Ordinul Iezuit

Înfiinţat la 15 august 1534, Ordinul iezuit sau Societatea lui Isus este un ordin călugăresc al Bisericii catolice, ordin aflat în serviciul direct al papei. Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540, de papa Paul al III-lea, prin bula Regimini militantis Ecclesiae. 

Bazele ordinului iezuiţilor au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, în frunte cu Ignaţiu de Loyola. Alături de Ignaţiu de Loyola, printre fondatorii ordinului s-a numărat şi Sfântul Francisc Xavier, după care şi-a luat numele actualul papă. Xavier, poate cel mai cunoscut membru al ordinului, a convertit cei mai mulţi oameni la catolicism din istoria Bisericii, în timpul misiunilor sale în Asia.

Societatea lui Isus îşi are originea în carisma lui Ignaţiu şi a altor nouă însoţitori ai acestuia care şi-au dorit să meargă în Palestina pentru a-i converti la creştinism pe necredincioşi sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să se pună la dispoziţia papei pentru orice formă de apostolat în orice colţ al lumii. Neputând să meargă în Palestina, Ignaţiu şi însoţitorii săi au mers la Roma, pentru a se pune la dispoziţia papei. Până în martie 1539 au deliberat instituirea şi structura noului ordin.

Pe lângă cele trei voturi (promisiuni) călugăreşti obişnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiţii au introdus un al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiţionată faţă de papă. Iezuiţii au întemeiat anumite instituţii de învăţământ, pe care le-au deschis tuturor categoriilor sociale. Iezuiţii s-au făcut remarcaţi atât în domeniul educaţiei, cât şi pe tărâm misionar. Au răspândit creştinismul în toate noile continente, fiind activi mai ales în Asia (Japonia, China, India) şi în America de Sud (Paraguay).

Călugării iezuiţi s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis primenirea Bisericii Catolice după şocul Reformei protestante. Iezuiţii au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credinţa catolică  în ţările cu tradiţie protestantă, precum Anglia, Germania, Olanda şi Ungaria. În Ucraina şi Transilvania iezuiţii au sprijinit afirmarea bisericilor greco-catolice, aducând importante servicii culturii ţărilor respective. Universitatea din Cluj este continuatoarea colegiului iezuit la care a învăţat şi Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul.

Încă de la înfiinţare, Ordinului iezuiţilor s-a remarcat prin anumite trăsături specifice care l-au demarcat în mod durabil de restul ordinelor călugăreşti catolice; printre inovaţiile mai importante sunt adoptarea unei autorităţi puternic centralizate, un mandat pe viaţă la şefia ordinului, masculinitate exclusivă (inexistenţa unei ramuri feminine a ordinului), accentul pus pe supunere – în special pe supunerea în faţa papei – şi o mai mare flexibilitate, fapt care a favorizat mobilitatea şi adaptabilitatea (s-au abandonat astfel practicile medievale gen penitenţe frecvente, postul obligatoriu generalizat şi recitările corale ale liturghiei.

La moartea lui Ignaţiu erau întemeiate deja 33 de şcoli şi colegii în diferite ţări. La Roma, în 1551, a fost instituit Colegiul Roman care, din 1873, se numeşte Universitatea Pontificală Gregoriană.

De-a lungul timpului, patruzeci de membrii ai ordinului au fost canonizaţi. Iezuiţii au fondat numeroase oraşe. Ordinul s-a bazat, în principal, pe justiţia socială şi pe educaţie. Membrii ordinului au dus misiuni educaţionale extinse, printre învăţăcei numărându-se Descartes, Voltaire, Moliere, James Joyce, Peter Paul Rubens, Arthur Conan Doyle, Fidel Castro, Alfred Hitchcock şi Bill Clinton.

Deşi în primii treizeci de ani de existenţă ai ordinului, Societatea lui Isus a acceptat mulţi evrei convertiţi la catolicism, în 1593 a fost dat un decret care interzicea celor cu descendenţă evreiască sau musulmană să acceadă în ordin. Decretul a intrat în vigoare până în 1946, când a fost abolit. Iezuiţii sunt de asemenea renumiţi pentru faptul că au dat mulţi dintre cei mai temuţi lideri ai Inchiziţiei, o instituţie care în perioada medievală a folosit exagerat de mult tortura.

