Petre Dulfu – Omagiu

Marți, 10 martie 2020, la Fondul Documentar al Academiei Române din cadrul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, a fost omagiat, la 164 de ani de la naștere, patronul spiritual al instituției – marele povestitor, creatorul istețului Păcală, cel care, cu isprăvile sale, i-a încântat și-i încântă, de 125 de ani, pe copii și pe cei mai puțin copii.

Nu a fost un eveniment singular, căci în fie­care an, la Biblioteca Județeană i se dedică lui Petre Dulfu simpozioane, mese rotunde, activități cu copii, expo­ziții de carte etc. De data aceasta, activitatea a fost susținută de către Florian Roatiș, cercetător științific al Centrului de Documentare și Informare Baia Mare al Academiei Române, care, după ce a prezentat pe scurt viața și activitatea lui Petre Dulfu, a abordat contribuția acestuia pe tărâm pedagogic și filosofic – temă eludată, în ge­neral, de către exegeți, preocupați aproape exclusiv de opera literară a eruditului transilvănean.

Substanțiala operă de pedagog și filosof a lui Petre Dulfu nu a fost reeditată, așteptând încă în reviste și în edițiile princeps, aproape intruvabile astăzi. Biblioteca jude­țeană are în planul său editorial publicarea unui masiv volum cu aceste contribuții. La activitatea respectivă, bibliotecara Corina Șpan a citit un fragment din „Ispră­vile lui Păcală” și a prezentat câteva din activitățile Secției pentru copii, dedicate lui Petre Dulfu. Pentru a marca acest eveniment şi în paginile minunatului nostru săptămânal, vă prezentăm o parte din expunerea profesorului Florian Roatiş.

