Primari celebri care au schimbat decisiv istoria Maramureşului

Au realizat proiecte inovative care fac celebru şi azi Maramureşul în întreaga lume, cum ar fi linia ferată de pe Valea Vaserului sau au schimbat radical faţa capitalei de atunci a judeţului, Sighetu Marmaţiei. În jurul lor s-au ţesut legende şi s-a scris istorie. Fără ei, Maramureşul era mai fad, mai sărac. În plină campanie electorală, GAZETA de Maramureş vă prezintă galeria primarilor care au schimbat decisiv istoria judeţului nostru. Modele demne de urmat, exemple de aleşi locali şi de maramureşeni. 

Învăţători săraci, deveniţi, peste noapte, proprietari de mine, putrezi de bogaţi, care donează aurul pentru coroana regală, funcţionari de carieră ajunşi prefecţi în numeroase judeţe şi fac parte din comisii bilaterale celebre, aleşi vizionari care introduc iluminatul public sau construiesc celebra cale ferată de pe Valea Vaserului, care face şi azi cunoscut Maramureşul în întreaga lume, primari curajoşi care au luptat pentru ca Maramureşul să rămână pământ românesc. Sunt primarii celebri din istoria judeţului nostru. Fără ei, Maramureşul n-ar mai semăna cu ceea ce e azi. Aşa că, în aceste zile în care se vorbeşte foarte mult despre modele de primari, vă prezentăm câţiva aleşi din galeria primarilor celebri ai judeţului nostru.

Începem cu Alexiu Pocol, probabil primarul cel mai cunoscut din Maramureş. Povestea sa de viaţă seamănă deopotrivă cu un roman de aventuri sau un scenariu de film hollywoodian.

Alexiu Pocol este un personaj în jurul căruia s-au născut numeroase legende, un învăţător care s-a îmbogăţit peste noapte în urma unei căsătorii, devenind proprietar de mine de aur pe Valea Borcutului, un om care a fost bine văzut în înalta societate a României interbelice, fiind prieten foarte bun, printre alţii, cu celebrul istoric Nicolae Iorga, care a şi trecut pragul castelului. Alexiu Pocol s-a născut în localitatea Lozna din judeţul Sălaj. A fost învăţător până când o căsătorie avea să îi schimbe viaţa. Dintr-un simplu învăţător a ajuns peste noapte un proprietar de mine de aur.

Alexiu Pocol era învăţător pe Valea Borcutului şi se afla într-o relaţie de dragoste cu fiica acestui miner care avea gurile de mină. Din păcate, minerul respectiv a decedat la o vârstă destul de tânără şi văduva a rămas cu minele şi cu muncitorii. Văzând Pocol că din minele respective se scoate aur, el a părăsit-o pe fiica minerului şi a intrat într-o relaţie cu mama acesteia, luând-o în cele din urmă de soţie. Iar fiica respectivă, dezamăgită, se retrage din viaţa societăţii şi merge în Satu Mare, la o mănăstire, devenind chiar stareţă. După îmbogăţirea rapidă, Pocol îşi etala bogăţia cu orice ocazie. Se spune că ar fi avut o cameră plină cu monede de aur. O altă poveste reală arată că Pocol ar fi dăruit aur familiei regale a României pentru făurirea coroanei Reginei Maria, fapt consemnat şi în presa vremii.

În timpul războiului, averea lui Pocol a început să scadă, iar la începutul anilor ‘30 tot ce îi mai rămăsese era una dintre case şi un automobil. Vorba lui Alexiu Pocol era că aurul e ca o femeie frumoasă şi iubită, după care umbli până când te vlăguieşte şi cazi.

De asemenea, marele proprietar de mine a fost foarte activ în viaţa politică, fiind chiar şi primar în Baia Mare între anii 1926-1927, preşedinte al Băncii Comerciale din Baia Mare, preşedinte al Uniunii proprietarilor de mine particulare şi membru al Reuniunii Femeilor Române Regina Maria unde, alături de fiica şi soţia sa, contribuia la buna funcţionare a organizaţiei cu 1.000 de lei.

