Pilda Semănă­to­rului – o tipologie a omului contemporan

Răspunsurile la căutările și întrebările referitoare la taina exis­tenței sale, omul le găsește doar când se înscrie în ordinea lui Dumnezeu și se deschide chemării Sale, întrucât răspunsul se află în Dumnezeu și numai El poate oferi sens existenței noastre.
Iar răspunsul este cuvântul Său, prin care ne cheamă și vrea să ne izbăvească din întunericul păcatului și din nonsensul morții. Cuvântul e viu și lucrător, este Cu­vân­­tul vieții și sămânță dătătoare de viață, acolo unde gă­sește pământ bun.
Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor, pentru că „El vo­iește ca toți oamenii să se mân­tuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Pe toți îi dorește să fie ai Lui și se adresează tuturor, însă rodul nu este la fel în toți, deoarece sunt din aceia care refuză și se vădesc nedemni de chemarea dumnezeiască.
Astfel, unii se aseamănă cu drumul. Pământ bătătorit de ploi, ars de soare și refractar la orice formă de viață, drumul îi închipuie pe cei lipsiți total de cele spirituale, cei care nu au și refuză orice atingere cu metafizica. Baricadat în el însuși și în universul pe care îl sărăcește cu bună știință, acesta ignoră până și cel mai elementar adevăr, anume că, indiferent de religia căreia îi aparține, ființa umană este principal orientată spre Dumnezeu și nu poate exista decât în măsura în care se raportează și se regăsește întru această realitate de dincolo de sine, iar atunci când o refuză, în fapt, refuză sensul umanități sale.
Cei care se aseamănă în parabolă cu piatra sunt cei care ră­mân de obicei la suprafața lucrurilor și a fenomenelor, la apa­rențe, și care fie nu reușesc, fie se încă­păținează cu bună știință să înainteze spre miezul lor. Dacă se vor arăta, totuși, interesați sau chiar dispuși să facă o cât de mică concesie și să se deschidă spre cele spirituale, nu vor avea tăria să ducă lucrurile până la capăt. Copleșiți de superficialitate, se mulțumesc să trăiască într-un univers pe care ei înșiși îl sărăcesc, prin faptul că îl restrâng doar la marginile lumii materiale. Drama lor constă tocmai în această neinspirată abordare a Adevărului, pe care îl confundă cu aparențele și, de aici, senzația de neputință.
Cei asemuiți cu sămânța căzută între spini sunt cei care, deși au un fond sufletesc bun, nu au consecvență și se lasă cu prea multă ușurință copleșiți de cele materiale. Deși preocupați de cele pământești, uneori chiar peste măsură, sunt conștienți de existența sufletului, precum și de îndatoririle față de el, numai că ar vrea să se chivernisească și aici, dar să se pună bine și dincolo, pentru că, cine știe, poate că există, totuși, ceva, și nu e rău să lași o portiță deschisă și pentru mai apoi.
Parabola ne mai spune că există și oameni care „aud învățătura și o pricep, aceștia sunt roditori” (Luca 8,15), care reprezintă pământul cel bun. Ceea ce trebuie să remarcăm în acest verset, care se vădește a fi însăși cheia parabolei, este faptul că accentul cade apăsat pe cele două verbe: „aud” și „pricep”, ceea ce arată implicarea nemijlocită, concretizată prin consimțire și participare, deci semne certe ale liber­tății și responsabilității umane.
În această încadrare să căutăm a rămâne mereu pentru binele nostru pământesc și dobândirea Împărăției cerești.