„Pare paradoxală, la prima vedere, asocierea lui Petre Dulfu, binecunoscutul povestitor ardelean – care prin versuri de un farmec şi o prospeţime indenegabile l-a pro­pulsat pe isteţul şi nemuritorul Păcală în conştiinţa publicului cititor – cu filosofia. Este însă astăzi în afara oricărui dubiu faptul că vocaţia poetică a lui Petre Dulfu (Tohat, 1856 – Bucureşti, 1953) a predeterminat evoluţia sa ulte­rioară.
După ce şi-a luat doctoratul în filosofie, la Cluj, cu o teză în limba maghiară despre «Activitatea lui Vasile Alecsandri pe tărâmul lite­raturii române» (iunie 1881), a des­cins la Bucureşti, unde s-a de­di­cat cu frenezie activităţii didactice şi, în paralel, celei literare.
După ce obţine cetăţenia română - întrucât provenea din Austro-Ungaria - Petre Dulfu este numit profesor definitiv atât la Şcoala de fete «Elena Doamna», cât şi la Şcoa­la Normală de băieţi a Socie­tăţii pentru învăţătura poporului român.
După o fructuoasă activitate pe tărâm didactic, Dulfu s-a retras treptat, în 1918, de la Şcoala de fete, iar în 1921 şi de la cealaltă şcoală, cu satisfacţia de a fi contribuit nu numai la formarea mo­ral-intelectuală a atâtor generaţii, ci şi la dezvoltarea, prin manualele sale, a învăţământului primar şi secundar.
Manualele sale - unele realizate în colaborare - de Aritmetică şi Abecedar, Geografie (a României, dar şi a continentelor) şi Limba Română, scrise cu măiestrie şi vocaţie, s-au bucurat de largă au­dien­­ţă, cunoscând, în timp, zeci de ediţii.
Nu este întâmplător faptul că pri­mele manuale scrise şi publicate de Petre Dulfu au fost circumscri­se disciplinei dragi lui, filoso­fia. Ca profesor de filosofie la Şcoala de fete «Elena Doamna», el a înţeles necesitatea şi urgenţa unor manuale în domeniu, lucru reieşit atât din importanţa pregă­tirii moral-estetice a elevilor, cât şi din insuficienţa studiului doar după notiţe, care implică «scrisul continuu», ceea ce înseamnă pierderea unui «timp preţios», ca şi «ruinarea sănătăţii» elevilor.
În prefaţa primei lucrări - «Etica sau Morala filosofică» - Dulfu dezvăluie, o dată cu scopul, şi oportunitatea manualului său, precum şi principiile didactice - mo­derne, spune el - care au stat la baza elaborării lui, ca şi metoda urmată, cea a inducţiei, conside­rată calea «cea mai uşoară şi cea mai sigură, când e vorba de a pătrunde în domeniul unei ştiinţe». Ca urmare, va da prioritate logică şi crono­logică moralei de factură practică, în care recursul la exemple concrete este necesar şi evident, lăsând la urmă morala teo­retică, prin definiţie mai abstractă.
În elaborarea manualului de Etică, Petre Dulfu porneşte de la biblio­grafia existentă în epocă, utilizând atât volume de autori străini (Antoine Charma, Benjamin Frank­lin), cât şi de autori români (Ioan Po­pescu, Constantin Leonardescu, Ştefan Velovan, Ioan M. Rîureanu etc.).
Într-o scurtă Introducere, Petre Dulfu circumscrie domeniul de studiu al psihologiei (înţeleasă ca ştiinţa despre suflet), al logicii (ştiinţa despre adevăr) şi al esteticii (ştiinţa frumosului), pentru ca, în final, să definească etica sau morala drept «ştiinţa binelui».
Partea întâi, intitulată «Despre năzuinţe», cuprinde noţiunile considerate de către autor drept «pre­gătitoare» pentru studiul moralei. Dacă peste năzuinţele sau trebuin­ţele «sensuale» autorul trece fără a insista, cele «intelectuale» îi oferă ocazia de a distinge între dor şi dorinţe, între scopuri şi mijloace etc., ca apoi să se oprească asupra voinţei şi a libertăţii ei (liberul arbitru). Omul este înzestrat cu voinţă liberă şi, ca atare, este res­ponsabil de faptele sale, consi­deră Petre Dulfu.
În anii în care gânditorul german Friedrich Nietzsche (1844-1900) ataca violent teoria liberului arbitru, Dulfu se constituie într-un apărător al libertăţii fiinţei umane, atrăgând atenţia că, în caz contrar, «toate crimele omeneşti ar urma să le atribuim voinţei lui Dumnezeu, ceea ce este absurd chiar şi din punct de vedere religios».
Existenţa drepturilor şi datoriilor recunoscute la toate popoarele constituie, crede Dulfu, un exemplu elocvent al libertăţii umane căci, în caz contrar, ar fi absurd
să-i impunem omului datorii!
Fără libertatea voinţei, afirmă conclusiv Petre Dulfu, «n-ar putea să existe responsabilitate, nici merit, nici vină, nici virtute, nici viciu (...) nici drepturi, nici datorii», iar «legile, recompensele şi pedepsele ar fi de prisos».
Partea a II-a este intitulată «Mora­la specială» şi, la rândul său, se compune din Morala individuală şi Morala socială.
Prima este «ştiinţa binelui indivi­dual» şi se ocupă cu datoriile individului faţă de corp (datoria de a munci, datoria cumpătării, a cură­ţeniei etc.) şi faţă de sufletul său (datoria de a-şi cultiva mintea şi inima), iar a doua - morala socială - este «ştiinţa binelui general».
Orice om tinde spre fericire, care este scopul suprem al vieţii, afirmă Petre Dulfu, identificând fericirea cu binele. Dar omul este o fiinţă socială, scrie acesta, reluând sintagma aristotelică. Sau, altfel spus, «omul nu este făcut pentru a trăi singur». Omul, afirmă mai departe Petre Dulfu, «numai între oameni poate să devină om în adevăratul sens al cuvântului». Cum baza oricărei societăţi este familia, Petre Dulfu va aborda în continuare datoriile părinţilor faţă de copii, dar şi ale copiilor faţă de părinţi, precum şi ale fraţilor între ei, toate acestea formând ceea ce Petre Dulfu numeşte «morala domes­tică».
Dar omul nu se poate cantona în universul, totuşi îngust, al familiei, formând, astfel, o societate mai mare. Faţă de semenii săi, omul are două tipuri de datorii: generale şi speciale. Sintetizând, afirmă Dulfu amintind de imperativul ca­tegoric kantian, «trebuie să lucrăm pentru binele altora ca şi pentru al nostru propriu şi să nu facem altora ceea ce nu am voi să ne facă ei nouă».
O atenţie deosebită acordă Petre Dulfu conştiinţei morale, consi­derată drept «judecătorul intern al faptelor noastre». Aceasta îşi face simţită prezenţa atât înainte de acţiunea noastră - când ne în­deamnă sau ne reţine, în funcţie de caracterul faptelor de săvârşit - cât şi post-factum, când «ne judecă dacă am făcut bine sau rău». Ca «lege eternă», conştiinţa morală nu este aceeaşi la toţi oamenii, ci variază în funcţie de educaţie, de temperament etc. În acelaşi timp, Dulfu sesizează diferenţa din punct de vedere moral de la un popor la altul, de la o rasă la alta şi de la o epocă la alta.

Un subcapitol este dedicat conceptelor de virtute şi de viciu. După ce le defineşte, Petre Dulfu analizează principalele virtuţi (sârguinţa, temperanţa, economia, modestia, sinceritatea etc.) cu contrariul lor: lenea, desfrâul, risipa, îngâmfarea, ipocrizia etc.
Legea morală ne cere să practicăm virtutea (să facem binele) şi să evităm viciul (să ne ferim de rău). Cei care respectă legea morală vor fi recompensaţi, iar cei care o încalcă vor fi pedepsiţi, căci nu există lege fără sancţiune, afirmă Petre Dulfu, ca apoi să distingă următoarele tipuri de sancţiuni: naturală, religioasă sau ulterioară, politică sau legală, socială sau a opiniei publice şi, în sfârşit, filo­sofică sau interioară.
Pedagogul Petre Dulfu nu pierde ocazia de a propune drept scop al educaţiei tocmai formarea unor astfel de oameni. Aceştia sunt, în alţi termeni, oamenii de caracter (moral), care reprezintă idealul de perfecţiune spre care trebuie să tindă cât mai mulţi.
În final, autorul defineşte morala, arată specificul ei, locul său în sistemul ştiinţelor despre om, relaţiile cu alte ştiinţe, precum psihologia, logica, pedagogia, dreptul şi poli­tica şi, desigur, importanţa studierii ei sub aspect practic şi educativ, atât pentru fiecare om, cât şi pentru cei care conduc destinele popoarelor.
Deoarece, în şcolile secundare, la finele secolului al XIX-lea, Etica se preda împreună cu Estetica, Petre Dulfu a elaborat şi a tipărit, în anul 1891, un succint manual de Estetică.
Succint, pentru că pedagogul Petre Dulfu vrea să evite astfel «a încărca mintea elevelor peste marginile admise de pedagogie».
De la început, Petre Dulfu defi­neşte Estetica drept «ştiinţa frumosului» şi arată că întemeietorul ei este considerat gânditorul german din secolul al XVIII-lea, Alexander Baumgarten.
Prima parte abordează «frumosul estetic în genere», iar partea a doua «artele frumoase».
Există lucruri frumoase, scrie Petre Dulfu, care ne plac pentru utilitatea lor (ex. o haină, o poezie, un tablou etc.). În înţeles estetic, însă, frumos «este numai ceea ce ne place prin sine însuşi, prin armonia părţilor şi a formelor sale, fără nici un interes...», afirmă Dulfu în manieră kantiană.
El distinge între frumosul natural şi cel artificial, dând întâietate celui pe care ni-l oferă natura, artele imitând natura şi neputând «să se măsoare cu ea». Din contemplarea frumosului estetic ia naştere plăcerea estetică, prin intermediul căreia «frumosul estetic ne înnobilează inima, ne face mai buni şi mai fericiţi în acelaşi timp».
Frumosul estetic este de două feluri: frumosul în înţeles restrâns - având drept caracteristică funda­mentală armonia - şi sublimul.

Partea a doua a Esteticii se ocupă cu artele frumoase: scopul lor, mij­loacele la care apelează ele. Autorul realizează totodată şi o clasificare sui-generis: pe de o parte «artele creatoare» (poezia, muzica, arhitectura şi dansul), pe de alta «artele imitatoare», precum pictura, sculptura şi arta teatrală.
În încheiere, autorul configurează conceptul de gust estetic şi face o călduroasă pledoarie pentru cultivarea gustului estetic, prin educaţie, încă din copilărie.
Petre Dulfu nu a fost un filosof în sensul deplin al cuvântului, întrucât preocupările sale au fost preponderent pedagogice şi lite­rare. Cele două manuale elaborate pentru şcolile secundare pe care
le-am prezentat aici dovedesc, însă, cu suficientă claritate, atât vocaţia sa de pedagog, cât şi pre­gă­tirea sa indiscutabilă în domeniul filo­sofiei. Probabil că n-a simţit nevoia să adâncească pro­blematica morală şi cea estetică, abordate doar pentru uzul didactic. Este, însă, cu siguranţă, printre primii la noi care, chiar şi în forma aceasta a manualelor, care nu implică neapărat originalitate, a fost preocupat de aceste două subdomenii ale filosofiei, care sunt etica şi estetica”.

În finalul manifestării, conf. univ. dr. Ștefan Vișovan a prezentat numărul 53 al revistei „Bibliotheca Septentrionalis” – publicație semestrială a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, condusă de un colectiv redacțional format din dr. Florian Roatiș (redactor-șef), La­vi­niu Ardelean (redactor-șef adjunct), Gabriel Stan-Lascu, Csilla Temian și Ioan Neamțiu (redactori). Aflăm cu această ocazie că revista are o compartimentare modernă, dispunând de rubrici incitante (Dialoguri profesionale; Pagini culturale; Comemorări; Philosophia perennis; Istorie; Religie; Interviuri; Recenzii; Dicțio­narul localităților; Varia; Din agenda culturală a bibliotecii) și că este realizată, în principal, de bi­bliotecarii băimăreni (dr. Maria Belea, Ana Ilieș, Simona Domuță, Valentina Rotaru, Ștefan Selek, Csilla Temian, Elena Ștreang, Simona Gabor, Gabriel Stan-Lascu, dr. Vlad Bondre, Ștefan Adrian Bărbulescu, Laviniu Ardelean, dr. Ioan Gogotă).
Revista este cunoscută în întreaga țară, prezentând interes nu doar pentru angajații bibliotecilor, ci și pentru mulți oameni de cultură, universitari, teologi, filosofi etc. Dovadă este faptul că printre cola­boratorii ei se numără persona­lități culturale din București, Craiova, Urziceni etc. Avem de-a face cu o revistă bine gândită, care reflectă, în bune condiții, activi­tățile cultu­rale ce se desfășoară în bibliotecă, precum și modul în care această importantă instituție de cunoaștere se implică în viața culturală a județului și chiar a țării întregi.