Poitiers, un simplu raid sau o mare bătălie

În urmă cu treisprezece secole, prin arabii din Spania, Islamul îşi începea ofensiva asupra Europei vestice. În bătălia de la Poitiers, desfăşurată acum 1280 de ani, Carol Martel (cca. 688-741), majordomul regatului franc, a reuşit să-i înfrângă pe musulmani şi să le ucidă comandantul, Abd ar-Rahman al Ghafiqi, liderul arabilor din Spania.

În anul 711, musulmanii au cucerit Spania, în vremea marii expansiuni a Islamului, care s-a extins până la Marea Mediterană după moartea Profetului. Sursele în ceea ce priveşte data exactă a bătăliei sunt confuze, cele mai multe fiind cronici musulmane spaniole scrise cu câteva secole mai târziu de la data bătăliei. Bătălia de la Poitiers a avut loc după douăzeci de ani de cuceriri umayyade în Europa, începând cu invazia regatelor creştine ale vizigoţilor din peninsula Iberică în 711 şi continuând în teritoriile france din Galia, foste provincii ale Imperiului Roman. Campaniile militare ale umayyazilor au ajuns până înspre nord în Aquitania şi Burgundia, incluzând o bătălie mare la Bordeaux şi un raid la Autun.

Carol Martel a fost ultimul membru al clanului Arnulfing; el a reuşit să ia poziţia de administrator (majordom) al palatului şi s-a impus ca stăpânitor „de drept” al teritoriilor france, lăsându-i regelui Theuderic al IV-lea (721-737) un rol onorific. Conflictele dintre conducătorii merovingieni le slăbiseră acestora puterea, lucru de care au profitat în scurtă vreme administratorii curţii regale, care au preluat treptat puterea în regatul franc. Conflictele interne din timpul ascensiunii familiei Arnulfing au slăbit influenţa francă asupra teritoriilor periferice. Ducele Eudo a condus multă vreme Aquitania şi a reuşit să-l sfideze pe Carol până în 720, când musulmanii spanioli au început raidurile la nord de Pirinei. În 720-721, Eudo a înfrânt o armata musulmană într-o bătălie la Toulouse, dar i-a fost imposibil să împiedice raidurile musulmane din Autun în 725, căderea Carcassonn-ului şi a Nîmesului. Eudo a încercat să exploateze diferenţele dintre cuceritorii berberi şi arabi ai Spaniei, căsătorindu-şi fiica cu Munnuza, un şef berber care a condus o mare rebeliune antiarabă, dar care nu a avut succes. Drept răzbunare, liderul arab Abd al-Rahman a condus un raid de mare amploare în Aquitania, probabil prin 733, lucru care l-a forţat pe Eudo să îi ceară ajutorul lui Carol Martel.

Invazia islamică a profitat întotdeauna de diviziunile şi de slăbiciunile inamicilor săi. Arabii s-au bucurat de sprijinul lui Maurontus, ducele de Marsilia şi un inamic al casei de Arnulfing, căruia o victorie arabă la Poitiers i-ar fi dus la îndeplinire planurile de ascensiune politică.

Carol a adunat o armată numeroasă pentru acele vremuri, cei mai mulţi luptători fiind franci şi burgunzi, şi l-a atacat pe Abd ar-Rahman, în timp ce acesta mărşăluia dinspre Poitiers spre Tours. Ambele armate s-au stabilit în tabere fortificate, dar, din păcate, nu se ştiu prea multe lucruri despre cum s-a luptat în această primă încleştare dintre forţa musulmană şi armata creştină.

Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaşte nici astăzi. Sursele istorice păstrate, atât islamice, cât şi creştine, sunt similare în unele detalii şi contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate     s-au ciocnit la încrucişarea râurilor Clain şi Vienne, între Tours şi Poitiers. Numărul de combatanţi de ambele părţi nu se cunoaşte. Unele estimări apreciază că umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000. Istoricul Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi şi 75.000 franci, susţinând că „estimările de peste 50.000 de soldaţi de ambele părţi sunt imposibile din punct de vedere logistic”.

