Poluarea de lângă noi şi bucata de Lună de lângă Baia Mare

Activitatea minieră şi metalurgică a fost cea care a dus la dezvoltarea nordului ţării în multe din perioadele istorice ale acestor ţinuturi. Paradoxal, după 1989, după ce capitalismul a devenit o certitudine şi ar fi trebuit să asistăm la o dezvoltare fără precedent, a urmat declinul şi închiderea mineritului şi a metalurgiei. În urmă a rămas prăpăd din punct de vedere social, economic şi al mediului. Acelaşi fenomen a avut loc şi în celelalte ţări din fostul bloc comunist. Diferenţa faţă de România, de Maramureş este că respectivele ţări au investit în activitatea minieră şi s-au înregistrat progrese chiar dacă au închis unele dintre mine sau combinate. România a rămas la urmă din motive pe care cineva va trebui să le prezinte cândva.

Nu s-au gândit în mod profesionist activităţile miniere şi metalurgice. În România s-a mers pe ideea închidem tot, abandonăm, nu s-a mers pe conservarea unităţilor în vederea unor redeschideri în condiţii de rentabilitate. S-au inundat minele, combinatele au fost lăsate de izbelişte şi pseudoinvestitori, au vândut la fier vechi totul, iar ce nu au vândut indienii şi baroni ai cuprului au comercializat băştinaşii băimăreni.

Şi acum se mai sapă după resturi, în perimetrele fostului combinat, se mai dărâmă câte un perete din scheletele de beton ale fostelor hale şi se recuperează fier beton. Au fost alocaţi, în aceşti ani sume uriaşe pentru închiderea minelor, bani de la buget.

Dacă s-ar face o analiză a acestor alocări de fonduri am putea vedea că în România s-au cheltuit sume la fel de mari ca în Polonia, Germania, diferenţa faţă de aceste ţări fiind că la ei s-au conservat mine, s-au reluat activităţile minere, la noi s-a inundat, închis, ras, pe aceiaşi bani sau poate chiar mai mult.

În România am avut parte de o societate care s-a ocupat cu aceste mişcări în zona mineritului. Conversmin a fost o invenţie a politicienilor, devenind un „buzunar adânc” pentru finanţarea activităţilor politice, indiferent de culoare.

Se vorbeşte că din sumele imense de bani primiţi de la buget, circa 10% s-au folosit pentru lucrări de mântuială, iar restul s-au dus!

Poate cineva va explica de ce europenii aflaţi în situaţii similare au reuşit să conserve, dar şi să ecologizeze, mai mult să aibă şi activitate minieră profitabilă, acum. 

Revenind la Maramureş, istoria recentă, cea a acestor 25 de ani nenorociţi, consemnează mine închise, combinate distruse şi o mulţime de situri poluate, rămase de izbelişte. După închiderea minelor şi a combinatelor, în Baia Mare, în localităţile maramureşene în care au fost mine şi alte activităţi, au rămas iazuri de decantare, halde de steril şi alte asemenea urme ale mineritului şi metalurgiei, fără ca cineva să preia dezastrul poluator rămas în urmă. Au fost făcuţi paşi pe problematica de mediu, dar lucrurile au rămas în coadă de peşte.

Nimeni nu îşi asumă dezastrul rămas şi nimeni nu vrea să preia controlul şi rezolvarea problemei. Haldele şi iazurile sunt pasate de la unii la alţii, iar cetăţenii consumă zilnic, constant, fără discriminare, porţia de steril din aer, sol şi apă.

Baia Mare, cu toate lucrurile bune făcute în ultimii ani, a rămas o zonă în care praful de pe iazurile ce înconjoară oraşul este omniprezent. Principalele surse de poluare sunt Iazul Central şi Iazul Aurul.    

Iazul Central are o compoziţie mineralogică asemănătoare cu toate celelalte iazuri aparţinând Companiei REMIN (în număr de 17) însă cu particularitatea depozitării ulterioare a unei cantităţi de concentrat de pirită arsenioasă. Deşeurile miniere din Iazul Central sunt constituite din sterilele de la procesarea minereurilor neferoase cu conţinut de metale preţioase de la minele Şuior, Cavnic, Herja şi Turţ. UP Flotaţia Centrală a procesat minereurile în perioada 1962-1976, iar din anul 1976, iazul este în conservare, având o capacitate de depozitare de 10 milioane tone.

