O moştenire risipită în perioada capitalismului sălbatic. Baia Mare, oraşul mozaicurilor pierdute

Baia Mare are mai multe monumente de for public, lucrări realizate în perioada comunistă de artişti plastici care au avut un nume transformat în renume. Monumentele de for public sunt lucrări care nu fac parte din grupul celor de patrimoniu, s-ar putea spune că sunt fără
valoare, dar valoarea lor este dată de numele artistului şi de lucrarea în sine, fie că vorbim de mozaicuri, de picturi, de altfel de lucrări. Municipiul de pe Săsar a avut parte de mai multe astfel de lucrări care au dispărut, au fost distruse, pierdute, chiar furate, după cum am aflat în ultimii ani. Vă prezentăm poveştile triste ale unor lucrări, unor monumente de for public distruse de indolenţă, nepricepere, rea voinţă. Ne place, nu ne place, ele există, au existat şi fac parte din istoria anilor pe care îi trăim!
 

Am reluat subiectul dez­bătut de săptămâ­nalul nostru în alte numere deoarece am văzut, recent, un mozaic bine întreţinut pe un perete exterior al fostului Maratex. Acolo unde a apărut peste noapte staţia de benzină de la Rompetrol. Când vii să alimen­tezi, imposibil să nu vezi mozaicul, altfel ascuns de benzi­nă­rie. Am tot văzut lucrarea şi ne-am apropiat să vedem mai bine. Am aflat că a fost executată de Liceul de Artă în 1971. Incredibil de bine păstrată, curată, de parcă timpul a stat în loc pe acel perete.

