Pledoarie pentru aurul românesc

Mineritul neferos din România a rămas un subiect important pe agenda politică, socială și mai ales economică. Din 2007, de la închiderea exploatărilor miniere se tot vorbește de redeschidere. Politicieni și specialiști oferă, periodic, date și informații. Fie despre o posibilă redeschidere, fie despre beneficiile închiderii. În general, se spune că resursele pe care le mai avem sunt reduse, disipate în rezerve greu prelucrabile și tot așa. Puține voci sunt cele care contrazic aceste teorii.

În Baia Mare, după cum se știe, a existat o facultate de profil miner. A fost desființată după „inteligenta” fuziune cu Politehnica din Cluj. A rămas specializare de protecție a mediului. Și așa, mulți profesori de la catedrele de minerit au plecat forțați de împrejurări. Printre cei rămași, profesorul Ioan Bud se mai luptă cu fantomele trecutului. Profesorul băimărean și cei câțiva colegi au făcut și fac în continuare materiale despre mineritul maramureșean și nu numai. Și doar pentru aducere-aminte.
Din păcate, datele și informațiile specialiștilor băimăreni nu prea sunt luate în samă. Am vorbit cu Ioan Bud despre o serie de proiecte la care lucrează alături de colegi, proiecte pe care le vom pu­­blica în edițiile viitoare.
În acest număr, prezentăm câteva reflecții despre mineritul aurifer. Cu date și informații corecte ale unor specialiști de renume (Emil Constantinescu, Aron Popa).
Zăcămintele de substanțe minerale utile din România sunt răspândite pe întreg teritoriul țării, într-o gamă foarte variată, cu un istoric al exploatării şi al valorificării de peste 2 000 de ani. Datele despre resursele minerale şi minerit pe teritoriul României, de-a lungul istoriei, abundă în informații care cuprind atât cantități impresionante de metale, sare, cărbune, roci ornamentale, uraniu, ape minerale şi termale, gaze etc, exploatate şi valorificate în cea mai mare parte în alte imperii, cât şi tumultoasa istorie a acestora. Producția minieră, în perioada anilor 1980-1990, a fost de peste 150 milioane tone pe an, extrasă în 278 de mine şi cariere în operare, prelucrată în 70 de uzine (30 în sectorul metalifer, 34 în nemetalifer, 6 în cel al cărbunelui), oferind un mod de trai pentru aproximativ 10 % din populația României. În perioada 1997-2006, s-a desfășurat o adevărată campanie (nu militară) de abandonare a mineritului, în special cel de minereuri, chiar dacă mai existau rezerve deschise şi pregătite în diferite stadii.
În contextul actual al crizei energetice, de metale şi alte resurse minerale, se impune reanalizarea potențialului României atât cel cunoscut, cât şi de noi rezerve. Din datele publicate, prin inventarierea din cercetarea românească, sunt cunoscute peste 15 miliarde tone de rezerve: 3 miliarde tone lignit, 1 miliard tone huilă, peste 750 milioane tone minereuri auro-argentifere, 100 milioane de tone mi­nereuri polimetalice, 1 miliard tone de minereuri cuprifere, 4 miliarde tone sare. La acest potențial, se adaugă cel cercetat în ultima perioadă de companii străine sau întreprinzători mai mici, respectiv produsul rezidual minier din iazuri de decantare, depozite abandonate de concentrate, halde de steril.

În numeroase documente, haldele şi iazurile sunt considerate depozite de deșeuri miniere, afirmație corectă dacă analizăm impactul acestora asupra mediului, dacă nu sunt închise şi ecologizate în conformitate cu normativele tehnice sau cu recomandările din literatura de specialitate. În realitate, acestea mai conțin resursele minerale pentru care s-au exploatat (datorită randamentelor de extracție, nivelul tehnologic din acea perioadă etc.), la care se adaugă noile elemente de mare importanță economică, în special metale rare, pământuri rare, metale prețioase (în afară de aur şi argint), cuarț etc., fapt ce determi­nă ca aceste resurse să fie catalogate ca rezerve şi denumite pro­duse reziduale miniere (conform legii minelor). În ultima perioadă, aceste produse reziduale au constituit obiectul unor exploatări, în cea mai mare parte în condiții neclare determinând inclusiv reac­ții interna­ționale.
Datele reale privind producția de aur şi argint ale României sunt pierdute în negura timpului, nu vom cunoaște cu certitudine mai ales cantitățile care au reprezentat prada, doar estimări care ne dau convingerea că am fost furnizori de produse miniere foarte importante. Între 1500 şi 1938, producția de aur a fost estimată la 600.000 kg, iar din 1939 până în 1960 la 102.000 kg. Între anii 1493 şi 1888, producția anuală de aur a fost între 1.000 şi 2.000 de kg pe an, cu o pondere de peste 1.500 de kg după anul 1831, între anii 1889 şi 1900, a fost de peste 2.000 de kg (3 208 kg în anul 1896), între 1900 şi 1911, a fost depășit pragul de 3.000 de kg, cu o scădere în timpul Primului Război Mondial, ca după acesta, producția să urce la 5.465 kg în anul 1937. În perioada 1940-1947, a scăzut la aproximativ 3.000 de kg pe an, realizându-se în total 28.300 de kg. Cantitatea totală între 1947 şi 1960 a fost de aproximativ 70.000 de kg.

