„Ovreiul” care a găsit fericirea în „şerpăria” de la Jilava

Scriitor, jurist, intelectual de marcă, critic, dar, mai presus de toate, un Don Quijote care a învăţat să vadă un castel în „şerpăria” de la Jilava şi să găsească fericirea în cea mai cruntă suferinţă. În 29 iulie se împlinesc 103 ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt, intelectualul pur şi agnostic, botezat în închisoare şi transformat apoi în monahul Nicolae de la Rohia. O lecţie de viaţă trăită, care demonstrează că „definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”.

Există oameni care îl fac pe Dumnezeu să zâmbească. Iar Steinhardt era, cu siguranţă unul dintre ei. Pentru că, în faţa curajului cu care a înfruntat presiunile unui sistem demonic, în faţa onoarei cu care şi-a apărat prietenii, în faţa credinţei găsite şi mai ales, păstrate într-o celulă, dar şi în faţa bucuriei lui copilăreşti, nici cel PreaÎnalt nu se putea să nu zâmbească. Nicolae Steinhardt a fost un adevărat „nomenclator” de meserii, dar, mai ales, a fost unul dintre oamenii despre care Karl Jaspers spunea că dau măsura umanului.

Arestat şi condamnat în procesul grupului Noica-Pillat pentru refuzul de a fi Iuda, admirator a lui Chesterton, Dostoievski, Soljeniţîn, Malraux, Camus, intelectual cu spirit universal şi, totodată, patriot, credea că „definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi, dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. Până la urmă, întreaga sa viaţă şi lecţia asta despre asta este: despre paradoxul pe care l-a iubit atât de mult. „Jurnalul” vieţii sale ar fi putut fi foarte bine unul al suferinţei, al nefericirii, al nedreptăţii. Numai că, Steinhardt a găsit „arma” care l-a scos din contabil şi posibil. Credinţa şi iubirea. Iar ele i-au adus libertatea şi fericirea. 

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 103 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie evreiască, motiv pentru care se prezenta „ovrei”. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea şi participase activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară.

Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala „Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929. După 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an. Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

La sfârşitul anului 1959, pe când aştepta să fie chemat de Securitate asemeni prietenilor săi din lotul Noica-Pillat, Steinhardt a fost sfătuit de tatăl său să nu spună nimic. Chiar dacă asta însemna pentru el închisoare sigură, iar pentru tatăl său o bătrâneţe agitată, plină de griji şi singurătate: „E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind toată ziua, iar noaptea, chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă! Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare! Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro!”.

La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

În „Jurnalul fericirii”, Steinhardt vorbeşte despre trei soluţii de a învinge orice univers concentraţionar: „Soljenitîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar, se cuvine să vă daţi seama că lumeşte şi omeneşte vorbind, altă cale de a înfrunta cercul de fier, care-i în parte şi de cretă, e îndoielnic să găsiţi. Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea, implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa pare.

Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât de închegat unei teorii economice, biologice sau sociale, cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot încadra în totalitarism e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat”. 

El a ales cea de-a treia variantă şi a reuşit să iasă din cercul concentraţionar al comunismului mai liber, mai împăcat şi mai fericit decât intrase. De fapt, abia acolo, în cea mai cruntă suferinţă fizică, a reuşit să descopere cea mai înaltă fericire sufletească.

Acolo, în Camera 18 a Închisorii Jilava, găseşte libertatea absolută şi fericirea.

La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”: „Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil.

La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.”

Urcuşul său duhovnicesc nu era însă gata. Scara suferinţelor continuă până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Eliberat, după moartea tatălui său (1967), începe să-şi caute o mănăstire. Un evreu convertit la creştinism şi cu stigmatul de deţinut politic nu era însă candidatul ideal la o mănăstire. Prin intermediul prietenului său Noica, care îl întâlneşte pe ÎPS Justinian la o lansare de carte şi datorită curajului Arhiepiscopului Justinian, este primit la Rohia. Aici a trăit probabil cea mai fericită perioadă din viaţa sa. Prietenia cu ÎPS Justinian a fost ca un scut pentru Steinhardt, pentru că avându-l ocrotitor pe Justinian, şi prin respectul de care episcopul se bucura în faţa poporului, a fost liber să scrie şi să le vorbească credincioşilor. În martie 1989, angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”.

Iar Părintele Mina îl linişteşte: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.

ÎPS Justinian,gândindu-se ce cuvânt de învăţătură să spună, a deschis la întâmplare Biblia şi a găsit „Iată un evreu fără vicleşug”.

