Curs valutar
Euro
Dolar american
Lira sterlină
Forint unguresc
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
PASTORALA ÎNVIERII DOMNULUI 2016
„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” (Troparul Învierii)
„Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui”
(In. 14,8-10)
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Dorinţa de a-L vedea pe Tatăl, dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, a existat întotdeauna în sufletul omului. Şi cel mai simplu om, necredincios sau păcătos, are în sufletul lui această dorinţă, o dorinţă neştiută de nimeni, pe care fiecare om o poartă în inima şi sufletul lui, un dor care, ca o scânteie, îl nelinişteşte şi îl urmăreşte pe om. Iar omul vrea să-şi împlinească dorinţa aceasta de necunoscut. Însă, dorul acesta din interiorul său, omul nu-l poate linişti cu nimic, pentru că nu-i ajută nici bogăţia, nici învăţătura, nici rangurile înalte, nici prietenia, nici frumuseţea, nici tinereţea.
Şi se vede că niciun tânăr nu-i liniştit şi pe deplin mulţumit. Atât tânărul cât şi bătrânul au un dor unic, au o nostalgie. Pe unii îi încearcă dorul de casa părintească, de satul natal sau de oraşul lor, dacă sunt plecaţi departe, iar pe alţii îi încearcă dorul de părinţi şi de fraţi. Pe tânăr îl încearcă un dor foarte mare de prietena lui, de iubita lui. Iar acest sentiment sfânt, omul şi-l manifestă prin cântece şi doine, prin artă, prin poezie sau alte manifestări sufleteşti.
Marile opere şi capodopere sunt manifestări ale dorului, sunt exprimări şi realizări pornite din sentimentul de dor, iar finalitatea este de natură culturală sau chiar ştiinţifică. Dar cele mai înalte manifestări ale dorului sunt exprimate în viaţa religioasă. „Nostalgia Paradisului” este şi titlul unei cărţi deosebit de frumoase, în care autorul încearcă să vorbească despre dorul după raiul pierdut. După pierderea inocenţei şi a integrităţii morale, omul şi-a pierdut libertatea pe care a primit-o din Creaţie şi devine robul instinctelor pustiitoare ale trupului. Şi din această cauză omul a văzut că este singur. Dar pentru salvarea lui din ucigătoarea singurătate a intervenit Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
După ce au fost alungaţi din Rai, Adam şi Eva au rămas cu un dor adânc după Rai, după libertatea pierdută, după Dumnezeu. Dar Dumnezeu era retras şi numai din când în când îi amintea omului, prin semne şi prin vise, din ce stare a căzut, dar şi că Creatorul lor îi strigă mereu: „unde eşti? Adame, unde eşti?” (Fac.3,9).
Glasul lui Dumnezeu vine ca un ecou de departe, tot mai de departe, dar acest glas a rămas în om şi se aude în sufletul lui sub forma sentimentului religios, ce a rămas în fiecare inimă ca un dar înnăscut, iar nu făcut. Acest sentiment religios este viu şi luminează, oricât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu. Sentimentul religios a rămas în om chiar şi atunci când omul a uitat de Dumnezeu. Dar Dumnezeu n-a uitat de om şi îl cheamă mereu: „Adame unde eşti?”
Chiar şi în ziua de azi, şi în cel mai păcătos sau necredincios om există dorul de Dumnezeu, dorul de viaţă, de fericire şi de nemurire. Acest dor a rămas în firea tuturor oamenilor, atât în omul bun, cât şi în omul rătăcit. Chiar şi în omul rău Dumnezeu este prezent, prin toate darurile pe care fiecare om le-a primit şi chiar şi omul rău se bucură de darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Primul dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu este viaţa, apoi sentimentele, raţiunea şi voinţa. Iar aceste daruri le are numai omul, pentru că numai omul are suflet nemuritor dat de Dumnezeu şi care vine de la Dumnezeu.
După ce omul a fost alungat din Rai, el s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a pierdut de Izvorul Vieţii care este Dumnezeu – Făcătorul tuturor. Omul a început să-şi facă dumnezei străini, dumnezei care nu aveau nici suflet şi nici viaţă. Dar Dumnezeul cel viu şi adevărat s-a întors către nerecunoscătorul om şi a trimis semne şi soli, care să-i vorbească omului şi să-i spună că are un Tată în Cer şi că va veni la plinirea vremii, adică, atunci când va sosi timpul hotărât de Stăpânul şi Făcătorul tuturor. Mai mult, Dumnezeu şi-a trimis Cuvântul Său, pe Iisus Hristos, să se facă Om şi să-i vorbească omului despre Tatăl din ceruri.
Aşadar, Iisus Hristos, după rânduiala dată de Tatăl, L-a reprezentat prin toate pe Tatăl. Însă ucenicii doreau să-L vadă pe Dumnezeu şi L-au rugat pe Iisus: „Doamne, arată-ne pe Tatăl”(In. 14,8). Iar Fiul lui Dumnezeu i-a încredinţat că El este în Tatăl şi Tatăl este în El şi cu El, iar cine L-a văzut pe El, L-a văzut şi pe Tatăl care este în toate şi toate sunt în El (In. 14,10), fiind de necuprins şi etern, a toate cunoscător şi a toate ştiutor.