Totodată, a fost preşedinte al Filialei Baia Mare a Crucii Roşii, dar şi membru marcant al ASTRA. După Marea Unire din 1918, Alexiu Pocol a fost senator de Baia Mare, apoi preşedintele organizaţiei locale a Partidului Naţional Ţărănesc, după care a trecut la PNL, în vara lui 1927, unde a rămas definitiv. Alexiu Pocol a încetat din viaţă la 63 de ani, la Budapesta, într-un sanatoriu unde se trata pentru afecţiuni renale, la nouă ani după moartea soţiei sale, Maria, care a murit în 1926, din cauza nefritei. Se pare că ultima pe linie directă a familiei a fost fiica lui Alexiu Pocol, Melania, iar odată cu dispariţia acesteia şi a fiicelor ei, linia directă a descendenţilor s-a stins.

Capitala Maramureşului Istoric, Sighetu Marmaţiei, a avut şi ea primari celebri. Alexandru Filipaşcu,  marele istoric al Maramureşului, cel care a scris o lucrare extraordinar de valoroasă pentru această ţară „Istoria Maramureşului”, premiată în 1941 de Academia Română a condus vreme de 6 ani destinele Sighetului. Şi povestea lui este una despre mărire şi decădere, dar motorul ascensiunii sale nu l-au reprezentat banii.

Dr. Nicoară Mihali povesteşte: „Alexandru Filipaşcu se naşte la începutul secolului XX, în localitatea Petrova, într-o familie înstărită şi este trimis la şcoală, la Sighet. Studiile liceale şi le definitivează la Teiuş şi la vârsta de 20 de ani se duce la Budapesta, unde era unchiul său, Gheorghe Bilaşcu, iniţiatorul primei şcoli de stomatologie din lume, ca să facă medicina. Însă, în curând, îşi dă seama că nu are nicio tragere de inimă pentru medicină, fiind aplecat mai mult înspre cercetare şi cunoaşterea istorică. Aşa că unchiul său obţine o bursă specială la Roma şi Vatican. Aici se pregăteau viitorii diplomaţi ai Vaticanului în lume. Deci, cum se exprimă dr. Ilie Gherheş într-un studiu despre Filipaşcu, se pregăteau un fel de prinţi ai Bisericii Catolice. Însă, cu toate acestea, el se va apleca asupra documentelor papale şi va culege absolut tot ce era scris despre Maramureş şi în mod special despre români. Apoi îşi pregăteşte un doctorat în filosofie acolo, şi la scurtă vreme după ce-şi definitivează studiile teologice de la Roma, îşi mai ia un doctorat şi în teologie.

Începând cu anii 1926, până către 1933, va fi profesor în diferite oraşe din Transilvania”, spune dr. Nicoară Mihali.

Numai că regimul comunist a venit ca un tăvălug asupra sa: „Filipaşcu este arestat. Motivul pare, în ziua de azi, de-a dreptul absurd. Filipaşcu era urmărit pentru că era un tip foarte libertin şi le spunea studenţilor mici bancuri despre comunişti. De exemplu, când oraşul Braşov şi-a schimbat numele şi a devenit oraşul Stalin, iar profesorul Filipaşcu, la un curs cu studenţii de la Cluj, i-a întrebat: cum se vor numi „braşoavele”, din moment ce s-a schimbat numele în Stalin, „Stalinşoave?”.