Şi tocmai lipsa aceasta de „vicleşug”, sinceritatea, puritatea îl defineau probabil cel mai bine pe Steinhardt. Pentru că principiile, lecţiile lui nu erau vorbe goale, ci trecuseră proba lacrimilor, a sângelui şi a suferinţei. El este unul din oamenii care l-au găsit pe Dumnezeu şi fericirea în locul cel mai puţin posibil: în sufletul lor.

Şi da, există oameni care îl fac pe Dumnezeu să zâmbească. Iar Steinhardt era, cu siguranţă unul dintre ei.

O zi din viaţa Părintelui Nicolae Steinhardt

„Viaţa monahală, spre deosebire de ce se crede, e tare activă. Aproape că nu mai rămâne timp pentru lectură şi vis. Suntem constrânşi să facem simultan cel puţin două lucrări, spre pildă să citim şi să medităm, să umblăm (lucrăm, spălăm) şi să ne rugăm, să vorbim şi să proiectăm. (Ca Mozart, care compunea o lucrare nouă în vreme ce - mecanic - îşi transcria muzica făurită în prealabil, tot mintal.) Mă scol la 4 1/2, niciodată după 5. Sunt maniac: fac gimnastică, mă spăl - nu de mântuială, îmi aerisesc şi potrivesc odaia (pentru nimic în lume nu aş lăsa-o, la plecare, în dezordine, vraişte, cu patul nefăcut), mă rog pe scurt. Apoi: liturghia. Înapoi în cameră: scriu ori citesc.

Apoi la bibliotecă, unde am neîncetat de lucru. Dau cărţi cu împrumut. La 12 bat clopotul. Dacă vin oaspeţi străini, o fac pe ghidul, uneori şi pentru români. La 5 e vecernia, masa de seară: devreme. Niţică lectură, meditaţie, odihnă. La 10 slujba de noapte (miezonoptica), slujba monahală specifică.

Nu ajung să mă culc înainte de 12, nu depăşesc aşadar decât cu aproximativ un ceas recomandarea monahală: cel mult 4 ore de somn. Duminica şi în zilele de sărbătoare stau la biroul mănăstirii şi primesc pomelnicele credincioşilor, ascultându-le păsurile şi sfătuindu-i.

Timp mult îmi ia şi pregătirea predicilor (predic din când în când, cu mare plăcere şi în stil cam neconformist!). Oblojirea şubredei mele sănătăţi (în frunte stau: o veche şi vrăjmaşă colită şi o destul de recentă, dar acută angină pectorală, unde mai pui că sunt şi specialist în accidente: arsuri, căderi, degete zdrobite…) e şi cam tare cronofaga.

Mai primesc şi o vastă corespondenţă căreia, fireşte, va trebui să-i răspund. Mai sunt şi grijile gospodăreşti, întreţinerea curăţeniei şi ordinii în cameră, a curăţeniei trupeşti… După cum vedeţi, viaţa călugărească nu e totuna cu trândăvia şi toropeala”.

„Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la Nicu este importanţa curajului fizic, cheia libertăţii. Nimic altceva nu contează la fel de mult, nici ideile, nici convingerile. Pot fi liberi, spunea el şi avea perfectă dreptate, numai cei care fac faţă riscurilor libertăţii, sărăciei, durerii, torturii”.

Toma Pavel, profesor de literatură la Universitatea din Chicago

„Odată, invitat la mine acasă împreună cu Bambi Brezianu, am făcut împreună mare haz citind în cutare ziar străin că s-au descoperit pe muntele Ararat urme ale arcei lui Noe. Zicea «Nu în astfel de lucruri se întemeiază credinţa mea, dar tot îmi pare bine, uite-aşa de-al naibii!»”

Virgil Nemoianu, membru al Academiei Europene de Arte şi Ştiinţe

 

 

„Fără să avem un dialog, l-am zărit recules la biserica Schitul Darvari de nenumărate ori. Când eram student în Bucureşti, frecventam bisericuţa respectivă pentru că acolo era un preot deosebit: părintele George Teodorescu. Şi îl observam în spate pe acest bărbat mărunţel cu barbă, care stătea recules la liturghie”.

ÎPS Andrei Andreicuţ

 

 

„Biblioteca era pentru Părintele Nicolae al doilea altar. Cele peste 25.000 de volume, câte erau atunci în biblioteca mănăstirii, i-au trecut toate prin mâini pentru a le fişa, a le numerota şi a le lipi etichetele. Aici se simţea sacerdot şi lucra cu cărţile ca şi cu nişte fiinţe vii”.

P.S. Justin Hodea Sigheteanul

 

„Împotriva acestui statut de om firav, avea o energie, un resort spiritual, o bucurie năvalnică de a fi. Ceva absolut uluitor şi contagios în acelaşi timp”

Mihai Şora, filosof