Pintea Viteazul, împăratul codrilor

„Hai, Hai!... cât îi Maramurăşu’

Nu-i ca Pintea Viteazu

Nu-i ca Pintea Haiducu!...

Pe bogaţi îi prinde-n cleşte

Pe săraci bine-i păzeşte...”.

Aşa cântau la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, maramureşeni, bistriţeni şi clujeni deopotrivă. I De atunci “împăratul codrilor”, Pintea, a devenit personaj de film, de legende şi mai ales a devenit sinonim cu dreptatea şi speranţa. I În 25 februarie s-au împlinit 343 de ani de la naşterea haiducului Pintea Viteazu’, iar legendele şi horile maramureşenilor l-au transformat pe celebrul haiduc într-un personaj de basm, nemuritor, gata să apară oricând din codri sau să se ridice din încercuirea de la Turnul Măcelarilor şi să lupte iar, pentru dreptatea celor sărmani.

Curajos, nobil, inventiv, erou. Numele lui Pintea Viteazul a devenit sinonim cu Maramureşul. Puţini cunosc însă în întregime povestea „haiducului nemuritor”, cu legendele, doinele, poveştile despre comori, planoare şi lupte vitejeşti care o însoţesc.

La cinci secole după Robin Hood, din Maramureşul dacilor liberi, s-a ridicat un haiduc a cărui poveste ar fi fost demnă de filme hollywoodiene şi cărţi de aventuri. Un tânăr „domn chipeş”, „împărat al codrilor”, a cărui „moşie” se întindea pe patru judeţe: Maramureş, Cluj, Satu Mare, Bistriţa.

Pe numele său, Grigore Pintea, haiducul s-ar fi născut în jurul datei de 25 februarie 1660, în satul Măgoaja (în comuna de azi Chiuieşti). Se spune că mama lui Pintea provenea dintr-o familie de ţărani liberi de pe Valea Izei. Tatăl său a murit în urma rănilor primite în luptele cu turcii. Înainte de a deveni haiduc, Pintea a colindat mai multe ţări, din dorinţa de a cunoaşte taina slovelor şi meşteşugul armelor. A învăţat mai multe limbi şi s-a documentat asupra tehnicii de luptă. Legendele îl descriu ca un “domn chipeş” în floarea vârstei, fără barbă, înarmat şi frumos costumat cu un dolman de postav verde, cu pantaloni strâmţi care presupuneau cizme cu carâmb şi pinteni, cu o blană de lup cu nasturi din argint auriţi şi căciulă de jder, cămaşa subţire brodată completată de un batic legat la gât.

Se spune că avea o puşcă şi un buzdugan, iar tradiţia îi atribuie două cămăşi de zale care se găsesc una la Budeşti şi alta în expoziţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş.

Trecerea de la statutul de “nemeş” – domn al pământului, la cea de haiduc s-ar fi produs prin dezertarea din armata imperială. Cert este că, prin 1694, Pintea acţiona în jurul localităţii Baia Sprie şi avea “sub comandă” trei cete de feciori. Documentele vorbesc despre unele dintre acţiunile lor, cum ar fi jefuirea unor negustori greci. Însă, unul dintre cele mai mari atacuri ale haiducilor a fost cel din 1698 la castelul Rona, unde au fost omorâţi 250 de oameni, iar bunurile echivalau cu povara a 150 de cai.

În 1700, Pintea a fost prins şi închis în închisoarea din Satu Mare, unde a fost cercetat. Colonelul Friedrich von Lowenburg, comandantul armatei imperiale din localitate a cerut informaţii mai multe despre Pintea. Haiducul a fost eliberat, în urma jurământului de credinţă depus de el şi în urma unui acord prin care haiducii nu vor mai prăda prin zona Satu Mare, nu în ultimul rând, contra unei solde către ostaşii lui Pintea. Cavalerii memoriei din Maramureş mai susţin că, potrivit actelor, Pintea ar fi oferit cadou căciula sa de jder fiului comandantului şi o cingătoare de mătase pentru soţia colonelului, alături de bunurile predate de haiduci pentru graţierea şefului lor. După eliberare, Pintea conduce atacurile în zona Maramureşului, iar împăratul Leopold I cere capturarea lui, oferind şi o recompensă de 500 taleri pe capul lui, viu sau mort.