În sufletul tuturor oamenilor a rămas această dorinţă de a-L vedea pe Dumnezeu, iar acest dar este dovada că există Dumnezeu, că este prezent şi supraveghează viaţa întregului Univers şi a tuturor oamenilor şi că îi aşteaptă pe cei care cred şi doresc să-L vadă, întâmpinându-i pe toţi la sfârşitul vieţii. Atunci Dumnezeu întâmpină fiecare suflet omenesc, la poarta vieţii veşnice. Ora întâlnirii cu Dumnezeu este neaşteptată.
Iubiţi fraţi şi iubite surori,
Domnul Iisus Hristos nu s-a grăbit să plece după Înviere. El a rămas patruzeci de zile pe pământ, aici, între oameni, şi le-a arătat toate tainele cele mari ale lui Dumnezeu, după timpul hotărât de Tatăl, şi le-a spus ucenicilor: „Eu plec la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”(In. 20,17). Voi să îndepliniţi tot ce v-am învăţat şi v-am poruncit vouă „şi iată Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”(Mt. 28,20).
A treia zi după Răstignire, după ce trupul lui Iisus a fost pus în mormânt de Iosif şi Nicodim, pământul s-a cutremurat şi piatra de la intrarea în mormânt s-a răsturnat, deşi era foarte mare. Cei o sută de ostaşi romani, în frunte cu comandantul lor, au venit şi au cercetat mormântul pe care l-au găsit gol. Şi toţi s-au speriat şi au început să strige: „a înviat, a înviat, a înviat”. Şi tot strigând, ostaşii au alergat în oraş să-i spună lui Pilat că Iisus a înviat. Slugile fariseilor, cărturarilor şi arhiereilor au intrat la Ana şi Caiafa strigând îngrozite că: „Iisus a înviat!”.
În acel moment, toate căpeteniile s-au adunat şi le-au cerut tuturor să tacă şi să nu spună nimănui că „Cel mort” a înviat, ci să le spună tuturor că noaptea, când soldaţii şi slugile arhiereilor dormeau, au venit ucenicii şi au furat trupul Nazarineanului. Iar pentru aceasta celor mai vrednici dintre soldaţi li s-au dat mulţi bani, iar Ana şi Caiafa i-au cerut lui Pilat şi autorităţilor romane să-i scoată din Ierusalim pe soldaţii care au văzut mormântul gol, ba mai mult să-i scoată din Palestina şi să-i trimită în cele mai îndepărtate ţinuturi ale Imperiului, cu porunca să nu spună nimănui ce s-a întâmplat la Ierusalim. Aceşti ostaşi au fost ameninţaţi cu cea mai aspră pedeapsă, pedeapsa cu moartea, dacă împăratul de la Roma va auzi că ostaşii romani au încălcat legământul. Şi în felul acesta, cei mai fideli martori ai Învierii Domnului, de frică, dar şi pentru banii primiţi de la căpeteniile evreilor de la Ierusalim, au tăcut şi au dus cu ei în mormânt marea taină a Învierii lui Iisus, spunând mereu minciuna fariseilor şi cărturarilor de la Ierusalim. De aceea, unii dintre evrei sunt robii unui complot ruşinos, că trupul lui Iisus Nazarineanul a fost furat de ucenicii lui.
Dar adevărul nu poate fi ascuns lumii. Pentru ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi pentru taina Învierii Domnului, toţi ucenicii lui Iisus şi-au dat viaţa, mărturisind şi vorbind despre această Înviere. Iar de două mii de ani sunt martori ai Învierii lui Iisus Hristos nenumăraţi bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni.
Învierea Domnului este credinţa, speranţa şi bucuria tuturor oamenilor luminaţi de pe pământ. Şi prin aceasta, nimeni nu se mai lasă înspăimântat de moarte. Toţi oamenii care cred în Învierea Domnului ştiu că omul nu piere ca un animal fără suflet, ci are speranţa nemuririi, a vieţii şi fericirii veşnice. Iar această speranţă luminează viaţa neamului omenesc, prin credinţă şi dragoste. Oamenii ştiu că viaţa noastră nu este trecătoare, ci această fiinţă miraculoasă trăieşte prin Hristos în veşnicie. Oamenii de atunci şi ucenicii lui Iisus Hristos au plecat, dar credinţa şi speranţa vieţii veşnice au rămas şi ard în fiecare făptură omenească. Credinţa şi speranţa vieţii veşnice sunt elementul vital care vine de la Cel Etern, de la Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
La Ierusalim Domnul a înviat a treia zi. Marea taină a Învierii Domnului
n-a putut fi însă ascunsă de nimeni. Această faptă supremă - Învierea, dar şi dăinuirea şi nemurirea, au fost speranţa şi scopul vieţii omului dintotdeauna. Vestea Învierii a provocat la Ierusalim o negrăită bucurie tuturor celor care au auzit că Iisus a înviat şi a rămas viu pe veci, şi mai ales că El, Iisus, i-a asigurat pe toţi cei ce vor crede şi vor trăi după învăţătura Lui, că nu vor pieri, ci vor reveni la viaţă, la această stare, atât de mult iubită de orice fiinţă omenească.