Conservarea iazului nu a reprezentat nici o  reabilitare şi punere în siguranţă faţă de mediu, deoarece acesta a fost obiectul unui proiect de exploatare şi relocare. Altfel spus, cei de atunci nu aveau în vedere realizarea unui iaz cu folie de protecţie pentru ca otrăvurile din steril să nu se descarce în pământ, în pânza freatică şi de acolo în apa băimărenilor.

Iazul Central constituie o nefastă sursă de poluare a pânzei freatice, a apelor de suprafaţă, a solului şi a aerului pe o suprafaţă considerabilă din jurul acestuia, din cauza amplasării în amonte de oraşul Baia Mare şi în preajma unei zone cu producţie agricolă.

Mineralele conţinute în acest iaz sunt reactive, datorită sulfurilor care generează în prezenţa apei şi a oxigenului drenajul acid (ape acide şi metale grele), care este extrem de toxic pentru mediu. „Consecinţele menţinerii Iazului în situaţia actuală: praf sclerozant cu conţinuturi de sulfuri pe mari suprafeţe agricole poluează solul prin acidifiere şi, mai grav, prin eliberarea  metalelor grele ce intră în lanţul trofic şi se regăsesc în alimente. Eliminarea definitivă a sursei de poluare este singura soluţie cu adevărat sigură pe termen lung.

Abandonarea Iazului Aurul în faza actuală de construcţie implică riscuri de mediu foarte mari. Izolarea şi reabilitarea pe această suprafaţă presupun costuri extrem de mari, iar realizarea din punct de vedere tehnic este aproape imposibilă în contextul actual, având în vedere potenţialul necesar şi volumul mare de material pentru reabilitare”, ne-a spus profesorul universitar băimărean, Ioan Bud.

Acesta a realizat împreună cu colectivul său, o lucrare amplă despre  acest fenomen, o cercetare ce urmăreşte să prezinte o privire de ansamblu asupra consecinţelor abandonării sau amânării pe termen mediu sau lung a unui proiect de exploatare şi valorificare a materialului din Iazul Central şi depozitarea în Iazul Aurul - ce poate fi securizat şi reabilitat datorită infrastructurii existente.

„Problematica tehnico-economică şi de mediu presupune analiza a două aspecte distincte: abandonarea proiectului în faza existentă, sau amânarea acestuia pentru o perioadă nedefinită de timp; exploatarea pe actualul amplasament şi respectarea proiectului propus de SC Romaltyn.

Particularitatea acestui iaz este dată de depozitarea pe suprafaţa sa a 110000 t de concentrat de pirită arsenioasă pe o perioadă mai mare de zece ani, tratată prin leşiere bacteriană. Chiar dacă acesta este, în ultima vreme, transportat (vândut în China) componenţii lesivaţi se regăsesc în corpul iazului şi sunt activi. Acest concentrat a fost depozitat în perioada anilor 2004 – 2005. Praful antrenat de vânt este sclerozant, din cauza conţinutului de silice sub formă cristalină, care conduce la boala numită silicoză. Mai mult, antrenarea prafului cu conţinuturi de sulfuri pe mari suprafeţe agricole poluează solul prin acidifiere şi, mai grav, prin eliberarea  metalelor grele ce intră în lanţul trofic şi se regăsesc în alimente.

Reactivitatea unui iaz este generată de  reacţiile de oxidare a sulfurilor în prezenţa apei şi oxigenului. În consecinţă, orice picătură de apă din precipitaţii ajunsă pe suprafaţa iazului va genera reacţii care, în final, conduc la drenajul acid.

Dacă analizăm că pe suprafaţa Iazului Central, de 48 ha, cad într-un an 935 l/m2 (medie anuală a precipitaţiilor pentru Baia Mare) ajungem la o cantitate impresionantă de apă acidă, încărcată cu metale grele, ce iese din corpul iazului. Ţinând cont de o suprafaţă efectivă pentru reactivitate (aproximativ 38 ha), de un coeficient de evaporare de 10% şi de conţinuturile medii de metale grele în apa ieşită din iaz, rezultă într-un an cantităţi de ordinul sutelor de kg de Cd, miilor de kg de Cu şi Zn, zecilor de mii de kg de Fe şi Mn, iar pentru sulfaţi (SO4) sute de mii de kg. Aceste valori semnalează riscul important de mediu al acestui iaz. 

Dacă nu se exploatează, acest iaz trebuie confinat şi reabilitat peisagistic. Confinarea presupune o izolare completă, astfel încât apa şi oxigenul să nu ajungă  în contact cu sulfurile din iaz.