Era un spirit foarte deschis şi făcea mici bancuri pe seama celor care preluau puterea. Aşa că a intrat în vizorul comuniştilor pentru bancurile politice şi a fost arestat în 1951. Este cercetat şi abia apoi i se descoperă trecutul. A condus destinele oraşului Sighetu Marmaţiei o perioadă de 6 ani. O vreme a fost chiar primarul Sighetului şi o perioadă a fost viceprimar. Având o personalitate puternică, a girat câteva lucruri deosebit de importante: piaţa din centrul oraşului Sighet a devenit un adevărat parc, a modernizat piaţa de alimente, a pus la punct sistemul de alarmare al oraşului şi alte obiective. A fost o perioadă de timp primar ţărănist, apoi independent, sub oblăduirea liberalilor. 

Comuniştii îl condamnă şi-l duc la Canal şi pentru faptul că a fost membru al partidelor istorice (PNŢ şi PNL). Este condamnat la 5 ani, dar face o cangrenă la un picior şi, din cauză că mirosea foarte urât, este dus în localitatea Valea Neagră, care, printr-o ironie a sorţii, azi se numeşte Lumina. Localitatea este pe malul mării, vizavi de Năvodari şi Mamaia. Alexandru Filipaşcu se stinge aici de septicemie, în 20 decembrie. Familia a aflat unde este îngropat abia în 1993 şi, când s-au dus şi i-au aranjat mormântul, cu toate că era vară, o mătuşă de-a lui din Petrova i-a colindat o colindă pentru că ştia că a murit de sărbătorile de Crăciun”, a completat Mihali.

Un alt primar celebru al Sighetului, devenit ulterior prefect de Cluj, a fost Victor Hodor. Victor Hodor s-a născut în 9 mai 1883, în judeţul Maramureş. Urmează studii la Sighet, apoi Facultatea de drept  Juristul Victor Hodor a fost şi publicist, colaborând la reviste de profil politic şi administrativ din epocă. La vârsta de 23 de ani, Victor Hodor îşi începe cariera administrativă. În 12 februarie 1906, este practicant administrativ, din 25 octombrie 1912 este pretor,  iar din 1 mai 1919, primar al oraşului Sighet. Victor Hodor a fost delegat al României la Budapesta, Paris, Viena, Belgrad şi Praga şi a făcut parte din comisia româno-maghiară pentru evaluarea bunurilor statului maghiar, rămase statului român după 1918. În 18 martie 1920, Hodor este numit subprefect, iar începând cu 4 octombrie 1922, inspector general administrativ.

Apoi, Victor Hodor este numit prefect al judeţului Bihor, în 31 iulie 1923, dar în ianuarie 1924, este deja destituit din funcţie. Victor Hodor a fost, în două rânduri, prefect al  judeţului Cluj: între 23 iunie 1927 şi 4 octombrie 1927, respectiv în perioada 28 aprilie 1931 – 7 mai 1931. Prin Înaltul Decret Regal nr. 2.882 din 4 octombrie 1927, încetează delegaţia lui Hodor de a îndeplini funcţia de prefect.

Din 13 mai 1930, prin decretul regal nr. 1.636 din 3 mai 1930, Victor Hodor, inspector general administrativ, a fost numit în funcţia de secretar general al Directoratului Ministerial IV Cluj. Prin decizia ministrului de interne nr. 4.971 din 18 mai 1931, Victor Hodor este însărcinat cu conducerea Directoratului. Din data de 15 iunie 1931 este din nou inspector general administrativ cu sediul în Cluj, iar la începutul anului 1938, Victor Hodor este secretar general al Ţinutului Someş. Fostul prefect a fost numit preşedinte al comisiei româno-cehoslovace, constituită în vederea predării registrelor de stare civilă ale comunelor de dincolo de râul Tisa cedate Cehoslovaciei. Victor Hodor a fost decorat cu mai multe medalii: „Coroana României” în grad de Comandor, „Meritul Comerţului şi Industriei” clasa I, Ordinul iugoslav „Sfântul Sava” în grad de Mare Ofiţer .

Borşa a avut şi ea primari celebri, în frunte cu Gavrilă Mihali Ştrifundă, cel care a oprit alipirea Maramureşului la Ucraina subcarpatică, poveste prezentată pe larg de  GAZETA de Maramureş.

