Postul - poruncă dumnezeiască

A vorbi despre post acum s-ar părea un lucru foarte îndrăzneţ, pentru că lumea creştină de azi practică tot mai puţin posturile bisericeşti. Postul, însă, care este aşezat de Dumnezeu ca o lege veşnică (Lev. 16, 29), nu şi-a pierdut nici scopul, nici valoarea. Este cu totul altceva când din credinţă şi din dragoste faţă de Dumnezeu creştinul respectă postul şi aduce prin aceasta o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, aşa după cum, ca pe o ofrandă, creştinul aduce lui Dumnezeu rugăciunea şi milostenia.

Deci postul este cu totul altceva decât nemâncarea, din lipsă, sau din motive de boală, când medicul ne porunceşte să ţinem un regim, sau când ţinem o dietă, pentru păstrarea frumuseţii fizice.

Cine se lipseşte de hrană din motive sanitare sau estetice şi nu din motive religioase, acela nu poate spune că posteşte. Sigur că înfrânarea de la mâncare şi de la băutură este şi un mijloc de a elibera pe om de lăcomie. Lăcomia este un păcat cu urmări foarte grave, ce afectează nu numai sufletul, ci şi frumuseţea, sănătatea şi integritatea trupului. Cel ce nu este cumpătat şi se lasă stăpânit de o poftă neraţională, de a mânca şi bea peste măsură suferă «de o buhăială monstruoasă, de o umflare bolnăvicioasă - cum se exprimă alături de alţi oameni luminaţi şi un mare teolog al Bisericii noastre - antidotul împotriva acestor extensiuni patologice este postul» (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia morală ortodoxă, Bucureşti, 1981, vol. III, pag. 120).

Înfrânarea, cumpătarea şi postul, numai din motive trupeşti sau pământeşti, nu are nici o valoare duhovnicească. Astfel de post nu ne învredniceşte de nici un dar sufletesc şi dumnezeiesc. Acest post, adică nemâncarea din motive de boală, din lipsă, sau pentru ca să ne uşureze de prea multa grăsime ce s-a adunat pe coapsele noastre, nu poate fi asemănat nicidecum cu sfântul şi dumnezeiescul post, aşezat de Dumnezeu.

Sfântul Post aşezat de Dumnezeu pentru credincioşi, mai presus de orice motive pământeşti sau lumeşti, îşi are valoarea lui, scopul lui înalt, sfânt, curat, luminat, ceresc şi dumnezeiesc. Postul este cea mai sfântă şi puternică armă împotriva diavolului, după cum ne spune Mântuitorul (Mt.17,21), dar şi o jertfă curată, binecuvântată şi plăcută lui Dumnezeu, pe care creştinul de bunăvoie, nesilit de vreo cauză externă, o aduce lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui şi pentru izbăvirea din multele suferinţe şi necazuri. Postul este un mijloc de purificare a trupului şi a sufletului, de iluminare, de înălţare spirituală şi de apropiere de Dumnezeu. Postul, împreunat cu rugăciunea şi cu milostenia, sunt cele mai sfinte datorii ale creştinului şi cele mai puternice mijloace de întărire în credinţă şi de trăire în Dumnezeu.

Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu, nu-L poate găsi pe Dumnezeu numai pe cale teoretică, numai printr-o cunoaştere raţională. Pe Dumnezeu Îl găseşti, te poţi apropia de Dumnezeu mai ales prin fapte şi prin trăire. Postul, rugăciunea şi milostenia sunt mijloacele cele mai directe prin care creştinul se poate apropia de Dumnezeu. Prin aceste mijloace mulţi au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, mulţi L-au aflat pe Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu se găseşte întotdeauna - în inima ta, în sufletul tău. De aceea şi tu, după ce, pe calea aceasta a „experienţei directe” vei simţi prezenţa lui Dumnezeu, numai apoi Îl vei găsi pe Dumnezeu şi pe cale teoretică, adică în lumea materială, din afară, în tainicele legi ale firii, în universul ce ne înconjoară, care nu este pustiu, ci este   populat cu infinite forme de viaţă, materială şi spirituală.

Abia apoi vei înţelege că acest univers este stăpânit şi condus de o putere mai presus de orice putere, de o fiinţă mai presus de orice fiinţă, pe care în grai omenesc obişnuit o numim, convenţional, Dumnezeu.