Şeful ordinului iezuiţilor poate interveni şi reforma comunităţile locale într-un mod în care celorlalte ordine călugăreşti catolice, mai „democratice”, le este imposibil; centralizarea puterii (structura ierarhică a iezuiţilor nu există în celelalte ordine călugăreşti catolice), alături de accentul tradiţional pus de către iezuiţi pe supunere strictă, sunt caracteristicile iezuite care au făcut ca şeful ordinului să fie adesea numit „Papă negru”, probabil aluzie la veşmintele iezuiţilor.

Conştienţi fiind de faptul că unul dintre factorii cei mai importanţi care au garantat la începutul mileniului întâi succesul religiei creştine a fost organizarea ierarhică şi adaptabilitatea, iezuiţii au adoptat şi ei modelul unei ierarhii elaborate, ca şi o atitudine pragmatică. Constituţiile iezuite au pus încă de la început un accent mai mare pe apostolatul activ decât se întâmpla la celelalte ordine călugăreşti catolice care l-au precedat şi care erau mai contemplative.

Iezuiţii au jucat de-a lungul timpului rolul important de predicatori de curte şi duhovnici regali (deci confesori ai elitei Europei premoderne), fapt care i-a pus într-o poziţie privilegiată, de mare influenţă politică. Dar implicarea lor politică şi teologia lor morală considerată de critici a fi prea laxă şi prea „flexibilă”, în special în secolul al XVIII-lea, a făcut din termenul „iezuit” un sinonim pentru „şiretenie” şi „duplicitate”, iezuiţii fiind acuzaţi că se ghidează după principiul „scopul scuză mijloacele” (deşi reprezentanţii iezuiţi ai teologiei morale respingeau într-o majoritate covârşitoare acest principiu. Mai târziu, la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, se mai considera că iezuiţii se ghidau după deviza „violenţă pentru trup, minciuni pentru suflet”.

Rolul ordinului iezuiţilor de principal agent al Contrareformei catolice pe continentul european nu i-a împiedicat să devină nişte misionari eficace în Asia, Americi şi Africa, iezuiţii producând, în plus, încă de la prima generaţie, un model de educaţie religioasă care a vărsat curând, la cererea puterii seculare (convinsă de calitatea educaţiei dispensate gratuit), şi în învăţământul laic: iezuiţii au înfiinţat astfel şcoli la toate nivelurile, aceştia posedând şi utilizând chiar şi azi, doar în Statele Unite ale Americii, nouăsprezece universităţi. În prezent există 189 de institute iezuite de învăţământ superior în întreaga lume. Totodată, iezuiţii au astăzi 170 de reviste proprii.

În materie de apostolat, eficacitatea iezuiţilor, datorată adesea unei importante flexibilităţi doctrinare, a fost totuşi la un moment dat afectată negativ de chiar această flexibilitate crescută, devenită astfel un principal impediment din dorinţa de a atinge scopul strategic important, anume convertirea Chinei – ţara cu populaţia cea mai numeroasă – la creştinism, în munca lor de propagandă religioasă din secolul al XVII-lea, iezuiţii au adaptat creştinismul la tradiţiile filozofice chinezeşti. Criticii au considerat însă că iezuiţii au mers prea departe, fapt care a determinat papalitatea să suprime riturile chinezeşti apărute: iezuiţii, flexibili şi decişi să convertească China, au mers până acolo încât au tradus în chineză noţiunea de „Dumnezeu” prin „t’ien” („cer”), dar biserica i-a obligat să-i înveţe pe creştinii convertiţi că Dumnezeul creştin este personal (în cosmologia chineză nu există o metafizică religioasă şi nici un Dumnezeu personal, cum nu există nici creaţie a lumii, aceasta fiind eternă şi în permanentă transformare sau o lume de dincolo) şi că credinţa lor ancestrală a fost anti-creştină.

Iezuiţii au fost dintotdeauna un grup controversat, temut de unii, admirat de alţii, însă în secolul al XVIII-lea guvernele ţărilor catolice şi în general guvernele europene au considerat ordinul iezuiţilor drept un important impediment în creşterea influenţelor statelor naţionale asupra bisericilor locale; guvernele Franţei, Spaniei, Portugaliei şi altor state au suprimat ordinul iezuiţilor atât în metropole, cât şi în colonii, aceste guverne sfârşind prin a cere în 1778 papei Clement al XIV-lea să desfiinţeze ordinul, fapt pe care acesta l-a şi făcut.

