Primăvara care s-a sfârşit în august

În primăvara anului 1968, odată cu venirea la putere în Cehoslovacia a lui Alexander Dubèek, a început o perioadă de reforme în cadrul sistemului comunist cehoslovac, perioadă care avea să poarte numele de “Primăvara de la Praga”. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele Tratatului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia şi au reprimat mişcarea reformatoare născută în Praga.

În primăvara anului 1968, comuniştii cehoslovaci păreau convinşi că sovieticii vor fi de acord cu reformele pe care încercau să le introducă în Cehoslovacia.

Leonid Brejnev era îngrijorat din cauza reformelor lui Alexander Dubèek, pe care le privea ca pe acţiuni care slăbeau poziţiile blocului comunist în plin război rece. La sfârşitul lui iunie 1968, în Cehoslovacia, au avut loc manevre militare de exerciţiu ale membrilor Pactului de la Varşovia.

Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri.

Pe 3 august, reprezentanţii Uniunii Sovietice, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Poloniei, Bulgariei şi Cehoslovaciei s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat “Declaraţia de la Bratislava”. Aceasta reafirma ataşamentul nemăsurat faţă de doctrina marxist-leninistă şi declara război împotriva ideologiei “burghezo-moşiereşti şi a tuturor forţelor antisocialiste”

Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de a interveni în orice ţară a Pactului de la Varşovia, în care se va stabili un sistem burghez multipartinic. Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să îşi subordoneze propriile interese naţionale intereselor blocului comunist (prin acţiuni militare, dacă era necesar) a devenit cunoscută sub Doctrina Brejnev.

Relativ la oportunitatea intervenţiei militare, documentele vremii confirmă poziţia ambivalentă jucată de generalii Armatei Roşii. Iniţial, o sensibilă majoritate în fruntea căreia se afla mareşalul Andrei Grechko, veteran al Armatei Roşii şi fost ministru al Apărării, s-a pronunţat în defavoarea invaziei. Argumentele acesteia accentuau buna cooperare cu Cehoslovacia în decursul ultimelor două decenii, teama de represaliile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi, nu în ultimul rând, dificultăţile de natură logistică (o mişcare colectivă de trupe ar fi comportat timp, bani şi energie). Pe măsură însă ce evenimentele evoluau, făcând incontrolabil cursul iniţiat de Alexander Dubèek, balanţa a înclinat în favoarea intervenţiei militare. Interesant de spus, dacă ierarhia militară a optat pentru represalii armate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu leadershipul politic care nu tot timpul a părut convins că aceasta este cea mai potrivită alternativă.

În final, sovieticii, nefiind satisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării. În noaptea de 20-21 august 1968, forţele militare din Uniunea Sovietică, RDG, Ungaria, Polonia şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Peste 7.000 de tancuri au ocupat străzile capitalei, ele fiind însoţite de un mare număr de trupe (cifrele oscilează între 200.000 şi 600.000 de soldaţi, cea mai probabil fiind cea de aproximativ 300.000). 

În noaptea invaziei, Prezidiumul Cehoslovac a declarat că trupele invadatoare au intrat în ţară fără cunoştinţa Cehoslovaciei. Imediat după intervenţie, a fost convocat în secret al XIV-lea congres de partid şi aici s-a subliniat faptul că nimeni nu a cerut intervenţia. Cu toate acestea, ziarele centrale sovietice au publicat o cerere nesemnată, care se pretindea că ar fi fost trimisă de către Cehoslovacia, prin care s-ar fi solicitat “asistenţă imediată, inclusiv armată”.

Pe durata atacului armat, între 70 şi 120 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute de civili au fost răniţi. Alexander Dubèek a cerut populaţiei să nu opună rezistenţă armată. Opoziţia populaţiei a fost exprimată prin numeroase date de rezistenţă nonviolentă. În Praga şi în alte oraşe, cehii şi slovacii i-au întâmpinat pe soldaţii Pactului de la Varşovia cu argumente şi reproşuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice sprijin, ajutor sau asistenţă, inclusiv aprovizionarea cu mâncare şi apă. Pancarte şi graffiti pe pereţi sau străzi denunţau invadatorii, liderii sovietici şi colaboratorii suspectaţi. Peste tot erau postate portrete ale lui Alexander Dubèek.

Rezistenţa întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile iniţiale de a-l elimina pe Dubèek. Liderul comuniştilor cehoslovaci a fost arestat şi dus la Moscova, împreună cu alţi patru lideri ai partidului comunist care susţineau reformele, într-un avion militar sovietic. Sovieticii şi-au propus să negocieze cu Alexander Dubèek revenirea la vechile stări de lucruri. Cu această ocazie, s-a stabilit că Dubèek îşi va păstra funcţiile în cadrul Partidului Comunist şi că se va continua un program de reforme moderate. 

Ocupaţia a produs un val masiv de emigraţie estimat la 70.000 de oameni, imediat, şi 300.000, în total, aceştia fiind, în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora ţările vestice le-au permis şederea şi unde aceştia s-au integrat fără probleme.

Pe 16 ianuarie 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc în Piaţa Wenceslav din Praga, în semn de protest faţă de noua suprimare a liberei exprimări. În aprilie 1969, Alexander Dubèek a fost înlocuit din funcţia de prim secretar cu Gustáv Husák. Acesta a anulat reformele lui Dubèek şi a curăţat partidul de membri cu vederi reformiste.

