Obiective de pe Valea Vaserului din Vişeu de Sus, incluse în Lista Monumentelor Istorice din România

Noutăţi în lista monumentelor istorice din România în ceea ce priveşte judeţul Maramureş. Lista a fost actualizată, iar Maramureşul apare acum cu un număr de 28 de monumente de interes local, toate legate de Vişeu de Sus.

Este vorba despre o serie de obiective care sunt vizitate de către turişti, aici incluzând şi zona Făina sau calea ferată forestieră îngustă Valea Vaserului, Gara Vişeu de Sus, depoul sau atelierul mecanic din oraş.

De asemenea, tot în categoria monumentelor istorice a fost inclus şi muzeul evreiesc din gara Mocăniţei, cunoscut sub numele de Casa Elefant, unde turiştii pot vedea fotografii de arhivă ale evreilor care au locuit în Vişeu de Sus, dar şi mai multe poduri construite în anul 1933.

Totodată, pe lista monumentelor istorice a fost inclusă şi capela dedicată prinţesei Sissi, care se află pe valea Vaserului. Tot monumente istorice sunt şi clădirea haltei Făina, clădirea haltei Şuligu, podul de beton din zona Novicior sau cele două tuneluri săpate în piatră care datează din 1933.

Istoria Văii Vaserului nu poate fi disociată de istoria ţinuturilor Vişeului de Sus,  care „cu cât este mai mult cercetată cu atât devine mai impresionantă”.

Valea Vaserului este legată în primul rând de exploatarea pădurilor din zonă, care a fost practicată în mod organizat odată cu apariţia etnicilor ţipţeri de origine germană, din Zips (Slovacia), castă profesională cunoscută ca tăietori de lemne şi care au fost chemaţi de către Maria Teresia pentru a organiza exploatarea pădurilor de atuci, proprietate regală pe Valea Vaserului.

Anul apariţiei acestei etnii în zona Vişeului se presupune a fi 1773. Ca motivaţie, această etnie a semnat un contract cu putere regală că nu vor părăsi zona în care au fost aduşi, primind în schimb suprafeţe de teren pentru construcţia caselor şi alte facilităţi care erau acordate în perioada de inactivitate (iarna). Se menţionează această etnie în mod special ca fiind nucleul organizatoric al unei exploatări forestiere organizate, dar pe lângă aceşti ţipţeri comunitatea de la acea vreme şi până către zilele noastre a fost formată dintr-o varietate de etnii: germani, maghiari, ucraineni, ruşi, slovaci, polonezi, evrei şi, bineînţeles români, care au format o comunitate extrem de harnică, liniştită şi unită, legându-şi existenţa în mod exclusiv de această Vale a Vaserului.

Lemnul a fost exploatat şi transportat la începuturi prin practicarea plutăritului, care era foarte bine organizat pe râul Vaser, unde buştenii erau tăiaţi cu ajutorul topoarelor, corhăniţi pe jgheaburi cu apă, adunaţi cu ajutorul stăvilarelor construite de-a lungul văii în zonele Macârlău şi Făina, iar de aici se formau plute în grup de către patru-cinci, care erau duse pe apa Vaserului până la confluenţa cu râul Vişeu, unde, mai departe, se formau convoaie de plute depăşind cantitatea echivalentă a  100 de vagoane, care luau calea Tisei şi a Dunării. Aceste imense convoaie erau conduse de doar trei oameni, care se schimbau între ei în mod continuu. Acest sistem de transport a continuat până în 1918, când Tisa a devenit zonă de graniţă, iar activitatea ţinuturilor Vişeului a fost practic blocată.

În 1929 puterea regală a hotărât reluarea activităţii de exploatare a lemnului. Astfel au fost aduşi specialişti de la Cernăuţi, cu ajutorul cărora a început construcţia unei fabrici de cherestea şi instalarea unor gatere care funcţionau pe bază de abur. Aceiaşi specialişti încep construcţia unei căi ferate forestiere care dăinuie şi astăzi. Astfel lucrările efective la calea ferată încep în 1930 şi se finalizează în 1934, pe tronsonul magistral de 46 de km Vişeu de Sus- Coman, cu legătură în Gara Mare a oraşului.