La vremea respectivă, iezuiţii erau în număr de peste 23.000, dintre care aproape 15.000 se ocupau de învăţământ în colegii, convicte şi seminarii care erau, toate împreună, în număr de 869.

Pe continent, doar guvernul Prusiei lui Frederic şi al Rusiei împărătesei Ecaterina au refuzat să interzică activitatea iezuiţilor pe teritoriile lor. Abolirea ordinului iezuiţilor a fost însă de scurtă durată, căci acesta a fost reînfiinţat de către papalitate la începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea, odată cu reinstalarea la putere a guvernelor reacţionare, conservatoare, după 1814.

În timpul Holocaustului, naziştii i-au considerat pe iezuiţi cei mai periculoşi duşmani. De altfel, naziştii au luat măsuri dure împotriva Societăţii lui Isus. În 1938, au închis un centru împotriva nazismului din Innsbruck şi au deportat mulţi preoţi iezuiţi în lagărele de concentrare. La o universitate din Kansas, Missouri, în 2007, a fost amplasată o placă pentru comemorarea a 152 de iezuiţi care şi-au dat viaţa în timpul Holocaustului.

Logoul ordinului cuprinde trei litere: IHS, interpretate în două variante mai răspândite: Iesum Habebum Socium (Isus însoţitorul nostru) şi Iesus Hominem Salvator (Isus mîntuitorul omenirii). În România, ordinul a fost desfiinţat de mai multe ori. Ultima dată, Societatea lui Isus a fost interzisă în anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist. După 1989, ordinul a reintrat în legalitate. 

Papa Jorge Mario Bergoglio este primul suveran pontif ales din rândul iezuiţilor. Primul papă argentinian este un conservator cunoscut pentru abilităţile sale de negociere. De-a lungul timpului a fost criticat, reproşându-i-se faptul că ar fi fost un apropiat de armată, în timpul dictaturii militare din Argentina. Nu s-a numărat printre cardinalii consideraţi favoriţi în cursa pentru Sfântul Scaun. Noul papă a afirmat că îşi doreşte ca întreaga Biserică catolică să devină „săracă pentru săraci”.

În prezent, ordinul numără 20.000 de membri în peste 100 de ţări din întreaga lume. Iezuţii jură la intrarea în ordin să nu accepte funcţii de conducere laice. Situaţia paradoxală în care se găseşte noul papă a fost explicată prin faptul că, în Biserica catolică, orice solicitare din partea Colegiului Cardinalilor este considerată chemarea directă din partea lui Dumnezeu, care nu poate fi refuzată. 

Astăzi, ordinul este prezent în toată lumea şi în cele mai variate domenii de promovare a credinţei şi a dreptăţii: învăţământul superior şi universitar, cercetări ştiinţifice şi tehnologice, comunicare mass-media. Iezuiţii au reputaţia de a avea un nivel intelectual extrem de ridicat. Dacă celelalte ordine nu cer decât o formare de un an de zile înainte de a deveni preoţi, iezuiţii trebuie să facă studii superioare de ani de zile: mai întâi filozofie, apoi ştiinţe şi abia apoi teologie. Numai după ce predau încă cinci ani ceea ce au învăţat ei pot accede la preoţie.  

Alegerea Papei Negru

S-a spus despre şeful iezuiţilor că a fost numit „Papă Negru” în secolele XVI-XVII din cauză că ar fi fost înzestrat cu puteri malefice şi ar fi condus din umbră Biserica catolică. În alegerea liderului, Societatea lui Isus respectă câteva dintre cutumele Bisericii catolice. Deşi nu este organizat un conclav secret, aşa cum se obişnuieşte pentru alegerea papei, o întâlnire are loc la Roma, la doar câteva sute de metri de Capela Sixtină, între reprezentanţii tuturor provinciilor în care există iezuiţi. Înaintea Congregaţiei Generale, au loc aşa-numitele zile de „murmaratio”, în care iezuiţii delegaţi dicută despre profilul viitorului lider, dar şi despre atributele pe care acesta trebuie să le aibă. Alegerea noului „Papă Negru” se face prin vot secret, candidaţii având nevoie de o majoritate de trei sferturi  ca să acceadă în fruntea ordinului.