Un alt ales cunoscut al Borşei a fost Timiş Petre Gabor. Dr. Nicoară Mihali povesteşte: „Timiş Petre Gabor este primar liberal, iar Primul Război Mondial l-a prins în funcţia de primar al Borşei. A rămas primar şi după 1918 până în 1926. Este perioada în care liberalii nu mai câştigă pentru că veniseră la putere ţărăniştii şi el pentru că nu trece la un alt partid, renunţă definitiv să mai candideze.

Pentru că Regele Ferdinand era bolnav de cancer la colon, medicul personal i-a prescris că ar fi indicat să petreacă cât mai mult din concediile de vară în zone de munte cu aer foarte curat. Şi pentru că Sinaia era prea aproape de Bucureşti şi risca să fie asaltat de politicieni, a plecat în Bucovina şi pentru că îndrăgea Maramureşul în mod special a ajuns la Borşa şi a fost chiar la o vânătoare pe Vaser.

Regele Ferdinand a legat o prietenie strânsă cu primarul din Borşa, pentru că în tinereţea lui, Timiş Petre Gabor a fost sublocotenent în armata Austro-Ungariei, fiind un tip foarte instruit, milităros. Acesta l-a dus pe rege călare să-i arate locul unde borşenii i-au înfrânt pe tătari în 1717.

Timiş Petre Gabor este singurul primar din Maramureş care primeşte în timpul vieţii, de la Ferdinand, cea mai înaltă distincţie: Coroana României în grad de Cavaler. Asta pentru toate faptele sale şi în mod special pentru că s-a ocupat de ridicarea unui monument în cinstea eroilor morţi în Pasul Prislop din Primul Război Mondial”.

Vişeu de Sus a avut, de asemenea, primarii lui, care au scris istorie.

Dr. Nicoară Mihali explică: „Pop Simon din Vişeu de Sus a fost primar în Vişeu de Sus înainte de Primul Război Mondial, până în 1914. Era un moşier, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Maramureşului din perioada respectivă, care s-a implicat în alegeri, dar care avea relaţii şi în partidele ţipţerilor şi evreilor, dar avea relaţii deosebite şi cu maghiarii. El a fost primarul care aduce prima dată iluminatul public în Maramureş, iar Vişeu de Sus va fi primul oraş electrificat. 

Maftei Tomoioagă este primarul care a schimbat radical faţa oraşului Vişeu de Sus. În perioada interbelică preia conducerea oraşului Vişeu de Sus administraţia românească şi Maftei Tomoiagă, cel mai longeviv primar pe care l-a avut acest oraş. A fost primar până undeva prin anii 1956.  Asta din 1918. El a făcut linia de cale ferată pe Valea Vaserului. Nemţii şi austriecii făcuseră în Primul Război Mondial o cale ferată între Borşa şi Iacobeni, dar pentru că evreii începuseră să facă tot mai multe transporturi ilegale cu lemn, linia a fost desfiinţată. În momentul în care s-a desfiinţat linia de cale ferată de la Borşa la Iacobeni, Maftei Tomoioagă a cumpărat şina şi a adus-o pe Vaser şi a făcut o linie de 60 km, până unde s-a stabilit graniţa cu Ucraina”.

Şi Ţara Lăpuşului a avut aleşii ei celebri. Alexa Cupşa este unul dintre ei. „Un alt primar deosebit a fost la Târgu Lăpuş în timpul lui Pintea Vitezul - Alexa Cupşa, dar în timpul respectiv se scria Olexa. Unii au mers până acolo încât au spus că ar fi fost chiar fratele lui Pintea Viteazul, dar oricum, cert este că acest Alexa Cupşa era omul cel mai de încredere al haiducului, pentru că la el îşi ţinea aurul, săbiile şi pistoalele.