Poveşti celebre de dragoste din Maramureş

În Maramureş, fiecare creastă de munte, fiecare vale şi fiecare pădure, poartă o taină. Câte o legendă a locului în care se împletesc mistere, blesteme şi eroi. Iar „motorul” acestui tărâm magic este dragostea. „Dorul meu, de l-aş cânta / Dealurile-ar răsuna / De la munte până-n vale / S-ar umple tăte de jale”, spune un cântec popular. Iar dealurile Maramureşului chiar răsună de doruri trecute, de poveşti de dragoste cum numai în romane sau filme se mai găsesc. În prag de Dragobete, GAZETA de Maramureş vă invită la o incursiune în istorie, trecând prin Evul Mediu, Al Doilea Război Mondial, comunism, în căutare de „Romeo şi Julieta” de Maramureş.

De fapt, în Maramureş totul porneşte de la dragoste. Chiar şi legenda întemeierii judeţului. Se spune că, în vremuri demult apuse, trăia o familie de uriaşi, care avea o fată pe nume Roza Rozalina, care, plimbându-se pe malul Izei, a văzut nişte feciori ce arau, cu caii, pământul. L-a luat în palmă pe unul dintre ei şi l-a dus la tatăl ei, ultimul supravieţuitor al uriaşilor, şi l-a întrebat ce-i cu aceste făpturi. Acesta
i-a spus că aceia sunt oamenii, cei care vor popula pământul după dispariţia uriaşilor. Fata s-a îndrăgostit de fecio­rul pitic şi l-a rugat pe tatăl său să o facă mai mică şi pe el mai mare, pentru a se putea căsători. Şi în urma căsătoriei lor s-au născut maramure­şenii, cei care în sufletul lor au rămas, mereu, nişte uriaşi. Firul roşu al poveştilor de dragoste continuă în Evul Mediu. Scriitorul dr. Nicoară Mihali relatează o poveste cu domni, domniţe şi o cetate de poveste: Cetatea Ardu­dului: „Este o poveste medievală legată între fiul lui Ştefan cel Mare, Alexandru, şi Margareta din Cetatea Ardudului, din familia Dragoşeştilor, Margareta Dragfi. De fapt, ei s-au cunoscut la o nuntă unde fiul lui Ştefan cel Mare este invitat să participe şi in­tenţiona să o fure. Ştefan cel Mare şi-a dat seama că este bine dacă reuşeşte să îl căsătorească pe fiul său cu un stâlp al societăţii, cum erau Dragoşeştii , care aveau funcţii importante şi erau foarte bine infiltraţi la Curtea lui Matei Corvin. Era şi un fel de împăcare. Cei doi se căsătoresc, se face o nuntă nemaipomenită în Cetatea Sucevei, este şi o cronică despre nunta aceasta ca-n poveşti. Dar au stat împreună doar trei ani de zile, deoarece Alexandru moare. Dar au avut un fiu împreună care s-a numit Ştefăniţă. Şi dacă tot vine vorba de iubiri celebre, acest Ştefăniţă a fost logodit de mic cu una dintre cele mai frumoase domniţe, fiica lui Neagoe Basarab, Ruxandra. Numai că această logodnă a lor, ei fiind copii, s-a făcut între cuscri, Ştefan cel Mare şi Neagoe Basa­rab. Între timp moare şi Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab şi Ruxandra este luată de un alt domnitor din ţara românească, de către Radu de la Afumaţi, şi Ştefăniţă, care se afla într-un război cu polonezii, după ce termină războiul, vine şi declară Răz­boi lui Radu de la Afumaţi ca să-şi ia logodnica înapoi. Pierde bătălia şi logodnica şi se căsătoreşte cu o soră de-a ei, pe nume Stana”. 
Şi delegaţii la Marea Unire au poveşti de dragoste impresionante. Între anii 1858-1860, pe când George Pop îşi satisfăcea stagiul militar la Cluj, a participat la un bal, la Răstoci. Fiind un bărbat fermecător, o tânără văduvă frumoasă şi bogată, pe nume Maria Loşonţi Sebeni, nu i-a putut rezista şi şi-a dat jos voalul de văduvie. Potrivit unui articol apărut în „Caiete silvane”, cei doi au o fetiţă în 1959, Ana Sebesi. Cum Maria Loşonţi îşi dăduse prea repede jos voalul, iar George Pop, fiind la debutul carierei politice, avea nevoie de un „dosar” imaculat, naşterea acestei fetiţe a devenit o taină absolută. Un secret pe care întreaga familie l-a păs­trat cu sfinţenie. Maria Loşonţi a hotărât să dea această fetiţă la orfelinat. În 20 octombrie 1860, George Pop, ajuns plutonier al Companiei a XIII-a din Regimentul „Carol Ferdinand” din Cluj, s-a eliberat din armată, iar în toamna aceluiaşi an s-a căsătorit cu Maria Loşonţi. Amândoi au convenit să nu semnaleze că au o fiică în afara căsătoriei, astfel o lasă pe Ana în continuare în orfelinat. Ulterior, este luată fată în casa familiei Pop de Băseşti şi se căsătoreşte cu un învăţător din zona Codrului primind o avere importantă. Ulterior,  cei doi au mai avut două fete, Maria-Carolina, decedată timpuriu, şi Elena, viitoarea doamnă Elena Pop Hossu-Longin, titulara şi moşteni­toarea familiei.

