Parisul în zece zile. Miercuri, ziua a zecea. Ultima.

Ultima zi de stat la Paris s-a anunţat a fi una extrem de frumoasă. Ca pentru a mă face să regret că vacanţa e pe cale de a se sfârşi. De fapt, nici n-a fost o zi petrecută în Paris, ci în Versailles.

Palatul Versailles a fost un fel de cireaşă de pe tort în cadrul celor zece zile petrecute în Franţa. Se ajunge uşor la Versailles, cu metroul, doar că biletul e ceva mai scump. Da’ ai şi muzică pe parcursul călătoriei. Un conaţional ne-a tras o cântare la acordeon, a luat mărunţişul pe care, cu generozitate, câţiva turişti i l-au strecurat în mână, după reprezentaţie, şi a dispărut în alt vagon, că Versailles-ul nu-i aşa departe de Paris şi pierdea clienţii.

Regele Ludovic al XIII-lea a avut la Versailles o vilă de vânătoare. Aceasta s-a dovedit a fi punctul de pornire, în 1678, pentru grandioasa construcţie realizată de Ludovic al XIV-lea, unul dintre cele mai frumoase palate ale lumii, model de-a lungul timpului pentru alte construcţii ridicate de capetele încoronate ale Europei şi martor în acelaşi timp al unor evenimente de o importanţă capitală pentru istoria lumii. Palatul a servit drept reşedinţă şi pentru următorii doi regi ai Franţei, Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea.

În anul 1682, Ludovic al XIV-lea a mutat la Versailles curtea regală a Franţei, în mare parte din dorinţa de a avea sub control nobilimea turbulentă. Simbol al monarhiei absolute, al puterii şi al eleganţei aristocratice, impunător, rafinat şi fastuos în acelaşi timp, palatul are nenumărate saloane, ale căror tavane sunt pictate de mari maeştri.

În acelaşi timp, acestea conţin numeroase colecţii de tapiserii, arme, obiecte de artă, cristaluri, piese de mobilier şi covoare. Nu toate sunt originale, pentru că, în 1789, multe dintre obiectele de artă au fost transferate la Luvru, în vreme ce majoritatea obiectelor care formau mobilierul a fost vândută. Pentru nespecialişti, diferenţele dintre originale şi copii este inexistentă.

Cel mai cunoscut salon al palatului rămâne Salonul Oglinzilor sau Galeria Oglinzilor, ce glorifică eroii antichităţii, dar şi victoriile militare ale lui Ludovic cel Mare, mărginită de Salonul Păcii, cunoscut şi sub numele de Salonul Reginei şi Salonul Războiului, dedicat lui Jupiter şi victoriilor franceze din vremea lui Ludovic al XIV-lea. În apartamentul regelui sunt figurate planetele ce gravitează în jurul Soarelui, emblemă adoptată de regele Ludovic al XIV-lea.

Galeria Oglinzilor, lungă aproape cât un teren de fotbal, cea care a servit drept sediu pentru mare stat major prusac în timpul războiului din 1870-1871 şi în care s-a semnat celebra pace care a pus capăt primului război mondial, are pilaştri din marmură de Pirinei, policandre din cristal coborâte atât de jos încât să nu incomodeze privirea care vrea să vadă picturile cu care sunt decorate tavanele, ornamente bogate şi nişe care adăpostesc statui antice.

În anul 1837, Palatul Versailles a devenit primul muzeu de istorie al Franţei, după ce, în vremea lui Napoleon Bonaparte a fost palat imperial.

Grădinile de la Versailles sunt mai frumoase decât cele ale Palatului Luxemburg, care mă încântaseră cu câteva zile în urmă. Nenumărate alei, fântâni arteziene, bazine, peste patru sute de statui din marmură şi bronz fac din aceste grădini o adevărată minune. Pentru că grădinile acoperă o suprafaţă de aproape o sută de hectare, există posibilitatea de a te deplasa mai repede pe nenumăratele alei, cu ajutorul unor minicaruri electrice. Cei care au mai mult timp la dispoziţie se pot plimba cu bărcile sau hidrobicicletele pe Marele Canal, săpat în formă de cruce. Apropos de fântâni, canale şi bazine, în mijlocul sau pe marginile cărora se află nenumărate statui ce reprezintă tritoni, delfini, divinităţi ale mitologiei greco-romane, alegorii ale anotimpurilor, momentelor zilei, râurilor care străbat Franţa şi personaje istorice, am aflat că la Versailles există o reţea de ţevi pentru alimentarea cu apă, lungă de peste cincizeci de kilometri.

La Versailles, timpul se scurge extrem de repede, în aşa fel încât nu poţi să vezi tot ce ţi-ai propus. Mai ales atunci când ştii că nu ţi-ai făcut încă bagajele. În rest, ar fi puţine de spus. La un cochet restaurant din Montparnasse am mâncat, la recomandarea unor prieteni, raţă la cuptor. O chestie bună. Mi-au rămas câteva ore până la plecarea autocarului spre aeroport, aşa că n-am mai dormit deloc. N-a fost cea mai bună decizie, dar nici una foarte rea. Parisul e frumos şi noaptea. În fine, am decolat.

Am dormit tot drumul până la Cluj. Un somn adânc, fără vise. Abia după ce am ajuns acasă am început să visez. Ceva legat de o întoarcere.