Placa neputinţei noastre

Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea din ţară ca număr de elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de tineri au intrat „cu ghiozdanul” în temniţele comuniste, unii au murit, alţii s-au îmbolnăvit sau au ieşit din închisori abia la maturitate. În memoria lor, săptămâna trecută a fost montată o placă în holul liceului sighetean. După o săptămână, placa a fost demontată din cauza presiunilor făcute de evrei, pe motiv că unii elevi ar fi fost legionari. 

Sacrificiul suprem, pus pe altarul Ţării şi Libertăţii, nu merită, în România de azi, nici măcar o placă comemorativă.

Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea, din ţară, într-un sumbru clasament al instituţiilor de învăţământ liceale cu cei mai mulţi elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de foşti elevi ai acestui liceu au schimbat şcoala cu puşcăria. Pentru „vina” de a crede în Dumnezeu, în Neam şi Libertate, au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie. Unii s-au stins în temniţe, alţii s-au îmbolnăvit, alţii au ieşit abia la maturitate, secătuiţi de boli şi suferinţă. Ei au fost primii deţinuţi politici ai Maramureşului, cei care, ne dau nouă dreptul astăzi să spunem, cu spatele drept, că Ţara Maramureşului n-a fost un tărâm al laşităţii şi delatoriei, ci unul dintre principalele nuclee ale luptei anticomuniste din ţară. Din cei 29, mai trăiesc azi doar 10.

An de an, se întâlnesc tăcuţi într-o celulă a fostei Închisori din Sighetu Marmaţiei pe care au „inaugurat-o” ca închisoare politică în 1948. Niciunul n-a primit vreun titlu sau vreun fel de gest de recunoştinţă. Şi nici n-au cerut vreodată. Firesc însă, a venit un gest simbolic în memoria lor. Unul care ridică nu prestigiul lor, dobândit prin jertfă şi suferinţă, ci al instituţiei de învăţământ. Miercuri, 18 iunie, a avut loc, la liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, dezvelirea şi sfinţirea solemnă a unei plăci comemorative în cinstea profesorului Aurel Vişovan şi a elevilor săi de la acest liceu, care în perioada 1946-1948 au constituit primul nucleu al rezistenţei anticomuniste din Maramureş. La eveniment au participat câţiva luptători anticomunişti: Petru Codrea, Grigore Hotico şi Melania Riţiu, precum şi doamnele Aurelia Vişovan, Maria Bulacu, Nastafa Motrea şi Susana Tivadar - soţii ale unor regretaţi deţinuţi politici, alţi membri ai familiilor acestora, profesori ai liceului, prieteni şi cunoscuţi.

Mica slujbă religioasă a fost oficiată de cinci preoţi greco-catolici în frunte cu părintele Vasile Florea din Sighet. Părintele Marius Vişovan, preşedintele Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA) - organizatorul evenimentului, a dat citire listei complete a elevilor liceului care au suferit în temniţele comuniste, mulţumind în acelaşi timp conducerii liceului pentru posibilitatea acordată.

Evenimentul a fost mediatizat extrem de puţin, totuşi, la scurt timp au început presiunile din partea evreilor, pe motiv că unii dintre elevi făceau parte din Frăţia de Cruce a liceului, deci, în logica binecunoscută a Institutului Elie Wiesel, erau legionari. Aşa că, la o săptămână de la montare, placa a fost demontată şi va fi păstrată acasă la preotul Marius Vişovan.

Încă un caz în care ni se impune pe cine şi cum să cinstim, deşi, nici placa, nici evenimentul nu aveau niciun caracter antisemit. Ele reprezentau un gest simbolic PENTRU jertfa unor tineri care n-au făcut nimănui niciun rău, ci au luptat pentru idealuri ca şi credinţa, demnitatea şi libertatea, iar nu ÎMPOTRIVA a ceva sau cineva. Mai mult, ei sunt primii deţinuţi politici ai Maramureşului care şi-au câştigat dreptul de a rămâne în memoria noastră, a generaţiilor viitoare, prin suferinţa îndurată. 

Aurel Vişovan era „şeful” primului grup de deţinuţi politici ai Maramureşului. Student al Facultăţii de Drept şi profesor suplinitor la Liceul Dragoş Vodă, era un exemplu de onoare, morală, credinţă şi înţelepciune. Dintre toţi, el a primit cea mai grea pedeapsă. A trecut prin mai multe locuri de detenţie comuniste, inclusiv prin „Iadul de la Piteşti”, dar a rămas neschimbat.

La data arestării, Aurel Vişovan avea 22 de ani. Era profesor suplinitor al Liceului Dragoş Vodă şi, în acelaşi timp, urma    cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, secţia particular, fără frecvenţă. În cartea sa, Cu Ghiozdanul la închisoare, Gheorghe Andreica îl descrie ca fiind „bărbat subţire, tras prin inel. N-avea o musculatură aparentă care să-l facă vedetă. Atâta câtă avea, era oţeloasă. Era atât de sprinten în mişcări, având şi un echilibru fizic bine fixat în reflexe, încât la trântă nu putea fi doborât decât de unul singur: Petru Ulici, zis „Ursu`”, care era însă de două ori mai solid. Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu două talente: mai întâi, avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba.

Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza.

Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent.”. Era, pe deasupra, un excelent compozitor şi cântăreţ, este autorul „Rapsodiei Maramureşului”, unul dintre cântecele care au întărit sufleteşte zeci, poate sute de tineri.

Datorită înţelepciunii şi moralităţii sale, impunea un deosebit respect, aşa că, şi în primii ani de închisoare, ceilalţi tineri din grup îi spuneau tot „dom’ profesor”.

După arestare, a fost bătut crunt, dar n-a recunoscut nimic din cele spuse de anchetatori. Când i s-a pus în faţă lista completă a grupului, a cerut ca tinerii să nu fie bătuţi, să fie aduşi în faţa lui, şi apoi, cu siguranţă vor vorbi.

Şi la proces a încercat să ia întreaga vină asupra sa, numai că sacrificiul lui a fost în zadar. A primit 10 ani de închisoare, la care s-au adăugat în 1958 încă 25 de ani. În total, a executat 17 ani de detenţie.