Poetul şi dăscăliţa, povestea unei iubiri neîmplinite

În curtea bisericii din Bontăieni, în liniştea tulburată doar de dangătul clopotelor, îşi duce somnul de veci un personaj demn de un roman: „Domnişoara” sau „Dăscăliţa”. Din poza veche, zâmbeşte discret şi trist, o tânără blondă, de o frumuseţe răpitoare. Iar dedesubt, sunt scrijelite două versuri a lui Octavian Goga, din poezia „Dăscăliţa”: „Iar vântul spune crengilor plecate / Povestea ta, fru­moasă domnişoară...”. Un semn al unei mari iubiri neîmplinite, dar care trece dincolo de moarte.  

În comuna memorandiştilor şi a „Leu­lui” Vasile Lucaciu, Şişeşti, po­vestea „Domnişoarei” e astăzi un amestec de basm şi legendă. Doar câţiva din bătrânii satului, o casă părăginită, care mai păstrează parfumul secolului trecut şi „vântul” dansând printre frunzele copacilor din curtea bisericii o mai ştiu. Aurelia Rusu era o femeie extraor­di­nară: de o frumuseţe extraordinară, un caracter şi o inteligenţă pe măsură. Era „cu un pas înaintea vremurilor”. O domnişoară educată, stilată, dar şi energică şi foarte harnică. În casa ei, copiii din sat au văzut pentru prima dată un pian şi o veselă din argint, la ea au admirat femeile coafurile sofisticate, cu împletituri, pantofii cu toc şi rochiile dichisite, de la ea au învăţat sătenii să cultive flori în curtea casei şi tot ei îi datorează extinderea şcolii din sat şi multe altele. Privindu-i poza, nu poţi să nu te întrebi ce căuta o asemenea dom­nişoară într-un sat mic din Maramureş? Căuta resemnarea, liniştea şi uitarea.
Aşa cum îi povestea în 1965, într-un  interviu, lui Nicolae Weisz, Aurelia Rusu l-a cunoscut pe Octavian Goga la nunta fratelui ei. A fost dragoste la prima vedere, o iubire năvalnică care nu s-a mai stins niciodată: „În 1900, la 18 februarie, s-a căsătorit un frate de-al meu la Tohanul-Vechi, lângă Braşov. Acolo ne-am cunoscut. Noi eram paramirii. El era «fratele mire», iar eu «sora mireasă». De aceea-mi spunea «surioară». Am fost împreună, în total, două zile. În aceste două zile, ne-am înţeles să ne căsătorim. Hotărâsem să facem facultatea împreună, iar după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Să renunţăm la tot, că e deşertăciune. Ne-am înţeles să ne întâlnim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta să-mi fac studiile. De atunci, nu l-am mai văzut niciodată. Eram de 18 ani când l-am cunoscut. Aveam părul blond, ochii albaştri, faţa rumenă şi rotundă“, povestea „Domnişoara“.
Mai târziu, când el a plecat la studii, au corespondat constant. Dovadă stau cele peste 50 de cărţi poştale trimise „Domnişoarei” sau „Surioarei”, cum o numea poetul. Apoi însă, tatăl lui a murit, iar situaţia materială l-a determinat să se căsătorească cu o fată bogată: „Noi n-am avut aşa o dragoste ca azi. Eu pictam şi-i trimiteam tablourile mele şi îi plăceau. El îmi trimitea versuri. În 1903, a murit tatăl lui Goga. Mama lui Octavian avea cinci copii şi a rămas fără bani. Ca să nu-şi întrerupă studiile, Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma, fata lui Cosma care era directorul băncii «Albina» din Sibiu. Tot planul, toate visele mele s-au prăbuşit”, i-a mai povestit dăscăliţa lui Nicolae Weisz.
Ea, în schimb, a ales să nu se căsătorească niciodată. Iniţial a mers la o mănăstire, apoi s-a retras în Maramureş. Din când în când, îi citea poeziile şi ştia că multe îi sunt dedicate ei: „Una mi-a plăcut mai mult. «Sună toaca». Mi-a dedicat-o când eram la mănăstire. Am citit-o într-o revistă, «Revista ilustrată de la Şoimuş». M-a întrebat care e revista pe care o citesc şi acolo a publicat-o”. Goga a încercat să o viziteze chiar şi la mănăstire, dar ea a refuzat să-l mai vadă.