Primele locomotive care au circulat pe Valea Vaserului au fost de producţie românească – locomotive de tip Reşiţa.

În octombrie 1944, când puterea de atunci a ordonat evacuarea zonei Vişeu, ungurii au evacuat inclusiv Vaserul. Astfel, podurile au fost aruncate în aer, parcul de locomotive şi material rulant, o parte distrus, iar o altă parte a fost dusă în afara zonei.

Tot în acel an fabrica a fost minată şi aruncată în aer, iar calea ferată, în marea ei majoritate, a fost distrusă, în ideea de a nu facilita folosirea acestei căi de transport de către armatele sovietice, care înaintau pe această direcţie cu linia frontului. În anii 1945, 1946,1947 a început reconstrucţia căii ferate forestiere, finalizându-se în 1954.

Importanţa văii Vaserului constă nu numai în bogăţia pădurilor care există, şi care constituie singura sursă de existenţă a comunităţii din această zonă, ci şi dintr-un deosebit potenţial turistic, care la ora actuală este mult solicitat tocmai datorită existenţei acestei căi ferate, care pe lângă eficienţa de necontestat pe care o are, constituie şi un punct de atracţie turistic deosebit, fiind singura cale ferată îngustă forestieră activă din Europa.

Valea Vaserului, pe lângă faptul că este fascinantă, a generat numeroase legende. Una dintre ele este cea de la Miraj – astăzi o staţie de cale ferată. Se spune că aici, în toamna anului 1916, în plin război mondial, ar fi avut loc o luptă între armatele ruse şi patru batalioane germane de vânători de munte, chemate de austro-ungari să oprească linia frontului rus, care se întindea din Bucovina şi până în Slovacia, şi care a fost străpuns pe Tisa de armatele ruseşti.

Cele două armate erau epuizate, mai ales că iarna lui 1917 a fost deosebit de grea, cu zăpadă cum nu s-a mai văzut vreodată în această vale sălbatică.

În februarie 1917, are loc «prima parte» a Revoluţiei bolşevice, ţarul Nicolae al Rusiei fiind alungat, iar în contextul nou creat, combatanţii de la Miraj au încetat lupta, ba mai mult, se spune că au sărbătorit evenimentul împreună, bând votcă şi rom, unul în tranşeele celuilalt. În primăvară, cei doi generali au hotărât să-şi îngroape sutele de morţi.

Astfel a luat naştere un cimitir inedit ca arhitectură, fiind precedat de câteva înmormântări a unor ofiţeri lângă biserica catolică Sf. Elisabeta, din Făina. Prin ce este deosebit acest cimitir, probabil unic în lume? Prin faptul că fiecare batalion german (patru la număr) avea un anumit tip de cruci pe care era însemnat numele celui care a murit. Cimitirul era amplasat pe terase, fiecare terasă având rangul ei. Deasupra acestor terase se afla mormântul unui general german străjuit de o Madonă cu pruncul în braţe, sculptată într-un brad imens, care n-a fost scos din rădăcini şi de o cruce imensă, care-l reprezenta pe Isus Hristos, amândouă sculpturile fiind opera unui arhitect originar din Munţii Pădurea Neagră.

La acest cimitir au lucrat patru arhitecţi germani, fiind finalizat în toamna anului 1917. Cimitirul a fost amplasat pe partea stângă, în sensul de curgere a râului Vişeu, accesul peste apă fiind posibil datorită unui pod din lemn, străjuit la intrare şi la ieşire de câte două sculpturi splendide, ce reprezentau doi cerbi carpatini în mărime naturală, iar mijlocul podului era marcat de doi heruvimi, sunând din trompetele lor parcă venirea Învierii.

După trecerea podului şi urcuşul uşor al unei mici pante, se aliniau cuminţi acele terase, dominate de o capetă, a cărei intrare era străjuită de doi ostaşi sculptaţi în lemn, gata pentru un ultim onor dat celor care-i vizitau sau poate celor care şi-au găsit aici odihna veşnică.