În 1703, se alătură mişcării principelului Francsisc Rakoczy II împotriva Habsburgilor, despre care acesta scrie: „o veste prea plăcută   m-a cuprins, căci Pintea, lotrul faimos din Meseş, de origine valah, să-şi dovedească credinţa ce-mi păstrează, tăbărâse sub zidurile cetăţii Baia Mare.... Voia sau să ocupe cetatea în numele meu sau să silească locuitorii să treacă de partizani ai mei”. Numai că, în 14 august 1703, haiducul este ucis. Se spune că ar fi căzut prin trădare. Un alt haiduc l-a vândut pentru 500 de taleri, bani promişi de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic (Ordinul împăratului Leopold, 1701). Istoria îl indică pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur în Magistratura oraşului Baia Mare, ca fiind cel care l-a împuşcat mortal pe viteazul haiduc.

Şedinţa senatorială a Comitatului Satu Mare, menţionează că Pintea a căzut la poarta de Sud a cetăţii Baia Mare în timpul asaltului pentru cucerirea acesteia. Dar bătrânii Maramureşului sunt convinşi că Pintea s-ar putea scula oricând să facă dreptate în ţară. “Doară Pintea n-o muritu, numa’ un pic s-o hodinitu....”

Peştera lui Pintea

Legenda spune că în muntele Gutâi, lângă satul Crăceşti (Mara - Maramureş), haiducul Pintea avea săpată în stâncă o pivniţă mare, în care îşi ţinea berbinţele cu galbeni şi armătura:

La Budeşti, între hotară,

Este-un fag cu frunza rară

Şi la umbra fagului,

Pintea cu ortacii lui;

Să uită cătă Gutâi,

C-acolo-i pivniţa lui.

Pă săraci îi miluişte,

Pă bogaţi îi jefuieşte.

Pivniţa era păzită, cu rândul, de haiduci. Ea era încuiată cu o uşă mare de fier şi cheile de la ea le avea Pintea. Se zice că se vede şi astăzi acea pivniţă care se deschide la şapte ani odată. Unii păcurari bătrâni, care păşteau oile prin apropierea acestei pivniţi, povestesc că au văzut uşile deschise, iar înăuntru o masă de piatră. Când se deschide pivniţa se vede un fum, nişte limbi de foc şi o strălucire mare, ca şi Soarele . (Petre Lenghel Izanu, în Calendar, 1980, p. 102)

Legenda lui Pintea cuprinde şi o poveste legată de o comoară fabuloasă pe care, de trei secole, maramureşenii de pe Valea Someşului o mai caută însă. Bătrânii spuneau că în zona Chiuieşti, Pintea Viteazu ar fi ascuns o comoară furată de la un conte, chiar înainte de asediul cetăţii Băii Mari, bătălie în care eroul şi-a găsit sfârşitul. Comoara ar fi fost compusă din doi boi de aur, care ar trage o căruţă plină cu monede din metal preţios. De trei veacuri, copiii, trimişi să păzească vitele aflate la păscut, caută ascunzişul acestei comori.

Sculptorul care l-a făurit pe Pintea

Sculptorul Ioan Marchiş, autorul bustului din faţa Jandarmeriei Baia Mare, a spus că: „contactul meu cu Pintea a fost din copilărie. Am crescut pe Iza şi pe Mara şi legendele despre Pintea erau foarte active. Chiar şi în timpul colectivului am auzit: „dacă trăia Pintea, nu-i lăsa pe ăştia să ne ia pământul”. A intrat în legendă ca un apărător al celor săraci. Dincolo de istorie, maramureşenii îl percep pe Pintea într-un alt mod. Legende asemănătoare am auzit şi la Cheud, la graniţa cu Sălaj: că ar fi smuls un copac cu tot cu rădăcină. Apoi sunt legendele despre zbor a lui Pintea. Eu când aveam 10-11 ani, bunicul meu m-a pus să-l sculptez pe Pintea. Şi l-am făcut aşa naiv. Nu ştiam că îl voi mai sculpta pe Pintea. Mai târziu, am lucrat mult la el, pentru că vroiam să surprind şi personajul legendar, nu numai istoric. Şi vroiam să fac un Pintea cu ce înseamnă el pentru Maramureş, nu pentru alte judeţe. Şi atunci am găsit soluţia aceasta cu mâna ridicată, capul l-am aplecat puţin în faţă, ochii i-am făcut ca de vultur, să surprind ideea de zbor, am cuprins şi ideea morţii lui şi toată expresivitatea şi forţa această nemaipomenită”.