Valeria Făt din Dăneşti, care a cunoscut-o pe „Domnişoară” şi a fost de ase­menea dăscăliţă în Bontăieni povesteşte că: „Ea a murit în 1975, eu în 1972 am intrat la Liceul pedagogic. Am cunoscut-o şi în copilărie. Ea era învăţătoare, la început în Negreia, apoi a venit la Bontăieni. Ştiu că ea s-a cunoscut cu Goga la nunta fratelui ei, la Tohanul Mare, undeva lângă Braşov. Ei fiind domnişori de onoare la nuntă, s-a şi înjghebat dragostea aceea nebună, în două zile. Au stabilit că se vor căsători şi vor studia la Budapesta. Amândoi erau fii de preot, unul ortodox, unul greco-catolic, şi aici era problema căsătoriei. Nu li s-a dat voie să se căsătorească. Când moare tatăl lui, neavând posibilitate financiară, s-a căsătorit cu altcineva, cu o fată bogată, ca să-şi continue studiile. Şi Aurelia Rusu a suferit. Atunci, Atanasie An­ghel, un memorandist din Negreia care a participat la Marea Unire, un om foarte înstărit, care se ocupa cu vânzări de animale şi care a ajuns în zona Bra­şovului, a adus-o ca învăţătoare întâi în Negreia. Iar din 1914 s-a mutat la Bontăieni de unde s-a şi pensionat şi unde a trăit tot restul vieţii sale”.
Bătrânii povestesc că Goga a ajuns în satul lor pe vremea când era prim mi­nistru al României, în 1937, şi a ajuns şi la uşa „Domnişoarei”. Dar ea nu l-a deschis: „În 1937 a ajuns Goga la Şin­dreşti. I s-a cerut ajutorul Aureliei Rusu în organizarea evenimentului şi ea a oferit tot ce era necesar pentru servirea mesei, tacâmuri, mobilier, dar ea nu s-a dus. Se pare că Goga a ajuns până în Bontăieni, i-a bătut la uşă şi i-a spus că vrea s-o vadă, dar ea stătea cu spatele şi nu a vrut să-i deschidă uşa”, povesteşte Valeria Făt.
Tot în perioada în care era premier, Goga i-ar fi transmis Au­reliei să-i spună cu ce să o ajute. Ea nu a cerut nimic. Dar el a făcut totuşi ceva: „Ea n-a cerut nimic şi în perioada în care era ministru a dat dascălilor un salariu extraordinar de mare, şi cu acei bani ea a modernizat şcoala. Aurelia Rusu s-a implicat foarte mult în viaţa comunităţii. Era foarte elegantă, gospodină, era foarte fru­moasă, un model, dar era şi harnică, bărbătoasă, dură în acelaşi timp pentru că viaţa a obligat-o să fie aşa. A mărit şcoala după ce a venit. În spatele şcolii era un teren pe care a cultivat pomi fructiferi, iar fructele le dădea ca premiu elevilor. Avea flori în faţa casei, se ocupa de albine, avea cai, vacă și chiar o șaretă cu care mergea în Baia Mare. Tot ea  a făcut un schimb de teren cu cineva din Şindreşti şi pe acel teren s-a construit şcoala”. Acum, casa ei este pustie, dar pianul a ajuns la muzeu. În schimb, au rămas în urma sa generaţii întregi de elevi care o iubesc şi o admiră. Valeria Făt povesteşte: „Ea îmi cunoştea familia, a fost naşă de botez a soţului meu. Socrul meu a fost un om mai înstărit în sat şi unul dintre băieţi
l-a avut ca naş de botez pe băiatul lui Lucaciu, iar soţului meu i-a fost naşă domnişoara Aurelia Rusu. Pe deasupra, i-a fost învăţătoare tatălui meu. El a învăţat foarte bine şi când a aflat despre mine că am intrat la Liceul Pedagogic şi m-a invitat la ea”. Această întâlnire i-a rămas pentru totdeauna în minte Valeriei Făt: „La bătrâneţe s-a retras într-o cămăruţă mică, avea un radio mic la care asculta ştiri. Chiar şi la 90 de ani era la curent cu tot ce se întâmplă. M-a întrebat cum e acum la şcoală şi m-a întrebat dacă îl studiem pe Goga. Atunci nu mi-am dat seama de ce întreabă”. Mai târziu, ca o „coin­cidenţă”, şi Valeria Făt a ajuns dăscăliţă în Bontăieni şi a publicat o monografie a satului în care vorbeşte şi despre „Domnişoara”. 
Aurelia Rusu s-a stins la 93 de ani, iar ultimele sale cuvinte au fost: „Goga, ia-mă la tine!”. Acum, povestea frumoasei Domnişoare din Bontăieni o mai spun doar  câţiva din bătrânii satului, o casă părăginită, care mai păstrează parfumul secolului trecut şi „vântul” dansând printre frunzele copacilor din curtea bisericii. Şi două versuri dintr-o poezie, scrijelite pe o cruce de marmură: „Iar vântul spune crengilor plecate / Povestea ta, frumoasă domnişoară...”

Dăscăliţa

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
 
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.
 
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
 
La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
„Ce mâini frumoase are domnişoara!“.
 
... Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
 
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...