Este necesară acoperirea cu sol vegetal pentru înierbare dar, ulterior, obiectivul trebuie monitorizat pe perioadă nelimitată, iar suprafaţa respectivă rămâne blocată pentru alte utilizări. Costurile acestor operaţii sunt considerabile iar experienţele  închiderii mineritului în România nu sunt încurajatoare, în ceea ce priveşte certitudinea realizării condiţiilor de siguranţă. Eliminarea definitivă a sursei de poluare este singura soluţie cu adevărat sigură pe termen lung. Exploatarea Iazului Central, ce asigură eliminarea în bună măsură a elementelor poluante şi reecologizarea ulterioară a perimetrului rămas,  reprezintă alternativa raţională pentru rezolvarea definitivă a problemei”, arată Ioan Bud şi colectivul său în studiul realizat.

Dincolo de studii, realitatea de pe teren arată limpede efectele nefaste ale unor iazuri lăsate fără şansă de rezolvare, fie prin prelucrare, fie prin ample lucrări de ecologizare. O vizită pe iazul Central sau pe cel al Remin, aflat în apropiere arată că Luna s-a mutat în nordul Băii Mari.

Poluarea la români şi în Europa

Peste 900.000 de hectare de sol sunt contaminate cu metale grele în România. Oficial, avem 210 situri contaminate şi alte aproape 1.200 potenţial contaminate. În realitate însă, situaţia este mult mai gravă.

„Aşa am căzut de acord cu Ministerul Mediului, pe cifrele astea - 210 contaminate, 1.183 potenţial contaminate. Bineînţeles că există mai multe situri contaminate, care nu sunt cuprinse nicăieri, în nicio listă”, explică Cornel Gabrian Florea. Acesta este autorul Strategiei Naţionale pentru Siturile Contaminate din România, adoptată în august 2015 de Guvern.  

Strategia este prima de acest fel din istoria României, dar reprezintă, cel mult, doar un prim pas: nu avem legi privind poluarea solului, nu avem un inventar actualizat al siturilor contaminate, nu avem protocol de remediere a poluării istorice, iar termenii „zonă contaminată” sau „zonă cu sol contaminat” nici măcar nu este definit juridic în România. Dintre toate legislaţiile privind protejarea mediului, cea privind solul este cea mai puţin dezvoltată. „Pentru că pe sol se desfăşoară majoritatea activităţilor antropologice şi industriale”, spune Florea, care a lucrat 10 ani în Ministerul Mediului, a înfiinţat Garda de Mediu şi a făcut parte din echipa care a negociat condiţiile de aderare a României la Uniunea Europeană. 

În rapoartele guvernamentale de mediu din anii ’90 arăta că în jur de 900.000 de hectare de sol din România erau contaminate cu metale grele - cupru, plumb, zinc şi cadmiu, precum şi cu dioxid de sulf. Cele mai cunoscute zone: Baia Mare, Zlatna şi Copşa Mică. Alte puncte fierbinţi pe harta pământurilor otrăvite cu alte substanţe toxice erau Târgu Mureş, Turnu Măgurele şi Tulcea. 

La cauzele pentru aceste poluări, prima amintită este industria minieră, invocându-se cei peste 2.000 de ani în care pe aceste pământuri s-au practicat, în diverse forme, mineritul şi metalurgia. Din solurile României s-au  extras, de-a lungul anilor, peste 60 de minerale diferite, printre ele şi unele care necesită cele mai poluante proceduri de extracţie, precum cărbune, cupru, aur, argint, uraniu şi sare. „Procesarea şi depozitarea deşeurilor s-au făcut în multe dintre cazuri fără măsuri preventive, ca urmare a lipsei cadrului legislativ, efectul fiind afectarea calităţii factorilor de mediu. În consecinţă, multe situri  miniere,  de exemplu  judeţele  Alba,  Maramureş, Hunedoara, Harghita, Suceava şi alte asemenea, au un impact semnificativ asupra sănătăţii umane şi a mediului”, se arată în textul Strategiei.  

Cel mai mare impact asupra mediului îl au iazurile de decantare, haldele de steril şi instalaţiile de prelucrare. Deşi unele mine au fost deja închise prin Programul Naţional de Închidere şi Ecologizare a Obiectivelor Miniere 2007-2020, asta nu înseamnă că pământurile, iazurile de decantare, haldele de steril şi instalaţiile de prelucrare rămase în urma acestora au fost curăţate. Mai mult, acest Program Naţional nu prevede o metodologie generală, clară şi precisă de remediere a contaminării solului şi apei subterane.

