Povestea incredibilă a lui „Mademoiselle Yvette”: de la Sorbona, în cimitirul mănăstirii Bârsana

O poveste de film, începută la Paris, în lumea bună a savanţilor occidentali, terminată în cimitirul Mănăstirii Bârsana din Maramureş. O altfel de poveste despre „raţiune şi simţire”, rescrisă de savantul de renume mondial Yvette Cauchois, fizician şi profesor universitar la Sorbona, doctor în ştiinţe la 24 ani, cu o „panoplie” întreagă de premii şi distincţii. Ce a legat-o pe „Mademoiselle Yvette” de România şi cum a ajuns să fie înmormântată în Maramureş? GAZETA de Maramureş vă prezintă detalii inedite despre savanta convertită la creştinism şi devenită „maramureşeancă” pentru vecie.

Într-o zi obişnuită, uliţa satului Bârsana e plină de gospodarii care aleargă de colo-colo, cu seriozitatea cu care respecţi un fel de legământ străvechi: „roagă-te şi lucră”. Din când în când, apar maşini cu turişti care întreabă, curioşi, de mănăstire. Dar sătenii nu se mai miră.

Turiştii fac parte din cotidianul unei zile obişnuite. S-au obişnuit să vadă zeci, sute de turişti şi credincioşi care caută acel ceva pe care doar Bârsana îl are. Pentru unii, „ceva” înseamnă lumină, pentru alţii, „linişte”, pentru alţii, „frumos”. Există oameni pe care „ceva-ul” i-a făcut să-şi dorească să rămână acolo, pe dealul mănăstirii. Pe veci.

Bătrânii satului îşi amintesc că, prin 1999, cimitirul mănăstirii a fost „inaugurat” de o savantă de renume internaţional, despre care le-a vorbit părintele Urda, la biserică. La înmormântarea de atunci a fost un puhoi de lume, în frunte cu ÎPS Justinian şi mai mulţi membri ai Academiei Române.

Dar peste povestea care a făcut multă vâlvă atunci în zonă, s-au aşternut, încet, tăcerea şi uitarea. Puţini mai ştiu azi povestea lui „Mademoiselle Yvette”, savanta care îşi doarme somnul de veci în cimitirul mănăstirii Bârsana.

Preotul Gheorghe Urda, pe atunci protopop de Sighet, spune că există o explicaţie pentru misterul din jurul savantei: evenimentele de atunci au avut loc fulgerător. Dar povestea ei seamănă cu un scenariu de film, sau mai degrabă cu un roman: „Această domnişoară, îi spun domnişoară pentru că nu a fost căsătorită niciodată, a fost colegă de studii la universitate la Sorbona cu doi români: Horia Hulubei şi George Manu, amândoi savanţi în fizică nucleară. Pe vremea respectivă, fizica nucleară era în zorii dezvoltării ei. A fost ucenica unui mare premiant al premiului Nobel pentru fizică, Jean Perrin. Ea a moştenit laboratorul lui Marie Curie după ce aceasta a murit.

A fost nepoata marelui scriitor englez Thomas Hardy, deci mama ei era englezoaică şi a fost sora scriitorului. S-a născut din doi părinţi care erau anticlericali în Franţa, iar părinţii din această cauză au refuzat să o boteze la vremea respectivă, spunând că se va boteza ea când va fi mare şi va alege în ce confesiune să se boteze. Deci, ea a trăit fără harul botezului în viaţa ei. S-a dezvoltat, a fost foarte performantă de mică şi în final s-a apropiat de aceşti doi români, dar mai ales de George Manu, care a murit martir la Aiud în 1961. S-a scris foarte mult de calibrul acestui mare savant”.

Prietenia cu cei doi români şi, mai ales dragostea pentru George Manu, a determinat-o să-şi dorească să cunoască „ţara şi religia savantului”. Se spune că i-ar fi propus lui Manu să rămână în Franţa şi să se căsătorească cu ea. Dar, fiind vremuri tulburi în ţară, patriotul i-a răspuns „de-ai şti tu câtă nevoie are România de mine în momentele acestea, de-ai ştii cât de frumoasă e ţara, cum să las această ţară?”.