Închiderea mineritului metalifer şi aurifer din România a avut loc tocmai în perioada creșterii prețului la toate metalele. Prețul aurului a fost în plaja de 8.100 - 13.000 $/kg între anii 1994 - 2004, ca după 2004 să crească la 55.000 - 57 000 $/kg în 2011, cu o scădere în jur de 35.000 - 45.000 $/kg între anii 2014 - 2019, după care a urcat la 50.000 - 60.000 $/kg în 2020-2022. În anul 2020, Rusia a produs 308.560 kg, iar China 365.340 kg din totalul mondial de 3.212.803 kg. La un preț mediu, de 55.000 $/kg (în 2020), Rusia a avut o producție de aur în valoare de aproximativ 17 miliarde de dolari. Producția la paladiu a fost de 81.990 kg în 2020, cu un preț mediu de 60.000 euro/kg, valoarea este de aproximativ 5 miliarde de euro. Exemplul Rusiei trebuie înțeles în contextul actual privind necesarul de metale în Europa. Aceste date trebuie să îngrijoreze atât România, cât şi Europa. Utilizarea sintagmei că lăsăm resursele generațiilor viitoare, utilizată de mulți politicieni români, este păguboasă şi s-a dovedit că abandonarea mineritului în maniera ro­mâ­nească se răzbună (economic, social, mediu, sănătate publică). România a devenit, în ultimele trei decenii, o pradă, fără război, ea fiind în moarte clinică. Sperăm că se va trezi și va fi ce nu a fost. În timpul comunismului, s-a investit în industrie, agricultură, educație, cercetare, energie etc., s-au plătit datoriile, inclusiv cu vânzarea unei bune părți din rezerva de aur, ca după revoluție să se distrugă aproa­pe tot ce s-a investit.
În 1940, rezerva de aur a BNR a fost de 140 de tone, ajungând în anul 1955 la 45,8 tone, scădere cauzată de cel de-al Doilea Război Mondial (inclusiv prin plata despăgubirilor de război). În anul 1985, rezerva a urcat la 118,7 tone, an în care Ceaușescu a dispus vânzări în contul datoriei externe, prin care stocul a scăzut până la 42,4 tone în anul 1987, după care, prin efortul din minerit, rezerva a ajuns la 67,6 tone în 1989. Din 1991 până in 1999, rezerva a atins 103,1 tone. Din scrisoarea adresată Senatului României (cu completări de BNR) de către consilierul BNR Adrian Vasilescu, 17 iunie 2002, ca răspuns la o acuzație privind aurul şi argintul din rezerva BNR se rețin câteva date:
- Rezerva de argint de 614 tone a fost schimbată pentru 8,9 tone aur, între anii 1994 şi 2000;
- Între 1982 şi 1987, Ceaușescu a vândut peste 80 tone de aur şi a cumpărat 20 de tone în 1989 pentru a reface stocul;
- România avea 67 de tone în 1990 şi 105 tone în 2002;
- În 2001, BNR a câștigat din dobânzi pentru aur peste 5 milioane de dolari;
- Azi în rezerva de aur sunt 103,7 tone, diferența de la 105 tone reprezintă despăgubiri acor­date pentru confiscările abu­zive de aur după 1945.
Înțelegem că, dacă avem aur în bănci şi nu în pământ, se pot obține foloase (dobânzi, credibilitate financiară etc). Perimetrele miniere abandonate, în care au mai rămas aur şi alte metale, azi ne aduc ponoase prin poluarea mediului. De asemenea, rezervele de aur au reprezentat colacul de salvare în vremuri de restriște.