O strategie Naţională a Siturilor Contaminate şi Potenţial Contaminate, precum cea adoptată în România în august 2015, a fost votată în Germania federală încă din 2000. Republica Federală Germană (vestul democrat) făcea primul inventar al siturilor contaminate încă din 1985, estul mai aştepta.

În 1987, RFG adopta prima Ordonanţă privind Siturile Contaminate. Legislaţia a fost reformată însă după reunificare, în 1999 fiind adoptată Legea Federală pentru Protecţia Solului. Astfel că una dintre primele măsuri luate după reunificare a vizat decontaminarea acestor situri. În 1992, Guvernul Federal a încheiat un acord administrativ cu autorităţile landurilor care făcuseră parte din RDG pentru curăţarea acestor pământuri. Guvernul Federal a acceptat să subvenţioneze 60% din costuri, iar autorităţile landurilor au plătit restul de 40%. În cazul proiectelor considerate şi mai importante, cheltuielile se împărţeau: 75% la Guvernul Federal şi 25% de landuri. Din 1991 şi până în 2002, autorităţile germane au cheltuit în jur de şase miliarde de euro pentru curăţarea siturilor contaminate, generate de extracţia lignitului. În acelaşi interval, peste 80% din aceste situri au fost decontaminate cu succes.

Diferenţele de strategie dintre Berlin şi Bucureşti!

În Germania, primele suspiciuni că siturile contaminate pot afecta sănătatea oamenilor, precum şi că poluarea se poate transfera din sol în apă, aer, floră şi faună au apărut în anii 1970. Dezvoltarea economică era însă mai importantă. În Bielefeld, Barsbuttel şi Hamburg au fost construite blocuri de locuinţe chiar pe situri contaminate. Inventarierea a fost o parte esenţială a procesului de curăţare. Spre deosebire însă de metodologia românească, nemţii au preferat să pună pe lista siturilor potenţial contaminate orice loc despre care existau suspiciuni de poluare. Astfel că, dacă în 1995, după reunificarea cu estul sovietic, Germania avea 170.000 de situri potenţial contaminate, numărul acestora a crescut la 360.000 în cinci ani.

Protocolul de decontaminare adoptat de nemţi se bazează pe barierele impenetrabile care limitează poluarea şi se asigură că aceasta nu se revarsă în terenurile învecinate. Apoi, pot fi utilizate diverse tehnici de curăţare, de la extragerea şi epurarea apei subterane până la decolmatarea terenurilor, în funcţie de factorul poluator şi de gravitatea contaminării. Metodele de „tratare” a solului toxic sunt fie chimice, fie termale, fie biologice. Toate sunt acum folosite în Germania.

La fel s-a întâmplat în Polonia.

Polonezii au reformat la sfârşitul anilor 1990 toată legislaţia de mediu, corelând schimbările cu negocierile pentru aderarea la UE. La fel ca în cazul României, suprafeţe importante erau contaminate cu metale grele. În 1998, Polonia avea deja un inventar naţional al siturilor contaminate, iar operaţiunile de decontaminare au început, formându-se grupuri comune de lucru cu oamenii de ştiinţă din Germania pentru o abordare regională a eforturilor de curăţare a pământurilor. Atunci când Polonia a aderat la UE, în 2004, avea deja experienţă în decontaminare. Până în 2006, 95% din terenurile arabile ale Poloniei au fost decontaminate şi catalogate sigure, conform standardelor  internaţionale.

Iazul Aurul

Construcţia acestuia a început în anul 1998. Din 1999 până în decembrie 2005 a fost depusă pe iaz o cantitate estimată la 5,5 milioane tone de steril de flotaţie, reactiv din punct de vedere chimic prin prezenţa sulfurilor, iar activitatea de construcţie a fost stopată pentru o perioadă ce depăşeşte 9 ani, timp în care evoluţia chimismului a devenit semnificativă. Sterilul provenea din procesarea unui iaz vechi care a conţinut deşeuri miniere polimetalice precum şi minereuri şi concentrate auro-argentifere.

Activitatea de exploatare a fost întreruptă la începutul anului 2006, rămânând până în prezent într-o situaţie particulară, dată de faptul că nu este finalizat, materialul depus reprezintă mai puţin de o treime din capacitatea maximă şi are o suprafaţă mare de contact cu mediul exterior. Această stare generează o reactivitate chimică remarcabilă datorită expunerii la factorii de mediu.