Postul ne ajută să dobândim curăţenia trupului şi mai ales curăţenia sufletului, care este una din condiţiile de a vedea pe Dumnezeu, după cum ne-a spus însuşi Mântuitorul, zicând: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5, 8) Postul este mijlocul cel mai simplu, cel mai direct şi cel mai eficient de a te apropia de Dumnezeu. Postul te pregăteşte, te întăreşte sufleteşte, îţi ajută firea să te poţi ruga, să poţi contempla, să-ţi poţi transforma fiinţa, să te poţi elibera de fărădelegi şi de păcate, să te poţi dărui cu adevărat slujirii lui Dumnezeu, să poţi ieşi din izolare, din nepăsare, din starea de egoism şi răceală spirituală, să te poţi însufleţi şi aprinde cu duhul, să te poţi jertfi pentru mântuirea fraţilor tăi, a semenilor tăi. Postul îţi creează o stare sufletească deosebită, pentru a-L putea lăuda pe Dumnezeu, pentru a putea vorbi despre Dumnezeu şi pentru a putea sluji lui Dumnezeu cu vrednicie.

Cu stomacul prea plin, nimeni, niciodată, nu poate cugeta la lucruri înalte, la lucruri sfinte, la lucruri spirituale, nici nu poate îndeplini o lucrare intelectuală de valoare.

„Postul şi ajunul nu sunt impuneri şi renunţări exclusiv creştine. Toate religiile mai superioare le cunosc, indicând astfel că e o experienţă generală omenească, putinţa de a creşte forţele spirituale prin ţinerea în frâu a celor materiale. Strămoşii noştri au cunoscut această experienţă când au proclamat că „plenus venter non student libenter”. E un adevăr fiziologic că hrana prea abundentă dă prea mult de lucru organismului, îl îngreunează şi-l moleşeşte şi în elementul care contribuie la gândire, la preocupările intelectuale şi spirituale, care este creierul nostru. Experienţa a putut-o face oricine”.

(Ion Agârbiceanu - rev. «Cultura

Creştină», nr. 7-9/1941, pag. 398-399).

„Cine nu ştie că omul îngreuiat de mâncare şi băutură nu are mintea sprintenă nici pentru cele pământeşti, necum pentru înălţarea către Dumnezeu în rugăciune. Şi dimpotrivă, mintea celui uşurat cu înfrânarea şi cu postul este sprintenă şi uşor se înalţă pe aripile rugăciunii, ale creaţiei, cugetării şi contemplaţiei”

(După Dr. Mircea Suciu Sibianu, Gânduri sănătoase, vol. II, Braşov, 1938, pag. 64)

Cunoscând mai profund decât oricine valoarea şi rostul postului, Mântuitorul, postind El mai întâi, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie (Mt. 4, 2), prin aceasta ne-a dat un strălucit exemplu şi a descoperit lumii ce mare importanţă are postul pentru viaţa spirituală. După aceasta ne-a dat şi o preţioasă învăţătură despre post, ca şi despre rugăciune şi milostenie (Mt. 6, 1-3) care, repet, sunt mijloacele cele mai sfinte şi nedespărţite prin care putem câştiga îmbunătăţirea şi desăvârşirea morală şi spirituală. Din exemplul şi învăţătura Domnului despre post, creştinul învaţă că acesta este un dumnezeiesc mijloc de purificare, iluminare şi trăire în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii.

Postul a fost aşezat de Dumnezeu chiar de la început, din rai, prin cuvântul şi porunca pe care a dat-o lui Adam, când a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Fac. 2, 16-17). Acest cuvânt este mai ales temelia postului sufletesc, dar tot de la început a fost rânduit de Dumnezeu şi postul cel trupesc. Zilele de post trupesc, pe care Biserica lui Hristos ne îndeamnă să le ţinem, cunoscute de noi, în care creştinul se hrăneşte numai cu roadele pământului, sunt zile sfinte de reîntoarcere la viaţa pe care Adam a trăit-o în paradis, înainte de a cădea în păcat.