„El ataca convoaiele domnitorilor din Ţara Românească şi a altor domnitori din Balcani, care veneau cu diamante şi blănuri din ţările nordice ale Europei şi trebuiau să ajungă în sud. Dar tot acest lucru se întâmpla cu ştirea guvernatorului căruia trebuia să-i ducă zeciuiala. A fost şi tâlhar. Dar a fost căpitan pe bune în armata austriacă. Şi era foarte greu să ajungă căpitan. Nu ajungea oricine în armata austriacă. După ce a murit el, oamenii peste medie din sat îşi ziceau Pintea. Despre Pintea din Budeşti se spune că a fost mut, dar era foarte puternic şi că avea două inimi. Pintea transmite peste veacuri mesajul de nesupunere a poporului român”.

Lector universitar Dr. Ilie Gherheş

Datele vremii arată că Pintea era şi un haiduc al aerului.

Prima atestare este cuprinsă în textul unei note din 1701, descoperită în 1934 pe o pagină liberă dintr-un Apostol românesc, păstrat în manuscris fragmentat la biserica din Bontăieni, judeţul Maramureş, în care se arată că: “de pe Mogoşa, Pintea au sburatu cu sburatoare, făcuta de elu, până în Dăneşti. Elu îi învaţă pe pandurii său să sboare. Scris-amu io Petre Fătu în anu 1701”. A doua atestare, păstrată în aceeaşi formă, s-a descoperit la Biserica Jank, din Ungaria, în 1944, pe pagina 48 a unui Evangheliar românesc: „Pintea şi cu panduri de-ai săi au sburat pe imaşuri şi fâniţe de-ale oamenilor de la Viile Satu Mare. O sburatoare (planor - n.a.) ce au fostu araduitu de tri cai s-au opritu şi pre fâniţa vărului meu Popanu Irimie. Toata lumea s-au miratu de frumuseţea şi sborurile acesto sburatoare. Ele au fostu făcute din lemnu de paltinu, plopu, bradu şi stâjinaru. Roţile lor au fostu căptuşite cu pile (piele - n. a.) de cerbu deinu codru. Io ierohomanul Genadie încă am văzut cu mirare tot ce am scrisu aicea de pomenire, astăzi în ziua de 12 luna lui cuptoru, anul 1702”.

De asemenea, versuri populare confirmă că Pintea a fost “mare minte” şi că ar fi inventat un aparat de zbor.

Balada lui Pintea

„Pintea-n munte să suie,

Mândră curte zugrăve,

Cu cătane-o d-îngrădea,

Cu frunze-o acoperea.

Numai Pintea ş-o strigat:

-Dintre voi de s-a afla,

De s-a afla careva

Să meargă la Baia Mare

După pită, după sare,

După vin din cel mai tare

Ce beau domnii la gustare.

 

Nimeni nu s-o mai aflat,

Numai a Pintii fârtat;

Numai el că şi-o strigat:

– Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu,

De mi-ai da tu murgul tău,

Mulguţul tău cel de vânt,

Cu coama până-n pâmânt;

De mi-i spune moartea ta,

Moartea ta din ce ţi-a sta?

 

– Moartea Pintii-i atâta-ră:

Trei grăunţă de secară,

Trei de grâu de primăvară,

La Pintea la subsuoară;

Trei grăunţe de grâu sfânt

Ş-on plumbuţ mândru de-argint,

La Pintea fără de rând.

 

El în Baia când o-ntrat,

Toţi băieşii l-o-ntrebat:

– Spune-ne moartea Pintii!

– Moartea Pintii nu oi spune

De mi-ai da oricât în lume.

– Spune-ne moartea Pintii,

Pă tine te-om omorî!

– Moartea Pintii-i atâta-ră:

Trei grăunţe de grâu sfânt

Ş-un plumbuţ mândru de-argint,

La Pintea fără de rând.

 

– Nici acela nu-i viteaz

Care dă sfat la fârtaţi.

Şi eu unul mi l-am dat

Şi capu mi l-am mâncat”.