Dr. Nicoară Mihali relatează povestea de dragoste a unui alt delegat la Marea Unire, Vasile Timiş Filipanu din Borşa: „El a iubit-o încă din tinereţe, din anii de liceu, pe Malvina Stein, o evreică din Borşa, ei nu au putut să se căsătorească nici la ortodocşi, nici la evrei, au trăit într-un fel de concubinaj şi au dat naştere la doi copii. În anul 1941, când legile antisemite se aspresc, Malvina îi cere lui Filipanu să pără­sească ţara şi să plece împreună în Elveţia, de unde, după război, ajunge în Israel. Dar el îi spune că mai presus de iubirea pentru ea este iubirea pentru ţară. El rămâne în România, ea pleacă. Un copil pleacă cu ea, unul rămâne cu el. Ei se despart, dar fac un jurământ: fiecare să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-au propus din tinereţe, să scrie istoria Borşei, el să scrie istoria românilor din Borşa, iar ea istoria evreilor din Borşa. Acest copil care rămâne cu el şi ajunge mare compozitor îi reproşează tatălui său că dacă ar fi plecat cu maică-sa
n-ar fi fost nevoit să compună muzică pentru Ceauşescu. Am descoperit că scrisorile de dragoste dintre cei doi există, că ei au corespondat şi după ce ea a plecat în Israel. Iar un evreu care a făcut liceul la Borşa, Alexandru Lan­desman, are manuscrisul monografiei despre Borşa a Malvinei Stein. Poves­tea lor de dragoste poate să se lege după 100 de ani şi să se transpună într-o monografie”.

Al doilea război mondial a venit ca un tăvălug asupra destinului unei tinere din Borşa. Scriitorul Nicoară Mihali povesteşte: „În timpul celui de-al doilea război mondial s-a produs o logodnă la Borşa între un ofiţer ungur, Ianoş Somolnosky şi Veronica Timiş. El era medic militar cu grad de sublocotenent, dar au venit ruşii şi el a fost ucis şi înmormântat într-o groapă comună. Ea l-a căutat două săptămâni pe munţi, îmbrăcată în rochie de mireasă, în speranţa că îl va mai găsi în viaţă, nu l-a mai găsit, dar nu s-a recăsătorit niciodată, se apropie de 90 de ani şi păstrează şi acum pe deget inelul lui de logodnă”.

Perioada comunistă, cu teroarea şi suferinţele ei imense, nu e lipsită de poveşti de dragoste incredibile. Gheor­ghe Paşca, unul dintre cei mai temuţi „haiduci anticomunişti”, a trăit o poveste de dragoste în...„buncăr”. În 1950, Securitatea disperată că nu-l prindea pe fugar, a încercat să afle măcar cine dintre săteni îi ajută. În reţeaua de săteni era şi Ioana Vlad, care a fost supusă unui interogatoriu crâncen pentru a spune ce fel de relaţie avea cu Gheorghe Paşca.
Femeia a recunoscut că, la insistenţele soţiei lui Paşca i-a dus de câteva ori alimente. Atunci Securitatea i-a propus să mai aibă o întâlnire cu Paşca, de această dată una supravegheată. În studiul lui Radu Hriniuc, Ioana Paşca povesteşte că: „Am venit acasă şi n-am zis nimica. Am mâncat, am şezut un pic, am ieşit afară şi m-am dus. Şi bună dusă am fost trei ani de zile. Era iarnă. Mă gândeam ce să fac, unde să mă duc, n-am auzit numai câinii bătând. Cam la un kilometru de sat, m-am tre­zit singură. Am văzut o umbră cobo­rând dealul: era Paşca. De spaimă, era să cad. Zice: «Te-o mânat după mine». Zic: «Nu». Paş­ca zice: «Ştiu eu, da îna­poi nu te mai duci, vii cu mine». Şi m-am dus cu el, am stat trei ani de zile şi am făcut doi copii”.
Ioana Vlad spune că cei doi trăiau într-un buncăr, în Măgura Telciului. Aveau masă, pat, sobă, blide şi nu duceau lipsă de nimic. Gheorghe împuşca mis­treţi, capre şi aducea lapte şi brânză de la stână. Din când în când, se simţea supravegheat de securitate, dar îi spunea Ioanei să nu-i fie frică.
În 1952, Ioan Vlad a născut o fetiţă, acolo în pădure, pe care a numit-o tot Ioana. Apoi, Ioana rămâne din nou însăr­cinată. În aceste condiţii, Paşca e mai prudent. Evită să se expună în zonele circulate, dar, cu toate acestea, peste câteva luni, prin trădare, este descoperit de securitate şi ucis.