După cum ne spune Sfânta Scriptură (Fac.1,29), de la început Dumnezeu a rânduit şi a poruncit ca omul să se hrănească numai cu roadele pământului, numai cu fructe, legume şi cereale. Abia după ce omul a ajuns într-o stare de neputinţă, de decădere şi de slăbiciune totală, din cauza păcatelor, Dumnezeu i-a îngăduit omului să vâneze peşti, păsări şi animale şi să mănânce din carnea lor (Fac. 9,2-3). Dar dintru început nu a fost aşa, ci omul a fost creat de Dumnezeu să se hrănească numai cu roadele pământului. În rai, înainte de a cădea în păcat, omul se hrănea, după porunca dată lui de Dumnezeu, numai din roadele pământului. Deci, la început, omul trăia într-un permanent post, într-un permanent regim de sfinţenie şi de har. Despre toate acestea vorbeşte Sfânta Scriptură şi zice: „Apoi a zis Dumnezeu: iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe faţa pământului (adică cerealele) şi tot pomul ce are rod cu sămânţă într-însul (adică fructele). Acestea vor fi hrana voastră” (Fac. 1, 29).

Acestea, adică roadele pământului, vor fi hrana voastră, a poruncit Dumnezeu protopărinţilor noştri. Această poruncă a lui Dumnezeu este temelia postului creştin, trupesc, pe care împreună cu postul cel sufletesc îl respectă şi azi toţi cei ce în anumite zile se înfrânează şi nu gustă nimic în afară de roadele pământului, care au fost lăsate de Dumnezeu de la început, ca să fie hrană pentru oameni. Aceste zile de post trupesc şi sufletesc sunt zile în care creştinii se silesc să trăiască aşa cum au trăit strămoşii noştri în rai înainte de a cădea în păcat, în ascultare de Dumnezeu, în înfrânarea tuturor poftelor şi plăcerilor trupeşti (I Cor. 7, 5), în sfinţenie şi în fapte de milostenie, în pace şi în dragoste de semeni, dar şi faţă de toate creaturile lui Dumnezeu, luptându-se să nu risipească nimic, să nu murdărească nimic, să nu distrugă fără rost nimic din tot ce-1 înconjoară. Prin post noi ne eliberăm de tot ceea ce este stricăcios şi vremelnic şi ne pregătim cu sufletul şi cu trupul pentru ceea ce este nestricăcios şi veşnic.

Unora li se pare că postul este un lucru mărunt şi neînsemnat pentru viaţa creştină. Dar dacă ar încerca să-1 practice, atunci ar vedea că postul este un lucru deosebit de important şi sfânt pentru viaţă în general, pentru viaţa duhovnicească în special. Cel ce priveşte mai atent postul, vede că acesta este ca un munte sfânt al cărui vârf se ridică până la cer şi oricine urcă acest munte atinge perfecţiunea şi intră în cerul cel duhovnicesc. Creştinii care nu preţuiesc postul dovedesc că nu cunosc puterea postului. Unii, din neputinţă, nu îndrăznesc să se apropie de el şi să-1 practice, iar alţii pentru că nu vor să facă nici cel mai mic efort şi să încerce să urce drumul vieţii, purtând pe umeri şi crucea postului, aşa cum a purtat-o Iisus Hristos, aşa cum au purtat-o cei doisprezece Apostoli şi aşa cum au purtat-o toţi sfinţii.

Cercetând istoria Bisericii lui Hristos, nu vei găsi pe nimeni din cei care au dobândit desăvârşirea şi mântuirea, care să nu fi cinstit şi iubit postul. Toţi sfinţii prin post şi cumpătare şi-au dobândit sfinţenia. Prin post şi rugăciune şi-au dobândit mântuirea şi desăvârşirea toţi creştinii adevăraţi. Toţi slujitorii Bisericii lui Hristos prin post şi rugăciune au primit puterea şi darul de a vindeca pe bolnavi, de a elibera pe cei îndrăciţi, de a îndrepta pe cei păcătoşi, de a ridica la o viaţă nouă pe cei ce cred că trăiesc creştineşte, dar sunt morţi cu sufletul (Apoc. 3, 1). Prin post şi rugăciune toţi slujitorii şi fii Bisericii lui Hristos au biruit patimile, au înfrânt puterea păcatului, au primit puteri noi, puteri înzecite, de a trăi în Dumnezeu, de a sluji lui Dumnezeu.

