„Poporul este o turmă de animale sălbatice care ascultă de biciul dresorului” - Lenin

Aurel Vlad, fost deţinut politic maramureşean şi „beneficiar” al reeducării comuniste, ne-a mai povestit o „bucăţică” din întâmplările anilor terorii roşii în România. Ca şi în celelalte materiale publicate de noi, regăsim date, note, întâmplări din închisorile prin care a trecut. Acum este vorba de Gherla şi de mai mulţi securişti şi colaboratori care au sprijinit regimul comunist şi au fost torţionari.
Aurel Vlad este stabilit în SUA, de la începutul anilor ’80. A fost deţinut politic şi a avut de tras de pe urma terorii comuniste. S-a născut în Dragomireşti - Maramureş, trăieşte la New York din 1981, emigrant legal cu paşaport fără cetăţenie, permanent persecutat politic, considerat un paria în patria lui, dar adoptat de SUA. A lucrat până la 79 ani. S-a pensionat la cerere, în 2012. Mai vine prin Maramureş şi mai scrie din amintirile teribile ale sale.


Canalul Morţii şi-a încetat activitatea în iulie 1953, eram ultimii rămaşi la Stadionul de la Ovidiu, readuşi în Peninsulă şi trimişi la Gherla în 1954. Acolo ne-au înghesuit în celula 99, pe colț, la etajul superior, cu faţa către cimitirul armenesc. Cu 3 ani în urmă, acolo eram aşteptat cu pumnii încleştaţi de elevul T. Sergiu din Dej. Torţionarii lui Țurcanu l-au „convins” repede pe amărâtul Sergiu să se încadreze grupului torţionar. Țurcanu şi ai lui, mutaţi din Piteşti, conform planului diabolic sovietic, îi ştiam din 1950. Tortura era secretă nu şi planul ei, pentru înspăimântarea studenţilor li s-a spus că nu au scăpare, că va urma extinderea reeducării din Piteşti în toate temniţele României, pentru realizarea Omului Nou şi stârpirea naţionalismului local specific statului român abia închegat. Foştii iobagi, după secole de jug străin, ocupaţi de 3 imperii, otoman, austriac şi rus, nu puteau fi decât naţionalişti, o consecinţă firească în statul român realizat cu mari jertfe. Solidaritatea naţională era şi rămâne o datorie de onoare. Ana Pauker spunea că „singurul sentiment creator este ura” şi „să urăşti fierbinte, tovarăşe”. Studenţii reprezentau conştiinţa, dinamica ţării. Erau altruişti şi gata de jertfă.
Marin Jianu, al doilea în securitate, a ordonat: „Să-i baţi până sare carnea în tavan”. De exemplu, Pop Cornel nu mai avea fund, doar oase. Ocupantul sovietic a decis că deţinuţii, vinovaţi sau nu, constituiau duşmanul, putregaiul ce trebuia distrus prin Teroare. Se bazau pe experienţa lui Makarenko care s-a ocupat de tineretul orfan, vagabond, din URSS, consecinţa revoluţiei din 1917. Imediat după victoria bolşevică în Rusia, şeful poliţiei politice CEKA, Felix Dzerzhinski a organizat Teroarea Roşie: exterminarea inamicilor revoluţiei pe bază de clasă sau rol revoluţionar, a împuşcat cu miile, fără judecată.
În România au aplicat-o în strict secret elitei studenţilor închişi la Piteşti, majoritatea fiind legionari. Urmăreau supunerea oarbă a poporului român, conform definiţiei lui Lenin: „Poporul este o turmă de animale sălbatice care ascultă de biciul dresorului”. În anii 1954, până la eliberarea din 1955, în Gherla era deplină linişte. Groaznicele torturi din Piteşti au devenit publice şi presa occidentală a aflat, a fost mare vâlvă. P.C.R. a hotărât înşelarea şi spălarea mâinilor prin executarea grupului Țurcanu, în 1954, la Jilava. 16 executaţi din 22 condamnaţi la moarte, motivând că primind ordin dinafară, deţinuţii s-au torturat reciproc pentru a „compromite partidul” curat ca lacrima. Au condamnat simbolic şi câţiva din administraţie, dar au fost eliberaţi repede, fiind utili regimului. Spionul sovietic, gen. Nicolschi, organizatorul principal al Teroarei, s-a bucurat de o pensie balshoi, l-am văzut pe internet spunând că el nu a avut niciun amestec. Nimic nu ştia, a murit în patul lui, nu în hrubele Jilavei sau la Aiud. Țurcanu s-a căit în faţa morţii: vă rog să mă iertaţi, sunt un criminal,
colaboratorul lui Nicolschi. Colonel Zeller s-a împuşcat când a căzut ministrul de la Interne, Teohari Georgescu, în 1952. Col. Zeller fusese şeful securităţii din Oradea, el a coordonat arestările şi crimele, inclusiv din Maramureş. Zeller a patronat arestarea şi uciderea martirului Ion Zubaşcu din Dragomireşti, uciderea lui V. Popșa de căpitanul Retezar, în comuna Ieud. La 2/3 Mai 1949, subordonaţii lui ne-au întocmit dosarele sub anchete dure, am semnat ce ne dictau ei, tot ei ne-au prescris şi pedepsele, iar tribunalul Cluj doar le-a legalizat. Gen. Nicolschi, ministrul Teohari, col. Zeller, iar din Sighet căpitanul Retezar. Toţi au aceleaşi rădăcini, nimic comun cu sărmanii moroşeni torturaţi în beciurile din Sighet şi Oradea. Ei au stimulat cozile de topor, ca învăţătorul Aurel Ardelean din Rozavlea care m-a arestat, sau învăţătorul Husti care mi-a încheiat dosarul.