Alt istoric militar contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi aproximativ egale, circa 30.000 oameni.

Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilităţile logistice ale regiunilor rurale de a susţine aceste numere uriaşe de oameni şi animale. Atât Davis cât şi Hanson subliniază că ambele armate trăiau din resursele provinciale, nici una din ele neavând un sistem de aprovizionare pus la punct.

Conform cronicilor, forţele invadatoare au fost total surprinse să găsească o armată mare, bine aşezată şi gata de luptă, având amplasament favorabil în teren, opunându-se atacului asupra cetăţii Tours.

Carol Martel obţinuse efectul surpriză dorit. El a decis să înceapă lupta printr-o formaţie defensivă, de tip phalanx. Conform surselor arabe, francii s-au aşezat în careu, folosindu-se de pantă şi arbori pentru a îngreuna un atac de cavalerie.

Timp de şapte zile, cele două armate s-au observat reciproc, angajându-se în câteva ciocniri minore. Umayyazii au aşteptat sosirea restului armatei, dar după aceea au rămas tot nehotărâţi. Un general capabil nu lasă niciodată adversarul să aleagă terenul şi condiţiile bătăliei. Abd ar-Rahman, deşi era un comandant abil, nu a reuşit să-l împiedice pe Martel să le aleagă pe amândouă. În plus, umayyazii nu au putut estima numărul adversarilor, datorită faptului că Martel s-a folosit de trunchiurile copacilor din pădure pentru a da iluzia că are o armată mult mai numeroasă decât în realitate. Aşadar, Abd ar-Rahman şi-a adunat întreaga armată, ceea ce i-a dat lui Martel timpul necesar pentru sosirea veteranilor infanteriei din colţurile imperiului său. Această infanterie reprezenta speranţa victoriei, majoritatea soldaţilor având în spate experienţa a numeroase bătălii sub conducerea lui Martel, începând din anul 717.Mulţi istorici, de-a lungul secolelor, au fost de părere că francii au fost inferiori cu mult ca număr la începutul bătăliei, raportul de forţe fiind de 1 la 2. Martel s-a bazat pe faptul că în cele din urmă Abd ar-Rahman va fi nevoit să atace şi să jefuiască cetatea Tours. Nici unul din ei nu a vrut să atace primul, dar Abd ar-Rahman s-a simţit obligat să atace oraşul Tours, ceea ce a însemnat să treacă prin armata francilor de pe dealul din faţa lui. Hotărârea lui Martel de a aştepta atacul s-a dovedit a fi crucială, deoarece i-a forţat pe umayyazi să năvălească în susul dealului, amănunt care, alături de pădure, a negat mare parte din avantajele unui atac de cavalerie.

Martel s-a pregătit pentru această confruntare încă de la Toulouse, cu un deceniu în urmă. El şi-a dat seama că în caz de eşec, nu mai era nici o armată creştină capabilă să apere vestul Europei. Dar Gibbon, împreună cu majoritatea istoricilor, este de părere că Martel a luat cele mai bune decizii într-o situaţie dificilă. Deşi inferior numeric şi depinzând de infanterie, fără scăriţe în uz, Martel avea totuşi o infanterie grea călită, care a crezut în liderul ei. În plus, Martel a avut elementul surprizei şi a reuşit să aleagă terenul de luptă.

Pe lângă avantajul terenului, francii erau pregătiţi pentru vreme rece, fiind îmbrăcaţi cu blăni de urs şi lup. Arabii nu erau la fel de bine pregătiţi, în ciuda faptului că aveau corturi, ceea ce le lipsea francilor, dar au ezitat să atace o armată pe care au considerat-o superioară numeric.

