PETRE ȚUȚEA. Un Socrate al României

În perioada 1913-1917,  Petre Ţuţea a urmat cursurile gimnaziului „Dinicu Golescu”, după care a studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel şi la Liceul „George Bariţiu” din Cluj. A urmat apoi Facultatea de Drept  la Universitatea din Cluj, dar şi la Universitatea Humboldt din Berlin. În urma studiilor universitare a devenit doctor în drept administrativ.

Întocmai ca şi Emil Cioran, fiu de preot ortodox şi el, Petre Ţuţea nu s-a gândit prea mult la Dumnezeu sau la credinţa creştină în prima parte a vieţii sale; mintea i-a zburat la diverse curente de opinie politică, la registre filosofice, la abstracţii raţionale şi nicidecum la credinţa creştină.  

Petre Ţuţea a desfăşurat o vie activitate publicistică. A început prin a scrie la revista Stânga, militând de pe poziţii marxiste şi scriind pagini întregi pe care de preferinţă şi pentru rapiditate le dicta unui scrib. Combativ, polemic, cunos­când învăţătura marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Ţuţea căuta să denunţe carenţele politicii româneşti de atunci. A părăsit această poziţie, luând atitudine de unul singur şi a redactat un Manifest al Revoluţiei Naţionale. Era un rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al doilea război mondial, la care se adăugau - minuţios şi vast alcătuite - soluţiile de îndreptare a vieţii economice şi politice româneşti.Din păcate, acest Manifest nu a avut ecoul sperat. Mai târziu, Petre Ţuţea a cola­borat şi la ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu, unde i-a avut colegi printre alţii pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr.
În 1933 a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei şi Comerţului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naţionale) unde a avansat până la funcţia de director de studii, funcţia maximă pe care a deţinut-o în cariera de economist, după care, între martie 1933 şi decembrie 1934, a fost detaşat în Germania la Agenţia economică din Berlin. Rechemat în Ministerul Economiei Naţionale, centrala Industrie şi Comerţ, Petre Ţuţea a funcţionat aici până la data arestării. Deşi doctor în drept, se specializase în economie, conform vocaţiei sale reale.

În anul 1940, când ministrul român la Moscova era Grigore Gafencu, Petre Ţuţea a fost ataşat economic al acestei legaţii. În timpul guvernării legionare, a funcţionat, pentru scurt timp, în cadrul ministerului de Externe. După 6 septembrie 1940, conducerea Mişcării Legionare i-a încredinţat lui Petre Ţuţea funcţia de secretar general al Minis­terului Economiei Naţionale şi, în această calitate, a participat la mai mul­te delegaţii care au purtat negocieri economice la Berlin şi Moscova. Cu toate acestea, nu poate fi numărat printre doctrinarii legionari.

După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Petre Ţuţer a fost deţinut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târgu Jiu, după care a fost eliberat şi repus în funcţie. După 23 august 1944, a conti­nuat să lucreze în acelaşi minister, la Direcţia Încurajării Exportului, apoi funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri, protejat de Lucreţiu Pătrăşcanu contra epurărilor succesive din aparatul de stat operate
de comunişti. După două săptămâni de la destituirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu,
la 12 aprilie 1948, a fost arestat şi Petre Ţuţea.

După instaurarea regimului comunist, Petre Ţuţea a fost anchetat de mai multe ori şi până la urmă arestat în 1948, executând 13 ani de temniţă, între anii 1948-1953 şi 1956-1964. Acuzaţiile care i s-au adus au fost acelea de spionaj în favoarea americanilor, dar anchetatorii Securităţii au fost incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către arestat. Ca urmare s-a produs încadrarea arestatului în prevederile unui ordin care viza arestarea foştilor legionari. A trecut prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari, Jilava şi Aiud. Ca mulţi alţii, Petre Ţuţea l-a descoperit pe Dumnezeu în perioada detenţiei.        
Petre Ţuţea a fost arestat mult mai târ­ziu decât ceilalţi legionari. Cu toate acestea, viaţa de puşcărie l-a uzat repede. Îi lipsea o mare parte din dantură şi din cauza aceasta avea oarecare dificultăţi în pronunţarea unor cuvinte. A ieşit din închisoare cu sănătatea şubrezită. După eliberare a refuzat să se mai angajeze, declarând că nu era dispus „să se bage slugă la dârloagă”, autocaracterizându-se ca un „om inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”. Cu toate că avea vârsta de pensionare, nu a beneficiat de pensie deoarece perioada de detenţie nu i-a fost recunoscută ca „vechime în muncă”.
Comuniştii au continuat să-l persecute şi după eliberare, descinzând de mai multe ori în locuinţa sa şi confiscân-
du-i scrieri ca Tratatul de antropologie creştină sau copii ale proiectului Prometeu. Din cauza acestei persecuţii nu a publicat prea mult înainte de 1989, însă după prăbuşirea regimului comunist scrierile sale au început să fie tot mai cunoscute, iar interviurile cu el au fost difuzate prin toate mediile.

