O troiţă maramureşeană la Cotul Donului. Să ne cinstim eroii!

Proiectul iniţiat de GAZETA de Maramureş, prin care dorim să ducem o troiţă maramureşeană în locul unde a avut loc bătălia de la Cotul Donului, în memoria celor peste 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie, continuă cu o nouă pagină. Scriitorul basarabean, fratele nostru, Vasile Şoimaru a povestit în cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, faptul că ostaşii români nu au un cimitir, o troiţă sau măcar o cruce. O poveste tristă pentru toţi românii de atunci şi de acum.

Impresionaţi de această tragedie am lansat către politicienii şi oamenii de afaceri maramureşeni o rugăminte născută din stropi de lacrimi cristaline, sărate, dulci, pentru a realiza o troiţă maramureşeană şi cu toate aprobările legale să mergem în locul în care a avut loc bătălia cumplită pentru a o aşeza şi a spune o rugăciune pentru cei căzuţi în război.

Iniţiativa noastră a avut ecou, am primit încurajări, dar şi întrebări cu privire la ce s-a întâmplat acolo.

Vă prezentăm un scurt istoric la bătăliei.

Bătălia de la Cotul Donului a fost o operaţiune militară de anvergură, care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate dintre combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte.

În noiembrie 1942, după o înaintare în forţă a armatelor Axei, trupele sovietice au oprit pe Don şi la Stalingrad iureşul dinspre vest. După cucerirea Crimeii, ostaşii români, însumând aici efectivele Armatei a 3-a şi Armatei a 4-a, au primit, conform strategiei de luptă aparţinând Germaniei (şi contestată de generalii români, inclusiv de mareşalul Antonescu) cele mai dificile poziţii de luptă. Îmbătat de succesul legat de Crimeea, Hitler atacă simultan atât Stalingradul, cât şi poziţiile care vizau cucerirea Caucazului, cu bogatele sale resurse energetice necesare războiului. Grupul de armate B, care includea şi trupe ale Armatei a 4-a română, avea ca obiectiv cucerirea Stalingradului. Grupul de armate A, cu Armata a 3-a română în componenţă, avea ca obiectiv pătrunderea în Caucaz. Armata a 3-a română a primit un segment de front de cca. 150 km, pe malul drept al Donului, în zona în care Armata Roşie avea cele mai puternice resurse operative, iar Armata a 4-a a fost plasată în aripa stângă a Armatei a 6-a germană (angajată în Bătălia Stalingradului). Armatei a 4-a i se repartizase un segment de front de peste 300 km, mult peste capacitatea ei de acoperire.

Pe 19 noiembrie, foarte de dimineaţă, Armata Roşie a început ofensiva chiar în sectorul de front al Armatei a 3-a română. Lipsurile legate de resurse, erorile de strategie impuse de generalii lui Hitler, precum şi indisponibilitatea forţelor de rezervă, redistribuite în sprijinul trupelor de la Stalingrad etc. au determinat o disproporţie copleşitoare în această înfruntare, în favoarea inamicului. Ca urmare, Armata Sovietică reuşeşte chiar în acea zi să spargă frontul aflat în responsabilitatea Armatei a 3-a română, în două zone, lărgimea acestor „pungi” cucerite fiind de cca. 20 km, ambele, iar adâncimea de cca. 20 km, respectiv 40 km. 

Bătălia a continuat şi în zilele următoare, evidenţiindu-se eroismul ostaşilor români în încercările de repliere şi de menţinere pe poziţii. E relevant, în acest sens, cazul generalului Sion Alecu Ion, care, pe 23 noiembrie 1942 (căzuse deja celebra grupare Lascăr) preia comanda resturilor a trei divizii româneşti, cu un efectiv de 3326 de ostaşi. Au luptat până la terminarea muniţiei. Ultimele cartuşe le-a împărţit celor rămaşi în viaţă chiar generalul, care a căzut ultimul, odată cu şoferul său personal.

Bilanţul pierderilor

Bilanţul pierderilor de la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele a 3-a şi a 4-a române, care avuseseră la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 militari valizi.

După bătălia Stalingradului, Armata a 3-a română a mai rămas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stângă. Armata a 4-a română a fost repoziţionată pe un aliniament mai retras, după ce a pierdut Corpul 6 de armată şi a fost întărită cu Corpul de cavalerie (Diviziile 5 şi 6 de Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiunile Grupului de Armate Hoth, între 12 şi 23 decembrie, în scopul salvării trupelor încercuite la Stalingrad.

Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, a fost puternic atacat de sovietici şi desfiinţat după trei zile de lupte îndârjite. Armata a 4-a şi-a pierdut, astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei a 3-a române şi a Armatei a 8-a italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva pe Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata a 3-a română a fost scoasă definitiv din luptă. Astfel, rămăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi reorganizare.

Vasile Şoimaru a ajuns la Cotul Donului şi a fost lovit de faptul că ostaşii români nu au măcar o cruce, aşa cum ar fi fost creştineşte. Toate ţările care au ostaşi căzuţi în teribila bătălie au realizat mausoleu, cimitir, capele, cruci comemorative, monumente etc. Doar România nu a făcut un gest creştineşte. Din acest motiv, Şoimaru a venit în locul unde au fost bătăliile cu ostaşii români.

„M-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici (scotch), am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă (Călăraşi)», am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit pentru sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului…Am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni”.