După câteva investigaţii am aflat că este o lucrare coordonată de ar­tistul băimărean Gheorghe Cră­ciun.
De aici am ajuns la mozaicurile de la blocurile Satelit şi Pietrosul, de la florăria de lângă Pizza H.
Aceste lucrări de artă au înnobilat clădirile şi imobilele unde au fost realizate. Ele nu au fost trecute niciunde. În nicio evidenţă. Ele nu există, nu au existat şi probabil nu vor exista deşi vreo trei, patru mozaicuri mai sunt. Halucinant şi terifiant. Odată cu avântul revo­luţionar al anilor ’60, Baia Mare a început să se dezvolte. Pentru a sublinia ideea de putere populară, comuniştii vremurilor de atunci au comandat lucrări de artă unor artişti. Fie pentru a înfrumuseţa faţada unui bloc, a Casei de Cultură, a Teatrului Municipal sau a restaurantelor şi cluburilor. Au trecut vreo 60 de ani de atunci. Artiştii care au lucrat pentru oraş au ajuns de mare notorietate. Sunt maeştri! Unii au plecat în Lumea celor Drepţi! Cu toate acestea, lucrările lor nu apar niciunde, nu fac parte din nimic. Unele dintre ele au fost distruse cu manie proletară. Patrimoniul cultural al oraşului a suferit şi nu interesează pe nimeni acest aspect. Nu a interesat pe nimeni! Nimeni nu înţelege de ce nişte lucrări ale unui Mihai Olos sau Traian Hrișcă au fost distruse. Pe alte meridiane, astfel de „înnobilări” ar fi primit respectul cuvenit. Şi preţuirea! În mod normal ar trebui să avem un patrimoniu cultural local în care să apară lucrările realizate din considerentele de mai sus. Am făcut o socoteală şi avem o listă lungă cu artişti care au realizat lucrări pentru oraş. Pe listă figurează următorii artişti: Paul Erdos, Zoltan Bitay, Traian Hrișcă, Nicolae Apostol, Mihai Olos, Valentina Boştină, Ghiţă Popescu, Aurel Cucu, Alexandru Şainelic. Primii trei au lucrări de artă: mozaicuri pe blocurile Satelit, Pietrosul şi fostul Restaurant Bucureşti. Apostol are fresca de la Teatru; Olos şi Boștină, lucrări la Cinematograful Dacia; Popescu, fresca de la Casa de Cultură. Aceste lucrări nu sunt înregistrate niciunde, nu figurează în nicio evidenţă deşi au fost executate pe bani publici, în urma unor concursuri naţionale. „Toate aceste lucrări sunt făcute din bani publici. Lucrarea mea a fost creată ca urmare a unui concurs naţional. Ea nu figurează nici în pa­trimoniul Primăriei, nici în altă parte. Oamenii de la patrimoniu vegetează. Este inadmisibil. Vorbim de nepăsare. Nu ştiu cine şi ce, dar cum poţi lăsa atâtea lucrări de artă fără să le cuprinzi undeva?”, ne-a spus, mai demult, Nicolae Apostol.
Lucrurile au rămas neschimbate. Pictorul vorbeşte de un patrimoniu cultural local. Din păcate, legislaţia este prost făcută. Nu există patrimoniu local, doar naţional. Monumentele de for public sunt lucrări ale unor artişti în viaţă (la vremea respectivă). Plecând de la această listă am umblat prin oraş, pentru a descoperi nepăsarea crasă faţa de operele unor artişti de care învăţam în manual. Multe oraşe s-ar mândri să aibă o zestre culturală ca aceasta. Pe cele două blocuri (Radio-TV şi Pietrosul) sunt două lucrări de mari dimensiuni, două mozaicuri realizate tot pe bază de concurs şi tot din bani publici, în perioada în care au fost construite blocurile (Erdos şi Bitay sunt artiştii care le-au rea­lizat). Lucrarea primului era aco­perită cu ceva ani în urmă de o tablă publicitară la biscuiţi. Culmea ironiei, sloganul reclamei era „po­trivit” cu situaţia: „Tradiţia bunului gust”.
Cealaltă lucrare a fost acoperită cu bannere şi alte instrumente publi­citare.
Pe lângă reclame publicitare, cele două lucrări au fost acoperite şi cu bannere uriaşe în campaniile electorale. Chipurile unor cunoscuţi politicieni s-au „mulat” pe mozaicurile comuniste ale artiştilor băimăreni.
La Teatrul Municipal, fresca lui Apostol arăta relativ bine, în urmă cu ceva ani. Acum pare mai cenuşie, mai întunecată. Artistul a încercat să o termine, să o reabiliteze, dar nu a reuşit să convingă pe nimeni de necesitatea unor astfel de lucrări. În schimb, la Cinematograful Dacia este dezastru. O mare porcărie făcută de un bijutier din Satu Mare. Un om cu pile ce a ajuns să admi­nistreze, chiar să aibă în proprietate cinematograful. Este o poveste încâlcită care nici astăzi nu este clarificată. Aici au fost două lucrări deosebite, semnate de Mihai Olos şi Valentina Boştină. Ele nu mai există. De prin 1995, conducerea Cinematografului a trecut prin mai multe directorate şi locaţii de gestiune, ca să ajungă din nou la stat. În această perioadă au fost distruse multe, de la scările interioare, la aceste lucrări-monument. La fel la Casa de Cultură. În interior este o mare frescă semnată de Ghiţă Popescu. O altă lucrare care nu figurează în niciun catastif. În schimb, pe partea de jos a lucrării sunt scrijelite nume, numere de telefon, porcării („I Love”, Sișu, Puia etc.). O astfel de lucrare este foarte greu de refăcut. Trebuie dat jos peretele până la cărămidă şi refăcut totul. Cine mai reface? Cine plăteşte distrugerile? Tot la Casa de Cultură, pe latura dinspre Bibliotecă a existat o mare lucrare. Un basorelief executat de un artist din Bucureşti. Zece plăci dintr-un aliaj de fontă, aluminiu şi alamă, peste o tonă greutate. În anii ’90 au început să fie furate plăcile. Două au fost duse la topit. Alte lucrări care au dispărut sau au fost distruse s-au aflat la Clubul Phoenix. Au fost lucrări de Olos şi Şainelic. Până şi uşile de la fostul bar, din perioada „beat”, au fost operă de artă. Jale! Nimeni nu ştie, nimeni nu răspunde!
Mozaicul lui Hrișcă are o poveste la fel de tristă sau poate mai tristă. Mozaicul despre care specialiştii spuneau că era cel mai frumos din ţară a fost distrus de nişte oameni de afaceri postdecembrişti.
Hrişcă, între timp a trecut în Eternitate, a avut o lucrare deosebită la restaurantul Bucureşti (fost). Un mozaic pe un perete al restaurantului. Traian Hrișcă a realizat lucrarea în 1965, a lucrat un an la ea. Şi pietrele de mozaic au fost prelucrate de el. A primit 12.000 de lei. Iată ce ne-a declarat artistul în urmă cu mai mulţi ani. Era bolnav.
„Ce a reprezentat? Muzica! Pro–blema acestui mozaic nu mai este de actualitate. El a fost distrus când
s-au făcut modificări. S-a întâmplat să fie în drumul lor. Nu mai are rost să-i deranjez acum pe cei de acolo. Au loc atâtea potlogării, unde să mă duc, la cine? Ei spun că am fost plătit, iar lucrarea este a lor şi fac ce vor cu ea. Cu asemenea oameni eu nu pot să mai… Nu ştiu… lucrarea este foarte frumoasă… a fost foarte frumoasă. E păcat! Am obosit!”, a declarat Traian Hrişcă.
Artistul a dorit să facă o reproducere după mozaicul de la fostul Bucu­reşti, dar Timpul nu a mai avut răbdare!
De acest mozaic ar trebui să îşi amintească băimărenii mai în vârstă. Era în restaurantul ce se deschidea la fântâna arteziană. După Revo­luţie, după „marea împărţeală” în care cei care au ştiut să se afle la locul potrivit, în momentul potrivit, au pus mâna pe imobile, unităţi, fabrici, uzine… Restaurantul, hote­lul a ajuns la doi oameni de afaceri şi politicieni ce au împărţit totul, parcă cu barda. Mozaicul stătea în calea împărţelii. Ce artă?! Ce cultură?!
Cu unul dintre cei doi ne mai întâlnim prin frumosul nostru oraş. Este mai „puţin”, îmbătrânit şi parcă fără afa­ceri! Deh! E mai greu în capitalism!
Mai este un mozaic la florăria de pe Bucureşti. Lângă fostul Spicul. Florăria este cam amărâtă, dar are flori frumoase ce se vând repede. În interior nu este schimbat nimic. Aşa cum a fost construit blocul cu spaţiul respectiv, aşa este şi acum. Inclusiv mozaicul realizat tot de Bitay. Este acoperit de plante sau de afişe care arată că acolo este stingătorul sau cine mai ştie ce.