Ţările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziţia de a provoca forţele militare sovietice din Europa Centrală, în timpul războiului rece. O reacţie mai vizibilă a avut loc în România comunistă, unde Ceauşescu, opozant ferm al influenţelor sovietice şi susţinător declarat al lui Alexander Dubèek, a ţinut în ziua invaziei un discurs politic la Bucureşti, unde a criticat politica sovietică în termeni neobişnuit de duri. Această opoziţie a consolidat imaginea României în Occident pentru următoarele decenii. În contrapartidă, RDG i-a acuzat pe liderii cehoslovaci că au pactizat cu imperialiştii şi că făceau jocul celor de la Bonn.

În Finlanda, ţară cu o puternică influenţă sovietică la acea dată, intervenţia sovietică a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunţat ocuparea Cehoslovaciei, atitudine adoptată şi de Partidul Comunist Italian şi Partidul Comunist Francez. Preşedintele Finlandei, Urko Kekkonen, a fost primul politician dintr-o ţară necomunistă care a vizitat, oficial, Cehoslovacia, după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai înalte onoruri cehoslovace de către preşedintele Ludwig Svoboda, la 4 octombrie 1969. Occidentul nu a acordat un sprijin semnificativ reformiştilor cehi. Evenimentele prilejuite de intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia au adâncit şi mai mult deziluziile unor persoane vestice cu vederi de stânga, care aveau simpatii pentru doctrina lui Lenin, contribuind astfel la dizolvarea unor grupări politice de stânga. Cu toate că a fost reprimată în urma intervenţiei dictate de sovietici, “Primăvara de la Praga” a rămas un simbol, împrumutând numele unei perioade similare de liberalizare politică din China, perioadă cunoscută drept “Primăvara de la Beijing”. În acelaşi timp, “Primăvara de la Praga” a inspirat perestroika, după cum mărturisea Mihail Gorbaciov.

Acesta susţine că a avut curajul şi forţa de a lansa schimbările fundamentale în URSS sub influenţa “Primăverii de la Praga”, care, după cum declara fostul lider de la Kremlin, “a reprezentat începutul sfârşitului sistemului totalitar, fără de care perestroika nu ar fi fost posibilă”. Probabil cea mai importantă lecţie a “Primăverii de la Praga”, urmată de invazia militară a Cehoslovaciei o constituie imposibilitatea reformării sistemului comunist.

Stoparea infecţiei liberale

“De fapt, cursul incontrolabil al reformelor pragheze prezenta o primejduire de natură ideologică, politică sau militară? Analizate în perspectivă, evenimentele par să confirme că ameninţarea semnificativă a fost militară. Atunci, la fel ca şi acum, nu încape nicio urmă de îndoială ca o dată slobozite, reformele periclitau socialismul cehoslovac (politic şi ideologic) şi apartenenţa la Pactul de la Varşovia. Ce ar fi însemnat retragerea statului din blocul militar estic şi întărirea legăturilor cu Occidentul? Se poate răspunde că, dată fiind poziţia geopolitică a ţării (punte între Ucraina şi Germania de Est şi poartă către Austria), ar fi înlesnit drumul esticilor către lumea liberă. Fără a insinua că ce s-a spus până aici este incorect, întrebarea merită reformulată în felul următor: ce a câştigat, de fapt, Uniunea Sovietică ca urmare a intervenţiei militare? Oficial, motivul invaziei din noaptea de 20 spre 21 august susţinută de un dispozitiv militar disproporţionat în raport cu ameninţarea (300.000 de militari, 7.500 de tancuri şi 1.500 de avioane de luptă) a fost stoparea infecţiei “liberale” ce ar fi avut consecinţe de nebănuit (contaminarea vecinilor şi chiar retragerea Cehoslovaciei din blocul sovietic). În realitate, Cehoslovacia deţinea cele mai importante resurse de uraniu, exploatate în minele de la Jachimov. O Cehoslovacie în afara sferei directe de influenţă sovietică însemna o lovitură puternică dată Rusiei ca forţă nucleară. Mai mult, Rusia a câştigat un obiectiv esenţial al viziunii politico-militare pe care retragerea din Austria în 1955 l-a făcut mai dificil de atins decât oricând: prezenţa militară sovietică în centrul Europei.” – Nicolae Drăguşin.

Naşterea “Doctrinei Brejnev”

Invazia din august 1968 în Cehoslovacia a schimbat raportul de forţe din această parte a Europei. Pentru   a-şi legitima prezenţa, sovieticii au forţat semnarea la 16 octombrie a unui tratat de staţionare “temporară” a trupelor sovietice, care a conferit o aură de legalitate în dreptul internaţional, şi au pus la punct argumentul ideologic al “suveranităţii limitate”, cunoscut şi sub numele de “Doctrina Brejnev”. Sub pretextul că intervenţia militară a unui stat este justificată pentru a bloca deturnarea cursului istoriei, aşa cum figurează în “axiomele” marxiste de către influenţa capitalismului, Brejnev a avut în vedere, de fapt, un argument geopolitic. Înţelesul real al doctrinei “suveranităţii limitate” reconfirma rolul Uniunii Sovietice ca protectoare a Europei de Est împotriva Vestului. Anticipată în declaraţia lui Brejnev din 3 iulie, aplicată de facto în cursul nopţii de 20 spre 21 august 1968, doctrina s-a dotat cu aparat teoretic abia în 26 septembrie 1969, în paginile ziarului “Pravda”.