De atunci, „Mademoiselle Yvette” a rămas cu ideea că România trebuie să fie o ţară incredibilă dacă merită sacrificiul unui om special. Și a decis că o va vizita într-o zi: „După ’44 au venit schimbările politice, ea a rămas cu o imagine plăcută despre amândoi. Pentru că Horia Hulubei, deşi era mai „libertin”, a devenit un savant extraordinar în fizică nucleară. Aşa că au rămas doar cu prietenia. Hulubei s-a întors în România şi s-a „acomodat” cu sistemul, să nu zicem altfel, iar ea a refuzat orice altă prietenie cu cineva, s-a dedicat exclusiv ştiinţei. Dar a rămas cu gândul că trebuie să vadă cândva România. De la domnul academician Petre Frangopol am aflat că prin anii ’70, pe patul de moarte, Horia Hulubei a chemat-o să-l viziteze la spital, dar ea a refuzat pentru că România era atunci într-o situaţie politică pe care ea nu o putea accepta. În plus, ea era şi împotriva sistemului politic din Franţa”.

Destinul i-a adus apoi în cale alţi oameni care i-au sudat legătura cu România: „În anii ’50 - ’60 a avut parte de o secretară româncă, o femeie cu un patriotism deosebit, care lucra în fizică nucleară, şi care i-a devenit secretară particulară. Aceasta s-a îmbolnăvit subit şi a murit, dar înainte de deces, ea a cunoscut pe un român exilat la Paris prin anii ’70, George Dănescu Pişcoci. Acesta a fost o mare personalitate a exilului din Occident, pentru că dânsul a organizat o librărie în cartierul latin al Parisului, şi reuşea să editeze cărţi foarte rare şi de interes naţional. Reuşea să ducă din ţară cărţi importante care argumentau filonul românesc, istoric şi naţional, iar el tipărea ce nu se putea tipări în România. Eu îl cunoşteam pe dl. Pişcoci de la Europa Liberă. Știam şi ce probleme a avut, că din cauza naţionalismului în sens bun al cuvântului a avut mult de suferit. Secretara lui Ivette Cauchois, când era aproape de moarte i-a spus că o predă în mâna acestui om care să aibă grijă de ea.

Ivette Cauchois i-a spus că e nebotezată şi nu vrea să moară nebotezată, iar George Dănescu Pişcoci a preluat această răspundere. I-a devenit secretar particular şi a preluat rugămintea „să mă încreştinezi în credinţa lui George Manu”. Desigur, Pişcoci, nefiind prea religios, i-a spus „cum să te botez eu, nu te-ai botezat când a trebuit, cine te botează la vârsta asta?”. Ea a insistat şi i-a spus să facă tot posibilul să fie botezată. După Revoluţie, a fost la Bârsana un simpozion cu mulţi oameni de cultură la care a fost şi dl. Pişcoci. A stat o noapte de vorbă cu el şi i-am spus de părintele Ioan Stoica, care pe atunci era duhovnicul mănăstirii Bârsana, care tocmai atunci lipsea din Bârsana, dar care era un duhovnic care era pe linia acestor oameni: un om deosebit, bine pregătit, naţionalist în sensul bun al cuvântului, bun creştin etc. I-a părut rău lui Dănescu Pişcoci că nu l-a cunoscut. Între timp, părintele Stoica din Bârsana a primit o bursă de studii în Franţa şi a fost trimis la o mănăstire pentru 7 luni de aprofundare a limbii franceze. Dar el nu s-a acomodat cu lumea catolică de acolo pentru că el este un pic mai fundamentalist religios ortodox, şi a plecat brusc din acea mănăstire. În Paris a rămas fără bani şi nu avea cu ce să vină în ţară, mi-a dat un telefon scurt să îl ajut că nu are cum să vină în ţară, că nu mai suportă să stea acolo. Eu, cunoscându-l pe Dănescu Pişcoci, l-am rugat să-l ia pe părintele Stoica din Gara din Paris. Dl. Pişcoci ştia cine este acest Stoica şi s-a dus după el şi l-a dus la Ivette Cauchois.

