortului nu se gândeau decât la moştenirea ce li s-ar fi cuvenit tuturor şi nu doar lui Viorel, nepotul ivit de cine ştie unde, cu-n camion de morcovi pe care cocoţasem coşciugul...

„Cine nu l-a cunoscut pe Petre Ţuţea în vremea lui ar putea regreta c-a trăit degeaba. Nu de alta, dar pe câţi nu-i moşise înghesuindu-i pe unde apuca, pe uliţă, pe stradă, în salon, acasă, în temniţă chiar, ca să afle omul ce-i adevărul, să fie convins de el şi să nu se mai îndoiască de faptul că ,,Poporul Român este marşul lui Dumnezeu pe pământ”. Ce mai! Adevărată minune cum alta n-ar mai fi fost pe lume”.