În esenţă, umayyazii au aşteptat ca francii să apară în câmp liber, în timp ce francii, organizaţi într-o puternică formaţie defensivă, au aşteptat ca arabii să ia dealul cu asalt. A fost un test de răbdare pe care Martel l-a câştigat; bătălia a început în a şaptea zi, dat fiind faptul că Abd ar-Rahman nu a vrut să o mai amâne.

Arabii au lansat mai multe şarje de cavalerie asupra poziţiilor francilor, şarje respinse pe rând de infanteriştii franci, chiar dacă, de câteva ori, temuta cavalerie arabă a reuşit să străpungă liniile defensive france. Zvonul că trupe france au ajuns la bagajele lor şi că astfel vor pierde prăzile de război   i-a făcut pe mulţi musulmani să plece de pe câmpul de bătălie. Pentru restul trupelor arabe acesta a fost semnalul unei retrageri. În timpul acesteia, Abd ar-Rahman a fost ucis, ceea ce a sporit şi mai mult panica în rândul trupelor arabe. În noaptea care a urmat, la adăpostul întunericului, arabii s-au retras, ducând cu ei doar prăzile ce puteau fi transportate rapid.

Cronicarul Fredegar, în „Cronica” sa, scrisă în anul 754, ne spune că francii au avut o poziţie fermă în faţa invadatorilor musulmani. „Cu ajutorul lui   D-zeu, el (Carol Martel) le-a distrus corturile şi i-a urmărit până la capăt, iar când Abd ar-Rahman a pierit în bătălie, le-a distrus trupele, împrăştiindu-i şi alungându-i din faţa ochilor; şi cu puterea primită de la D-zeu, i-a distrus cu desăvârşire”, scrie Fredegar.

Armatele franceze din această perioadă par să se fi concentrat asupra luptelor călare cu lăncii, săbii şi arcuri. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, istoricul german Brunner a sugerat că arabii au avut o cavalerie numeroasă şi că Martel îşi datorează victoria dezvoltării cavaleriei grele, sprijinite de infanterie, însă istoricii moderni nu cred că acestea ar fi apărut înainte de secolul al X-lea. Cu toate că se spunea despre cavaleria uşoară că era un element foarte important la vremea respectivă, pedestraşii aveau un rol cheie în desfăşurarea bătăliilor.

Fredegar a sugerat că Martel a obţinut o victorie decisivă, dar, cu toate că tot Abd ar-Rahman a fost ucis, armata musulmană a devastat totul în retragerea sa spre Spania. Mai mult decât atât, Martel a eşuat în a supune Aquitania sau pe fiii lui Eudo, doar în vremea lui Carol cel Mare (768-814) provincia trecând sub controlul regilor franci. După bătălia de la Poitiers, musulmanii n-au mai îndrăznit să întreprindă nici un raid înspre nord. Totuşi, au continuat să se stabilească în teritorii în care stăpânirea musulmană era absolut sigură, precum Provenţa din sudul Franţei. Martel a atacat zona în 737 şi din nou în 739, dar fără succes.

Istoricii mai vechi au văzut bătălia de la Poitiers ca pe un punct de cotitură, când islamul a fost oprit şi civilizaţia creştină occidentală salvată, un lucru consolidat de eşecul ultimului atac arab asupra Constantinopolului, în anul 718.

Recent, expediţia arabă din 732 a fost văzută ca un raid care a fost întrerupt la primul semn de rezistenţă francă, obscurele lupte pentru Provenţa părând a fi mai importante. Cu toate acestea, importanţa bătăliei de la Poitiers nu trebuie minimalizată.

Unii istorici susţin că victoria lui Martel a oprit avansul forţelor umayyade spre nord din peninsula Iberică şi a salvat religia creştină în Europa în timpul unei perioade când Islamul şi-a impus dominaţia asupra resturilor Imperiilor Roman şi Persan. Alţii susţin că bătălia înseamnă doar respingerea unui raid şi nu a fost un eveniment marcant.