Aristina Pop, fiica pădurarului Nicolae Pop, liderului „Grupului Ţibleş” a trăit de asemenea o poveste de dragoste impresionantă. Tatăl ei fusese ucis, iar ea, fratele ei şi ceilalţi membri ai grupului, arestaţi. Tânărul  Nicolae Săileanu auzindu-i povestea în închisoare, de la fratele Aristinei, s-a îndrăgostit de ea fără să o vadă. După eliberare, a promis că o va căuta şi o va lua de soţie. După mai bine de un deceniu, când a fost eliberat, s-a ţinut de cuvânt.
Desigur, acestea sunt doar câteva dintre poveştile de dragoste celebre din judeţul nostru. Aici, în Maramureş, fiecare creastă de munte, fiecare vale şi fiecare pădure poartă o taină. Câte o legendă a locului în care se împletesc mistere, blesteme şi eroi. Iar „motorul” acestui tărâm magic este dragostea…

 

Şi povestea de dragoste dintre Ilie Lazăr şi soţia sa, Mara este impresio­nantă, mai ales prin prisma suferinţelor prin care familia fostului deputat a trebuit să treacă. Relevantă în acest sens este o scrisoare pe care Lia, fiica celor doi, i-o scrie lui Ilie Lazăr, în 1952, şi pe care n-o trimite niciodată, deoarece adresa destinatarului era necunoscută:
„Dragă Tată! Mi-a fost întotdeauna frică să mă opresc mai mult cu gândul la tine. Şi asta nu din puţină iubire, ci din multă, prea multă, nespusă iubire. Şi nici nu ştiu dacă am făcut bine acum că m-am apucat să-ţi scriu. Aşa de tare mă doare să vorbesc cu alţii despre tine, şi de câte ori întâlnesc pe stradă cunoscuţi care au obiceiul să mă întrebe «Ce mai ştii de tata», mă ascund, caut să-i ocolesc. Nu ştiu ce mă doare mai tare: faptul că trebuie să le răspund că nu ştiu nimic, sau însăşi amintirea depărtării tale şi uşurinţa cu care alţii pot întreba şi pot trece peste răspuns. Ştii, am căutat parcă şi eu să mă amăgesc şi să trăiesc în vis, să nu vreau să văd realitatea. Mâine se vor împlini cinci ani de când ţi-am scris ultima scrisoare. Nici nu ştiu dacă ai mai apucat să o citeşti. Atunci eram înaintea evenimentului 38, plini de nădejde. Acum suntem într-un obosit, resemnat şi acceptat după. Mi-aduc aminte de despărţirea noastră. Ştii, sunt clipe când numai în fotografii te recunosc. Ce grei sunt anii. Tată, uneori îmi trece prin minte groaznicul gând că tu nu mai eşti. Atunci, cui îi scriu? Unui om de dincolo. Nu, tată, nu poţi să nu mai fi. Şi chiar dacă nu ai mai fi aici, eşti dincolo şi trăieşti. Şi eu am dreptul să stau de vorbă cu tine, oriunde ai fi. Mi-aduc aminte de vacanţele copilăriei noastre când ne plimbam pe dealuri după ciuperci şi mă miram de tine cum te gândeai mereu la câte ceva şi uneori uitai să-mi răspunzi. De serile acelea lungi când ne cântai Leiber roşu, Leiber verde sau Duios şi trist cântă mierla prin păduri. Când stăteam pe genunchii tăi şi mâncam împreună, neuitata noastră păpară cu ceapă şi slănină şi atâtea multe alte amintiri”.