Un autentic Socrate dâmboviţean, Petre Ţuţea a realizat în a doua parte a vieţii sale că trebuie să se deparaziteze de filosofie, de „păducherniţa metafizicii”, de logica acestei lumi, întrucât intelectul este dat omului nu ca să cunoască adevărul, ci ca să-l primească.

După 1964, a publicat sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, deoarece îi era interzis să semneze sub nume propriu, în revista Familia şi în Viaţa românească, dar nu a apucat să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi în timpul vieţii.

Petre Ţuţea a fost un generos şi un om capabil de mari şi neclintite prietenii. Când mânca era un lacom; mânca pantagruelic, fără nici o preocupare de convenienţe, de mediu. În tinereţe, a fost un om înalt, corpolent şi mereu în vervă. A avut o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară, mai ales în germană şi în franceză. Tot ce a acumulat în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau ca nişte fulgere. Cele două coordonate ale gândirii sale au fost neamul şi credinţa. S-a considerat „un popă” fără parohie, care „spove­deşte pe unde apucă”.

Până la sfârşitul vieţii, Petre Ţuţea a trăit extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cişmigiu, ajutat de câţiva prieteni care obţinuseră un mic ajutor bănesc şi mâncare de la Casa Scriitorilor. Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţea şi-a găsit sfârşitul într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti. Trupul său a fost dus de la Bucureşti la Boteniul natal cu o maşină care transporta morcovi. Înmormântarea a avut loc în ziua de Sfântul Nicolae, drumul spre locul de veci făcându-l într-un car tras cu boi. După şapte ani, statul român a realizat o primă măsură reparatorie faţă de memoria marelui gânditor, admiţând recursul în anulare împotriva sentinţei prin care Petre Ţuţea era condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică.

Un cuceritor şi palpitant spectacol

„O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaşte că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Ţuţea era un geniu verbal, singular în generaţia lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciţi. El şi-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gând de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative care îl priveau cu ochi holbaţi ca la o minune -, dar şi prin reuniuni de cărturari unşi cu toate alifiile, şi pe care îi uluia. Mircea Eliade - alt potop -, încercând o întrecere cu Petre Ţuţea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade - după ce l-a ascultat câteva ore în şir pe conu Petrache, divagând cu caracteristica lui impetuozitate şi cu verva lui îndrăgită despre probleme de metafizică, despre poezie şi teatru, despre politică şi câte altele - a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate şi în glumă, dar şi în serios.
Omul acesta era un cuceritor şi palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoştinţe temeinice în materie de drept şi economie - discipline ale specialităţii lui, aprofundate la Berlin, dar şi în filozofie, literatură, medicină şi fizică, ori chimie, în astrologie şi geografie.
Tip polivalent de Renaştere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală servea nu ca un simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui speculaţii ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă ebuliţie verbală. Te întrebi chiar când a avut timp să-şi îmbogăţească atâta bogăţie de cunoştinţe. Dar nu mulţimea cunoştinţelor îl deosebeau de alţii ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoştinţe, trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.”

Arşavir Acterian
 

Un jongleur al filosofiei

„Luările lui de cuvânt erau adevărate prelegeri de filozofie, de cultură generală şi delectare spirituală. Pe lângă talentul oratoric, Ţuţea îşi presăra expunerea cu anumite vorbe de duh şi snoave, care descreţeau fruntea şi deschideau inimile tuturor. Îşi luase doctoratul În Germania şi reuşea să se facă înţeles chiar în probleme de pură filozofie. Cunoscător al marilor filozofi antici - Platon, Socrate etc. -, jongla cu toţi filozofii moderni, mai ales cu cei germani, Hegel, Kant şi Nietzsche.”
Ion Antohe
 

Un colos intelectual într-un suflet de copil

„Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.
Gândirea  sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.”
Ioan Ianolide

„Nu pot evita neplăcerile bătrîneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare.
O neruşinare nelimitată. Când mă gîndesc la suferinţele bătrîneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp,
este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi”…