Unde postul nu este respectat de creştini, dispare din viaţa lor sfinţenia. Viaţa duhovnicească şi harul lui Dumnezeu se împuţinează, credinţa se răceşte, dragostea şi mila nu mai încălzesc inimile oamenilor. Acestea şi alte urmări grave pentru viaţa creştină, pentru viaţa duhovnicească, izvorăsc din înstrăinarea şi lepădarea postului de către creştini.

Cunoscând toate acestea, creştinul înţelept, creştinul care are cuget sănătos şi drept cinsteşte şi iubeşte postul, vorbind despre post cu evlavie şi cu mult respect, ca despre cel mai puternic instrument de luptă împotriva diavolului şi a tuturor vicleşugurilor lui, ca despre cel mai sfânt mijloc de curăţire de păcate şi de realizare a desăvârşirii morale, de dobândire a unei bucurii spirituale deosebite şi, mai ales, de regăsire a lui Dumnezeu.

Urmând exemplul Mântuitorului, după ce S-a luat Mirele de la ei, aşa cum a prevestit Mântuitorul (Mat. 9, 15), Sfinţii Apostoli au postit mult. Când săvârşeau „frângerea pâinii”, adică Sfânta Liturghie, se pregăteau cu post şi rugăciune. Când săvârşeau slujba „punerii mâinilor” peste cineva, adică când prohiriseau pe cineva în slujba de preot, Sfinţii Apostoli posteau şi se rugau mult, după cum ne spune Sf. Scriptură (F. Ap. 13, 2-5; 14, 23).

De asemenea, Sfinţii Părinţi, care au postit toată viaţa, au dat o importanţă deosebită postului şi ne-au lăsat învăţături luminate despre post. Ei au considerat postul ca fiind cel mai puternic mijloc de curăţire şi izbăvire de păcat, de dobândire a desăvârşirii morale şi spirituale, de purificare, de eliminare a tuturor relelor din suflet şi de realizare a unirii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare zice despre post: „Postul este cel mai bun paznic al sufletului şi cel mai puternic apărător al trupului. Postul este armă nebiruită pentru cei ce luptă împotriva păcatului. El este scutul bărbaţilor creştini. Postul alungă duhurile rele, îndeamnă la evlavie, te învaţă să iubeşti pacea, dă aripi rugăciunii tale zilnice, ca să te poţi înălţa cu gândul la cer. El este întărirea familiei creştine şi izvorâtorul sănătăţii. Postul este îndrumătorul tinerilor pe drumul sfinţeniei, podoaba bătrânilor, tovarăş înţelept al călătorilor şi povăţuitorul cel mai bun al soţilor.” (Filocalia, vol. IX, pag. 212-221). Sfântul Ioan Scărarul spune şi el că „postul este luminarea sufletului, paza minţii, sănătatea trupului, iertarea păcatelor şi poarta ce duce spre desfătarea raiului”.Despre tirania pântecelui, despre nesaţ şi lăcomie, acest Sfânt Părinte ne vorbeşte în mod deosebit în cuvântul XIV, din strălucita lui lucrare numită „Scara dumnezeiescului urcuş”.

Sfântul Isac Sirul zice despre post: „Postul este Calea Sfântă a lui Dumnezeu şi temelia tuturor virtuţilor. Postul este cununa cea neveştejită a vieţii (Apoc. 2, 10), pe care vor primi-o toţi cei ce se înfrânează. Postul este podoaba fecioriei şi a sfinţeniei, maica rugăciunii, înaintemergătorul tuturor virtuţilor” (Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1953, pag. 342). Sfântul Ioan Gură de Aur, dorind să ne îndrume spre adevăratul post zice: „Posteşti? Arată-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sărac ai milă de el; cu duşmanii împacă-te, un prieten preţuit de oameni nu-l invidia. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile noastre, rămânând curate şi nepătate de furt, de lăcomie. Picioarele să nu alerge spre privelişti păcătoase, ochii să nu privească cu gânduri necurate la frumuseţi străine, gura să se înfrâneze de la înjurături, de la clevetiri, de la minciuni” (Triodul, ediţia a VII-a, Bucureşti, 1970, pag. 117). Deci, Sfinţii Părinţi, ca şi cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, ne învaţă că postul cel adevărat nu este numai trupesc, ci şi sufletesc. Ne învaţă când postim să ne înfrânăm nu numai de la bucate, ci şi de la faptele cele rele şi neplăcute lui Dumnezeu. Când postim să ne înfrânăm nu numai de la mâncare şi băutură, ci şi de la gândurile rele şi de la vorbele şi faptele păcătoase.