Am declarat şi semnat „nesilit de nimeni” că am răspândit publicaţii interzise, deşi erau... îngropate. Cu uniforme noi, gratuite, salarii mari, plus sporuri, i-au corupt pe învăţătorii noştri şcoliţi şi îndoctrinaţi de ocupantul sovietic. Şi-au însuşit învăţăturile „marilor dascăli”: Marx, Engels, Lenin şi Stalin, uitând că-s urmaşii dacilor. După condamnarea moroşenilor, învăţătorul subloc. Aurel Ardelean a fost săltat colonel şi şeful securităţii regiunii Baia Mare, iar învăţătorul subloc. Husti, „naşul” meu, după condamnările noastre, era căpitan. Noi, urmaşii iobagilor moroşeni creştini, nu puteam înlocui dragostea şi mila creştină cu ura de clasă impusă de Stalin ca religie de stat. Sub ocupantul sovietic noi eram bandiţii, duşmanii poporului, nu patrioţii, urmaşii nobililor daci. Printre trădătorii lui Horia din Albac erau preoţi, chiar vărul lui, iar din 12 apostoli ai lui Iisus, unul l-a trădat. În cameră la Gherla eram din toate păturile sociale, şi câţiva tineri, sub 20 de ani, am apelat la un sas din Mediaş, fost pilot de vânătoare, să ne înveţe limba germană. Îi sunt recunoscător, am învăţat 800 de cuvinte, după eliberare am continuat singur. Pe o fereastră era ataşat un geam cât o coală de hârtie. După ora închiderii, seara, dezlipeam geamul, suflam peste el, se aburea şi-l băgam sub pat, în praful de ipsos al duşumelei. Geamul devenea mat şi cu un os scriam 100 de cuvinte în franceză şi germană, noaptea le memoram, apoi ştergeam geamul şi-l puneam la loc. Hârtia, creionul erau interzise. Făcând abstracţie de foamea care ne-a torturat pe toţi, regimul „dietetic” în închisori era de exterminare lentă. În Gherla ne-am relaxat.
Erau profesori, arhitecţi, ingineri, elevi, meseriaşi, plugari... fiecare ne delecta cu ce ştia sau citise. Un mecanic de locomotivă din Adjud avea darul lui Ion Creangă, ne încânta zilele cu romanele citite. Nea Costică (Neicu Constantin), absolvent al Academiei Comerciale, ne-a redat întâmplări incredibile din călătoria lui Mircea Eliade în Tibet. Zicea că le citise din manuscris, nefiind publicate. Am ratat ocazia să-l întreb pe prof. Mircea Eliade, ce-i adevărat din povestirile lui nea Neicu, trăia în Chicago unde am fost 3 zile în anii 1980. Cu vecinul de prici, Vasile Mocanu din Bacău, mai în vârstă cu un an, fost elev la un liceu industrial, am delectat camera cu epigrame, el contra mea, eu contra lui. Vasile era o inteligenţă nativă, cap de inventator. A fost rearestat în 1958, chiar în seara nunţii. Ne-am revăzut în 1981, eu venit în SUA cu paşaport apatrid, el plecat spre Turcia, din Galaţi, cu soţia şi 2 copii, Ovidiu şi Horia, de 12 şi 14 ani, cu o barcă cu motor concepţie proprie. A lucrat la ea ani, iar un colonel de securitate a văzut-o şi a decretat: nu rezistă la apă. Vasile a încărcat-o cu 600 l benzină,
600 l apă, mâncare şi familia. A plecat pe Dunăre la 23 August 1981.
La Sulina, i-a dat ţuică să bea ostaşului de pază care i-a strigat să nu se îndepărteze, că barca lor este defectă şi nu-l pot salva. Bucuroşi, au intrat în Marea Neagră, s-a înnoptat, Horia era la cârmă cu busola, au
zărit lumina unui vas-patrulă turc, crezând că-i rusesc l-au evitat, a început o furtună care i-a împins spre ruşi. După 3 zile au ajuns în Turcia, le-a donat barca şi au refuzat cetăţenia. Ţinta era... America.
Nu uit înălţătoarea colindă „O, ce veste minunată!” din seara lui 24 Dec. 1954, cântată de un cor de bărbaţi pentru noi, din cimitirul de vis-a-vis. La 4 Mai 1955 am fost eliberaţi, eu şi Ion Zubaşcu, după executarea pedepsei de 6 ani temniţă grea. Am semnat că nu vom spune nimic din temniţe, am primit foi de drum, eu 327 lei pentru munca de 3 ani la Canalul Morţii unde am fost remuneraţi. Ne-am plătit administraţia, paza, masa şi mi-a rămas 327 lei. Am lăsat în urmă, la Gherla, pe arh. Ion Puşchilă (nea Bumbu), un adevărat Om, ing. Slătineanu C. din Ploieşti, dl. Răducanu Mihai (nea Mişu) din Brăiliţa, o bibliotecă ambulantă, vorbea 7 limbi, gustase 7 ani de prizonierat în Siberia, la Oranki, unde maiorul KGB Ana Pauker a dat ordin ca şobolanii să-l mănânce de viu pe românaşul care a insultat-o, legat în hrubele lagărului. Nea Mişu a mai executat 7 ani pentru vina că jurase credinţă coroanei şi ţării, ca învăţător, ofiţer în rezervă.
Am fost scoşi afară pe poarta Gherlei şi am întrebat pe stradă pe primul întâlnit, direcţia gării. Râzând, ne-a răspuns: nu de acolo aţi venit? Trenul nostru era târziu, dar ne-am urcat în primul tren, până la Dej, ca să plecăm din Gherla. Adio, mică temniţă! Am intrat în temniţa mare.