Când a intrat în cameră, cum era părintele cu o figură de ascet, cu o barbă frumoasă, cu reverenda, Ivette Cauchois a exclamat: „George, în sfârşit a venit momentul să fiu botezată!”. Dl. Pişcoci a zis: „poi, de mine, cine te opreşte? Părinte, uite am aici o păgână, te rog să o încreştinezi cum ştii dumneata.”. Ori, părintele fiind foarte riguros, a zis că nu poate chiar aşa, că trebuie să fie în cunoştinţă de cauză, că trebuie catehizată să cunoască credinţa. „Catehizeaz-o! Stai aici cât vrei, că asta nu vrea să moară nebotezată”, a zis dl. Pişcoci.

Și atunci, părintele Stoica a catehizat-o profund şi detaliat trei zile, pentru că ştia limba franceză. Acum, părintele este paroh în Atena şi îşi pregăteşte teza de doctorat. Părintele era bucuros că încreştinează o păgână franţuzoaică, pe jumătate englezoaică, şi în felul acesta a pregătit-o sufleteşte pentru botez. A pus-o să postească şi a patra zi a botezat-o prin cufundare. A pregătit într-o vană mare apă şi a cufundat-o ca şi pe un copil mic. Totul este filmat, deci există document în arhiva părintelui Stoica”.

Savanta avea 86 de ani când s-a botezat „în religia lui George Manu: „Părintele avea vreo treizeci şi ceva de ani, un om de o forţă duhovnicească deosebită, un om care este în stare să convertească în stil apostolic. Eu, în toată această poveste, am fost „o biată conjuncţie şi”, care am legat nişte persoane una de alta. Am creat o stare conjuncturală. Ivette Cauchois a trăit această emoţie a convertirii exact cum povesteşte Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii. Gândiţi-vă că este vorba de un om de ştiinţă recunoscut în toată lumea!”, povesteşte părintele Urda.

Pe lângă numeroase titluri şi premii, ultimul premiu pe care l-a primit a fost Doctor Honoris Causa la Universitatea din Bucureşti în ’95. Atunci savanta avea să-şi împlinească visul de a vedea România: „Ea a venit cu ideea să cinstească memoria lui George Manu, dar alţii au gândit să se înfumureze cu personalitatea ei, pentru că era membră a Academiei Franceze, cu titluri la toate universităţile mari din lume. Ea a venit din respect pentru George Manu, că altfel nu venea la Bucureşti. Ei, impresionată de trăirea duhovnicească a acestei convertiri la o vârstă înaintată, în testamentul întocmit pentru George Dănescu Pişcoci, care avea să aibă grijă de ultimele zile ale ei, deşi era redactat oficial la un notar, a scris cu mâna ei un apendice: „doresc să fiu înmormântată în Mănăstirea părintelui Ioan care m-a botezat”, şi a semnat cu mâna ei. Dar nu a ştiut nimeni de această notiţă până a murit.

Între timp, părintele a venit la Mănăstire. Ea l-a presat pe Dănescu Pişcoci să o aducă în România să vadă toate mănăstirile mari de aici. Dar era cu intenţia să vină la Bârsana şi să rămână aici definitiv. Când a botezat-o, părintele Ioan i-a spus că nu are Sfântul Mir şi Sfânta Împărtăşanie, dar poate va da Dumnezeu să primească şi celelalte două sfinte taine. Ori, ea a vrut neapărat să ajungă la Bârsana. A adus-o cu avionul şi de acolo a luat-o cu maşina. A vizitat mănăstirile şi dl. Pişcoci m-a contactat să rezolv ca franţuzoaica să stea 2-3 zile la Mănăstire la Bârsana. Fiind şi protopop de Sighet la vremea respectivă, am luat legătura cu IPS Justinian şi fiind de acord, Maica Stareţă de la Bârsana a primit-o.

Dar cele 2 – 3 zile au fost de fapt două săptămâni. La Bârsana s-a reîntâlnit cu părintele Stoica, iar aici i-a desăvârşit Sfânta Taină a Mirungerii, a spovedit-o şi a împărtăşit-o. Și a trăit aici câteva zile splendide, participând la toate slujbele. Am discutat cu dânsa lucruri foarte interesante. Asta era în 1999, avea 89 de ani. Dar era viguroasă cu memoria foarte clară. De exemplu, stăteam de vorbă şi la un moment dat a spus „stop” şi şi-a luat carneţelul şi a început să noteze nişte calcule fizice, câteva secunde. Deci chiar dacă discutam altceva, ea era ancorată cu mintea în ştiinţa ei. Când îi venea câte o idee, ea tot nota în carneţel. Printre altele, am vorbit şi de George Manu şi Hulubei, şi atunci

ne-a spus că Hulubei era un om de lume, dar George Manu era un om „deosebit, un misic”. Vorbea de el ca şi cum era din altă lume şi se vedea nostalgia pe chipul ei”.