„Creştinul trebuie să ştie că postul este rânduială dumnezeiască şi nesocotindu-l face un mare păcat... Aşa cum o plantă fără umezeală, fără lumină şi fără căldură se ofileşte şi moare, tot aşa nu este posibilă viaţa creştină fără rugăciune, fără milostenie, fără post... Iar o ajustare a postului - zice cu dreptate un cercetător al vieţii creştine -, este o trădare a tradiţiei creştineşti şi un semn de slăbire a credinţei”

(A. Schmemann, Le grand Châréme, pag. 120)

O ajustare a postului este o călcare a unei legi veşnice aşezate de Dumnezeu, pe care o găsim în viaţa duhovnicească a tuturor religiilor din lume, ca pe una din datoriile de bază din viaţa religioasă a omului.

Biserica dreptmăritoare, credincioasă fiind tuturor învăţăturilor date de Mântuitorul, cinsteşte şi acum postul ca pe o lege sfântă, esenţială şi fundamental aşezată de Dumnezeu, dovedind şi prin aceasta, că ea este: „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).

De la această lege sau datorie de bază din viaţa religioasă a omului Biserica lui Hristos cu înţelepciune face pogorământ şi îngăduie bolnavilor, femeilor care sunt însărcinate sau alăptează, copiilor mai mici, bolnavilor slăbiţi, muncitorilor şi călătorilor să se hrănească şi în zilele de post cu orice hrană, pentru întărirea vieţii sau a sănătăţii lor. Prin aceasta, însă, nu desfiinţează postul, ci îl păstrează ca pe o lege sfântă dată de Dumnezeu, prin care omul poate să se curăţească de păcate, să se mântuiască şi să biruiască tot ce-i rău şi, astfel, să se apropie cu sfinţenie de Dumnezeu.

Toate religiile au acordat şi acordă o mare importanţă postului, practicându-l sub diferite forme şi din diferite motive. Egiptenii şi babilonienii practicau postul considerându-l un mijloc eficient pentru ispăşirea păcatelor. Greco-romanii îl practicau dându-i un caracter atât igienic, cât şi religios. Celebrul medic al antichităţii păgâne, Hipocrate, care a ajuns la adânci bătrâneţi, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul. De asemenea, filosoful Pitagora propovăduia adepţilor săi asceza, în cadrul căreia postul şi abstinenţa aveau un rol de căpetenie.

În Vechiul Testament, postul practicat de evrei era prescris prin poruncile date de Dumnezeu prin Moise şi profeţi, fiind reglementate prin dispoziţii precise din Lege, privitoare mai ales la timpurile de post. Dumnezeu Însuşi orânduieşte, prin Moise, postul din ziua Curăţirii sau Ispăşirii - ziua a zecea din luna a şaptea (Lev. 16, 29 şi 23, 32). În vremea Mântuitorului, evreii ţineau post în fiecare lună a anului câte o zi sau mai multe. Cei mai zeloşi, mai ales fariseii, posteau regulat câte două zile pe săptămână - lunea şi joia (Luca 18, 12).

Evreii însoţeau postul alimentar (abţinerea de la mâncare şi băutură) cu rugăciuni de căinţă şi cu frângerea inimii pentru păcatele săvârşite, manifestată prin anumite semne exterioare ale întristării: presărarea cenuşii pe cap, plângerea, smolirea feţei, uneori îmbrăcarea în sac şi sfâşierea veşmintelor (Matei 6, 16-17).

Profeţii caută să spiritualizeze postul, accentuând că renunţarea la mâncare şi băutură trebuie însoţită de acte de virtute şi de dreptate social: smerenie, pocăinţă sinceră, milostenie, înlăturarea asupririlor şi a nedreptăţilor.

„Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.”