Când fariseii puneau la cale să ascundă marea minune a Învierii lui Iisus, tot Ierusalimul vuia. De la casă la casă, de la om la om, s-a auzit vestea adusă de cei o sută de ostaşi, care veneau de la mormântul gol. Iar de la Ierusalim s-a răspândit repede această veste senzaţională că Iisus Nazarineanul a înviat. Toată lumea a primit-o ca pe cea mai importantă veste, pentru că Iisus era cunoscut ca Învăţător şi binefăcător. Se înşeală cei ce spun că Învierea lui Iisus a fost o faptă măruntă, neluată în seamă de contemporani. Este adevărat că această faptă îi depăşea pe toţi şi că unii nu puteau să creadă, iar alţii (mai ales evreii) nu vroiau să creadă.
Însă vestea Învierii lui Hristos a ajuns la Roma aproape în aceeaşi zi. Pentru că şi atunci, ca şi acum, oamenii răspândeau de grabă o veste care îi privea pe toţi. Ierusalimul, o localitate neluată prea mult în seamă de neamuri, a devenit, prin Învierea lui Iisus, centrul pământului. Ierusalimul venea cu o taină pe care nu o putea oferi nici o altă localitate de pe pământ. Toţi cei care au auzit de ceea ce s-a întâmplat în Israel, s-au ridicat în picioare şi au rămas în picioare de două mii de ani, pentru că răsărise o stea care nu se va stinge niciodată, pentru că a apărut o veste nouă care, de două mii de ani, preocupă întreaga lume.
Lumea s-a schimbat total, în lumina care a venit de la Răsărit, adică de la Ierusalim. Nu este însă vorba despre un Ierusalim plin de greşeli şi de păcate, ci despre un Ierusalim care a dat vieţii un scop, care a dat lumii un nou şi etern orizont. Noi, cei ce ne bucurăm în fiecare an de un Praznic cardinal, de Praznicul Învierii Domnului, avem datoria ca în fiecare an să ne pregătim patruzeci de zile cu post şi rugăciune, iar prin aceste fapte să ne ridicăm mai sus. Omenirea nu conştientizează unde a ajuns, că are o zi care îi luminează orizontul acestei vieţi strâmte. Dar, Paştile ne aduc în fiecare an hrană nouă, hrana bucuriei care nu se mai termină niciodată.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Din păcate există şi oameni care nu mai au sărbători, care nu au nici Paşti, nici Crăciun. Să vă puneţi întrebarea cu ce se mângâie aceşti oameni? Cu ce se mângâie copiii şi tinerii aceia? Ştim însă că se bucură şi ei; se bucură şi această lume cu ceea ce rămâne de la masa părinţilor, moşilor şi strămoşilor. Cultura, arta şi ştiinţa sunt tributare sentimentului religios, pe care omul îl are înnăscut, iar nu făcut.
Sentimentul religios este înnăscut în firea noastră, în firea omului, de la zămislirea lui. Sentimentul religios, pe care omul îl are, nu se formează prin educaţie, prin ştiinţă sau cultură. Toate acestea contribuie însă în mod esenţial la sentimentul religios. Dar sentimentul religios este un dar al omului, pentru că nu îl are nici o altă fiinţă vie. Nici o altă fiinţă vie nu dispune de ceea ce are omul - suflet nemuritor. Sufletul nemuritor al omului este sursa, este izvorul adevărat al sentimentului religios. Toate celelalte fiinţe vii sunt înzestrate cu instinct, un dar de mare importanţă. Dar instinctul, oricât ar fi de dezvoltat, nu poate dezvolta sau realiza ceea ce omul dezvoltă şi realizează. Pentru că omul, fiind înzestrat cu acest sentiment religios înnăscut, are sursa din care izvorăsc toate celelalte daruri de care dispune această făptură divină. Prin Har, omul se transfigurează, se înnobilează, se realizează, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte, devenind fiu al lui Dumnezeu, după cum ne spune un ucenic a lui Iisus Hristos, care, la Cina cea de Taină şi-a plecat capul pe pieptul lui Dumnezeu, Care a binevoit să se facă Om pentru a-l ridica pe om la statutul de fiu al Celui Preaînalt. Toate acestea se realizează, se săvârşesc, se desăvârşesc şi se încununează prin Învierea lui Iisus Hristos!
De aceea Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor şi oamenilor, ca aceştia să creadă şi să nu se îndoiască de faptul că tot ce a făcut El pe pământ ca un Dumnezeu, este dovada dumnezeieştii Lui puteri şi dovada că iarăşi va veni să judece viii şi morţii. Iar pentru acest ceas trebuie să fim într-o cutremurătoare aşteptare, aşa cum şi îngerii stau în aşteptarea acelui ceas.