După două săptămâni, a plecat prin Sighet, Satu Mare, Carei şi când a ajuns la Arad, savanta a spus că nu se simte bine. A fost dusă la spital şi acolo i s-a descoperit un cancer pulmonar foarte agresiv. Medicii au zis că moare pe drum dacă nu o ţin sub observaţie. Iar în câteva zile a murit la Arad: „Dl Pişcoci s-a dus în Franţa să anunţe autorităţile şi când s-a uitat în testament, a descoperit dorinţa lui Ivette Cauchois de a fi înmormântată la Bârsana. El era hotărât iniţial să o ducă în Franţa să o îngroape cu onoruri acolo, dar, găsind testamentul, s-au schimbat datele problemei. De la Bârsana a plecat în 28 septembrie şi după două săptămâni a murit.

Când a descoperit testamentul, m-a sunat să îl ajut. Dar i-am spus „staţi că nu e aşa simplu, că Mănăstirea nu are cimitir, e o problemă foarte grea”. Și m-am dus din nou la IPS Justinian şi i-am explicat despre ce e vorba. Vă daţi seama în ce situaţie eram, că mă temeam să nu fiu respins, că moarta era acolo, savantă mondială. I-am spus Înalt Preasfinţiei Sale că la fel cum este Steinhardt pentru Rohia, şi această fiinţă ne face o onoare că a vrut să fie înmormântată la Bârsana. ÎPS Justinian este foarte receptiv, mai ales când este vorba de mesaje sincere ale unor preoţi, şi a înţeles cine este această doamnă. Mai mult, a zis că vine şi dânsul la înmormântare. Maica stareţă, ascultând de ÎPS Justinian, m-a întrebat „unde să-i găsim loc?”, şi am zis că unde doreşte, pentru că nu era încă deschis cimitir acolo. Și s-a găsit locul unde este înmormântată, mai exact, în partea de sus a Mănăstirii.

Ivette Cauchois a fost prima persoană înmormântată în cimitirul Mănăstirii Bârsana, iar a doua, la câteva luni, a fost fiul meu, care a murit în accident.

Știind că vine şi ÎPS Justinian la înmormântare a fost foarte multă lume, plus că le-am spus în biserică cine este această doamnă care a cerut să fie înmormântată în satul nostru. Au fost prezenţi şi reprezentanţi ai Academiei din Bucureşti. Ea ne-a făcut o mare cinste că a ales să se boteze în religia ortodoxă şi să iubească Biserica Ortodoxă Română. Am respectat persoana şi personalitatea ei, calibrul ei ştiinţific. Le-am explicat credincioşilor „vă daţi seama ce onoare face pământului Bârsanei? O asemenea persoană (şi le-am explicat calibrul vieţii ei) să cinstească pământul nostru!”

Mormântul lui Ivette Cauchois a fost preluat de Academia Română sub îngrijire. Academia Română va trimite în fiecare an o sumă de bani Mănăstirii Bârsana ca să îngrijească mormântul”, încheie părintele Urda. 

Într-o zi obişnuită, uliţa satului Bârsana e plină de gospodarii care aleargă de colo-colo, cu seriozitatea cu care respecţi un fel de legământ străvechi: „roagă-te şi lucră”. Din când în când, apar maşini cu turişti care întreabă, curioşi, de mănăstire. Dar sătenii nu se mai miră. Turiştii fac parte din cotidianul unei zile obişnuite. S-au obişnuit să vadă zeci, sute de turişti şi credincioşi care caută acel ceva pe care doar Bârsana îl are. Pentru unii „ceva” înseamnă lumină, pentru alţii „linişte”, pentru alţii „frumos”.

Există oameni pe care „ceva-ul” i-a făcut să-şi dorească să rămână acolo, pe dealul mănăstirii. Pe veci. Un astfel de om a fost „Mademoiselle Yvette”.