Sfânta Scriptură ne dă multe exemple de postire.

Proorocul Moise a postit de două ori câte patruzeci de zile pe muntele Sinai, primind de la Dumnezeu tablele Legii (Ieşire 34, 28; Deut. 9, 9-10, 18).

„Apoi am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi mâniindu-L“ (Deut. 9,18).

Proorocul Ilie a postit, şi el, patruzeci de zile, primind puterea de la Dumnezeu de a aduce seceta sau ploaia pe pământ (III Regi 19, 8). Proorocul Daniil a postit trei săptămâni şi a scăpat nevătămat din groapa cu leii (Daniil 9, 3; 10, 3). Regele David a postit pe tot parcursul vieţii sale după ce a greşit în faţa lui Dumnezeu (II Regi 1, 11-12; Ps. 68, 12; 108, 23). Proorocul Ioil învaţă şi îndeamnă poporul evreu la post pentru pocăinţă şi iertarea păcatelor (Ioil 1,14; 2,11-12). Prin post, ninivitenii au scăpat de pieire, după îndemnul şi mustrarea proorocului Iona (Iona 3,5-10). Ezdra şi Neemia au postit (I Ezdra 10, 6; Neemia 1, 4), iar Estera, de asemenea, a postit cu ajun într-o grea încercare a vieţii (Estera 4,16). Ana proorociţa petrecea în post şi rugăciune zi şi noapte la Templul din Ierusalim (Luca 2, 37), iar Sfântul Ioan Botezătorul şi ucenicii săi pururea petreceau în post şi rugăciune (Marcu 2, 18; Luca 5, 33).

Postul de patruzeci de zile l-a practicat Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a arătat astfel cum să biruim cele trei ispite ale lumii: pofta trupească, iubirea de sine şi dorinţa de stăpânire (Matei 4, 2-11). Ucenicii şi Apostolii Mântuitorului, urmând învăţăturii Lui, la rândul lor, şi ei au postit şi s-au rugat (II Corinteni 6, 5; 11, 27). Corneliu sutaşul, fiind încă păgân, postea şi se ruga (Fapte 10, 30). În Biserica primară, credincioşii din Antiohia posteau şi se rugau (Fapte 13, 2). Înainte de a hirotoni preoţi prin cetăţi şi de a întemeia comunităţi creştine, Apostolii Pavel şi Varnava posteau (Fapte 14, 23). Creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de cinstire adusă lui Dumnezeu.

Cele 40 de zile din Postul Învierii Domnului în care am păşit de curând au fost întotdeauna şi sunt pentru noi zile sfinte, zile de bucurie duhovnicească. Pentru un creştin dreptcredincios, zilele de post nu sunt zile de tristeţe sau de chin, ci zile curate şi senine, aşa cum ne-a îndemnat Mântuitorul, zicând: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii...” (Mt. 6,16-17). Creştinul ştie că prin post şi rugăciune se vindecă de tot ce-i rău şi neplăcut lui Dumnezeu (Mt 17, 21). Postul este o jertfă pe care un creştin o aduce lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste. Prin înfrânare şi prin post, prin cumpătare şi rugăciune, noi ne facem părtaşi la Patimile şi suferinţele Domnului nostru Iisus Hristos, care Şi-a început activitatea publică după ce a petrecut în pustie, în post şi în rugăciune, patruzeci de zile (Lc. 4, 2).

Prin post şi rugăciune îl biruim pe satana şi pornirile cele animalice ale trupului, biruim plăcerile cele necurate şi mândria lumii; ne îmblânzim firea care este mereu nemulţumită şi răzvrătită împotriva rânduielilor şi poruncilor lui Dumnezeu. Prin post, o parte din greutatea cea nefolositoare a trupului cade şi sufletul şi gândul se ridică uşor spre cer, spre îngeri, spre Dumnezeu, de unde se coboară şi se revarsă peste trupul şi peste sufletul nostru o undă de lumină, o rază de linişte şi bucurie, care ne dă putere şi har şi binecuvântare dumnezeiască. Roadele postului sunt multe, mari şi nemuritoare, iar între acestea cel mai mare şi mai sfânt rod al postului este învierea noastră şi viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu.

† Justinian Chira
Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului