Pe fondul izolării...

Noi, oamenii, oricât am vrea să părem de puternici, suntem vulnerabili, ca toate ființele, pentru că viața ne este amenințată adesea, ea nefiind un dat etern. Slăbiciunile noastre ies la lumină mai des și mai repede atunci când ni se schimbă cutumele, iar o astfel de schimbare majoră este izolarea. Izolarea poate să fie voluntară sau forțată (impusă de circumstanțe). Ambele forme provoacă suferințe, dar izolarea impusă este cea mai periculoasă. Acum suntem obligați să stăm în casă sub amenințarea unui factor neobișnuit, pe care nu l-am mai întâlnit nici noi, nici vreo trei generații de înaintași. Izolarea nu ne amenință atât viața fizică (deși molima aceasta ne îmbolnăvește corpul), cât sănătatea mintală. Stimulii exteriori care fac acest lucru, care ne tulbură gândirea, ne afectează sentimentele, ne schimbă felul de judecată limpede sunt foarte numeroși și greu de evitat. Unul dintre aceștia sunt știrile de la televiziuni, radiouri, de pe rețelele sociale, din presa electronică, din mesajele care vin de la prieteni, de la colegi, de la observatori binevoitori sau răuvoitori etc. Nici înainte de izolare nu eram scutiți de un asemenea asalt, dar faptele erau controlabile, funcționa un anumit triaj, nu ne lăsam robiți de vești, de informații (verificate sau nu, adevărate sau mincinoase), pentru că aveam alte lucruri importante (ori considerate importante) de făcut. Acum suntem liberi de aproape orice constrângeri sociale și gata să primim toate informațiile din lume. Cei mai mulți suntem profund afectați de datele despre această boală și, în funcție de mulți factori, le receptăm masiv, grav, cu seriozitate maximă. Aceste date sunt, însă, greu de verificat și de autentificat și cuprind recomandări dintre cele mai ciudate, unele diametral opuse. Nu mai știi dacă virusul este unul natural sau a fost fabricat în laborator. Plecând de la ipoteza că ar fi un produs artificial, nu știi dacă a fost eliberat intenționat (ca armă biologică) sau scăpat întâmplător de sub control. Nu știi exact ce natură are, când și cum moare la cald sau la frig, cu alcool slab sau puternic, cu ce gen de dezinfectanți, dacă antiinflamatoarele au rost sau dacă agravează boala etc. La fel sunt și altele: vaccinul va fi eficient, va fi disponibil în șase luni sau în doi ani, ni se va inocula tuturor numai spre salvare sau și spre profitul unora, vor deveni toate vaccinurile obligatorii etc.? Este cumva toată această pandemie un scenariu bine aplicat acum pentru reducerea populației unei planete supraaglomerate, scenariu creat de anumiți magnați din oculta mondială? Pe fondul acestor multe întrebări fără răspunsuri ori cu răspunsuri nesigure și contradictorii, mulți observatori își ies din fire sau își accentuează firea belicoasă, dau sentințe, condamnă, varsă venin pe cei pe care nu-i simpatizează, despică firul în patru, discreditează instituții, se dau atoateștiutori. Cei mai mulți dintre aceștia uită că starea de urgență nu a suprimat libertatea de exprimare și nici dreptul la opinie și că legile dialogului presupun decență, bunăvoință și limbaj civilizat. Îmi place să pun cea mai mare parte a acestor excese pe seama frustrărilor provocate de izolare.
Dar izolarea este grea și fără amenințarea bolii. Avem vreme destulă să scrutăm și scena politică și să descoperim și acolo felurite scenarii generatoare de adevărate „spectacole”. În perioade de criză, în situații-limită, calitatea clasei politice se vede parcă mai bine decât în alte dăți. Cei mai mulți ne dăm seama că politica înseamnă și compromisuri, și înțelegeri electorale, și pertractări care nu ajung toate la ochii și urechile publicului larg. Ceea ce mi se pare foarte grav este posibilitatea adoptării de legi în această perioadă în care plenul fiecăreia dintre cele două adunări ale Parlamentului și nici plenul reunit nu se pot întruni în chip real. La fel de inexplicabilă este și posibilitatea – de data aceasta dincolo de pandemie și de izolare – de adoptare tacită a unor legi (act justificat prin variate argumente, care nu interesează aici). Un astfel de motiv sau argument absolut de neacceptat este stagiul suficient de lung de așteptare, care ar permite unui proiect de lege să treacă fără discuții și fără vot efectiv. În al treilea rând, este și mai straniu faptul că proiecte de legi care sunt în chip evident – pentru publicul larg și nu doar pentru specialiști – neconstituționale și, mai grav, anticonstituționale, ajung să treacă tacit de una dintre camerele Parlamentului. În recentul scandal creat de trecerea tacită prin Camera Deputaților a proiectului de lege privind autonomia „Ținutului Secuiesc” există multe necunoscute, întrebări fără răspuns, într-o țară în care funcționează Constituția, în care există organisme și pârghii democratice, în care instituțiile statului nu sunt scăpate de sub control. Opiniile analiștilor în legătură cu acest episod sunt de o diversitate dezarmantă și merg de la întâmplare până la diversiune. Ar fi vorba, după unii, despre o diversiune menită să distragă atenția oamenilor de la izolare, de la interdicții, de la prefigurarea crizei economice majore. Alții spun că a fost pur și simplu o întâmplare, din care o parte a mijloacelor de difuzare în masă – pe fondul izolării și pandemiei – a făcut un eveniment. În fond, ar fi vorba de un lucru firesc, de un proiect de lege adoptat tacit, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori. Alții merg mai departe și adaugă că proiectul nu are în el nimic scandalos, că orice inițiator are dreptul să pretindă ceea ce dorește pentru binele indivizilor și al grupurilor pe care le reprezintă. Cei care sunt de acord cu rolul major al „întâmplării” în cazul acesta sunt, însă, foarte puțini. La fel de puțini sunt și românii care acceptă dreptul unui grup etnic din România la autonomie teritorială. Iar cum niciun grup etnic, în afară de minoritatea maghiară, nu dorește și nu cere așa ceva pe teritoriul României, dezaprobarea acestui gest din partea majorității are o țintă precisă. Alții concretizează: totul este rodul unei înțelegeri secrete între UDMR și PSD, în vederea unor alianțe strategice sau electorale viitoare; scenariul s-ar fi orchestrat pentru abaterea atenției opiniei publice spre un pericol extern; liderii maghiari din țară, în înțelegere cu cei din Ungaria, ar fi făcut aceasta ca un atentat contra integrității și unității teritoriale ale României; Ungaria, în conivență cu Rusia lui Putin, ne-ar fi pregătit acest „cadou”, cu scopul slăbirii României etc. În fine, sunt și specialiști care recunosc aici strategia UDMR, a liderilor maghiari de după 1989, de aplicare a teoriei pașilor mărunți, de ponderare și de ierarhizare a pretențiilor, de petiționare continuă, de la simplu la complex, de la negare inițială până la acceptare finală etc. Astfel, dacă s-ar lua declarațiile unor conducători maghiari din România de acum un deceniu-un deceniu și jumătate s-ar vedea că atunci era respinsă ferm ideea autonomiei teritoriale în favoarea celei culturale etc. Analiștii români care pretindeau în acele vremuri că UDMR dorește autonomia teritorială a secuilor erau veștejiți ca fiind nerealiști, naționaliști, șovini etc.
Dincolo de această paletă largă de interpretări, rămân câteva nedumeriri și coincidențe stranii. Dacă în Camera Deputaților a fost primit și luat în seamă la comisii un astfel de text, chiar ca exercițiu procedural și conjunctural, este foarte grav, indiferent de felul cum s-a încheiat acest episod parlamentar. Ne putem aștepta ca o grupare politică sau un parlamentar să depună la Cameră ori la Senat un proiect de lege pentru micșorarea densității populației României, altul pentru vinderea (înstrăinarea unei părți din teritoriul ei (de exemplu, o insulă de pe Dunăre ori din Deltă) sau altul pentru interzicerea folosirii limbii române într-o localitate unde etnicii români sunt puțini etc. Oare astfel de acte – pe care orice comisie juridică preliminară le poate constata drept anticonstituționale – trebuie trecute prin Parlament, ca să ocupe timpul legislativului și să creeze tulburări în țară? Cum s-a putut depune, înregistra și discuta (în comisii) la Parlament un proiect absurd care conține autonomia teritorială a unei unități administrative inexistente? România are mai multe tipuri de unități administrativ-teritoriale, ca orice stat, dar „ținutul” nu se (mai) află printre ele (s-a aflat până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în cazul uneia dintre Țările Române, anume Moldova). Oare, înainte de a cere autonomia unei unități administrative, nu ar trebui ca acea entitate să existe, de fapt și de drept, în rând cu celelalte entități? De exemplu, în Italia sunt câteva regiuni și provincii care au primit, în timp, statut de autonomie (foarte diferită de ceea ce visează inițiatorii acestui proiect), dar toată Italia este împărțită, în chip oficial, în regiuni și provincii. În al doilea rând, criza autonomiei secuiești a izbucnit în vremea pandemiei, când sensibilitatea oamenilor este mai ridicată, când atenția lor este mai ușor de captat, când Parlamentul are o stare de funcționare precară, în condiții nemaiîntâlnite. În al treilea rând, mai sunt puține săptămâni până la aniversarea tratatului de la Trianon, moment (4 iunie 2020). În avanpremiera și în jurul acestui moment, propaganda ungară făcuse intense eforturi de conștientizare a Europei de „tragedia” și „catastrofa”, întâmplate la 1920. Se apropia ziua de 4 iunie și, în condițiile speciale și neprevăzute de acum, era prea multă liniște. Autoritățile ungare au trebuit, cu mare regret, să anuleze mari manifestări (mai puțin construirea monumentului triumfal dedicat marii înfrângeri de acum un secol). Ce bine sună, în aceste împrejurări, câteva constatări aspre la adresa României! De exemplu, că în România maghiarii sunt mulți și asupriți, că nu se pot bucura de drepturi elementare, chiar dacă reprezintă milioane de oameni (!), că o chestiune simplă de recunoaștere a autonomiei lor teritoriale îi „isterizează” pe liderii români etc. Cea mai mare „realizare” legată de acest episod este, pentru unii, în plan general, internaționalizarea chestiunii maghiaro-secuiești din România. „Statul falit român va deveni o sursă de instabilitate pentru Europa Centrală în cursul renunțării la izolare?” este un titlu recent răspândit de presa maghiară în limbi de circulație mondială. Sigur, știu că sunt intelectuali români de mare profunzime pe care nu i-am văzut să critice atitudinea revizionistă a guvernului ungar, în schimb nu pierd niciun prilej să atace „naționalismul” românilor, „subdezvoltarea” lor intelectuală, obsesia lor față de maghiari, care ar fi civilizați, blânzi, complet inofensivi. Sunt și eu convins că o mare parte a maghiarilor sunt oameni realiști, practici și pașnici, ca și o mare parte a românilor, dar existența unei anumite ofensive față de caracterul unitar al statului român nu poate să fie negată. A spune că aceasta este doar o iluzie a unor minți înfierbântate înseamnă a nu cunoaște România reală, a nu fi trăit niciodată în Transilvania și a ignora soarta de-acum (de dinaintea oficializării autonomiei) a puținilor români care trăiesc (încă) în zona numită cu mândrie medievală „Ținutul secuiesc”. De altfel, nici alți străini nu au acolo o soartă mai bună, cum s-a văzut recent în episodul de la Ditrău.
Dar declanșarea acestui episod în timpul pandemiei are și un efect-bumerang. Oamenii sunt obsedați de starea lor de sănătate, de salvarea vieților lor, de posibilitatea reluării activității cât de cât normale, de variate alte scenarii. Toate manifestările publice legate de centenarul Tratatului de la Trianon au fost anulate, și cele patronate de maghiari (care și-ar fi clamat „nedreptatea istorică” și cele patronate de statele succesoare (Slovacia, Croația, România, Polonia etc.), care ar fi subliniat decizia popoarelor lor, recunoscută doar sub aspect juridic internațional și nu luată la Paris. Ideea că la finele Primului Război Mondial ar fi jucat un rol important și popoarele (care au sfărâmat imperiile multinaționale) sau că doar marile puteri ar fi decis totul nu mai este acum una de prim plan. Europenii nu se dau acum în vânt după lămurirea unei astfel de „dileme” și nici liderii Uniunii Europene nu au pe agendă posibile modificări teritoriale într-un continent măcinat de multe necazuri și amenințat – dincolo de molimă – de o criză economică fără precedent.
Dar încercarea moarte n-are! Câte-o reînviere a „chestiunii maghiare” din România, cu voce de Casandră, nu strică pentru subminarea prestigiului și demnității unei țări și așa destul de compromise în ochii Europei. De data asta, însă, în ciuda unor reacții energice al factorilor politici, instituțiilor, persoanelor, chestiunea în sine nu a mai folosit nici pentru amăgirea românilor cu „pericolul unguresc” și nici pentru stimularea interesului internațional pentru „tragismul Ungariei” despuiate acum un secol. Oamenii și instituțiile au acum alte griji, aflându-se încă în mijlocul unei amenințări planetare fără precedent în ultimul secol.