Am mai aflat că a fost un mozaic şi pe clădirea administrativă a minei Săsar. Acolo unde este acum sediul Remin.
Am ajuns acolo într-o zi frumoasă, cu soare de primăvară, dar cu un vânt destul de rece. Ajunşi la clădire, loc în care am fost de nenumărate ori, am încercat să vedem dacă există un mozaic pe partea de clădire pe care, în mod normal, nu o vedem, nu o vizităm. Din păcate, mozaicul nu mai există. Un muncitor ne-a spus că, probabil, a fost pe vechea clădire care a fost dărâmată şi edificată actuala clădire. Cu regret am plecat de acolo, nu înainte de a fotografia cele câteva tablouri realizate în anii comunismului neluminat. Prin anii ’60, ’70. Chiar dacă par tablouri groaznice, şi o grafică interesantă, ele fac parte din colecţia de lucrări care au înnobilat o parte din istoria Băii Mari.

Mozaicul de la Maratex

La Maratex au fost două mozaicuri realizate de elevii de la Liceul de Artă, într-o perioadă în care liceul era ajutat de fabrica de ceramică şi de Maratex. De fapt, la acea vreme liceul a fost gândit ca o pepinieră pentru cele două fabrici, având în vedere că şi la una şi la cealaltă era nevoie de specialişti, de oameni de artă care să creeze. Unul nu mai există, s-a distrus în urma multiplelor preluări de active de către firmele care au activat în perioada de după închiderea Maratex. O altă tragedie, dar din registrul economic.
L-am căutat pe Gheorghe Crăciun pentru a ne povesti câte ceva de aceste lucrări. Artistul băimărean ne-a spus că este păcat că au fost distruse unele lucrări sau că cele rămase nu sunt îngrijite.
„Acest mozaic care se vede pe peretele de la Maratex a fost realizat de elevii de la Liceul de Artă sub coordonarea mea. Au lucrat elevii claselor a X-a
şi a XI-a. A fost bine realizată, elevii au lucrat cu drag. S-au folosit bucăţi de mozaic. A fost o lucrare colectivă.”, a spus Crăciun. Tot de la artistul băimărean am aflat de piatra de mină din parcul mare.

Monumentul dedicat picamerului

Gheorghe Crăciun ne-a spus că în parcul mare se află o piatră de mină dedicată picamerului, un aparat cu care minerii dădeau găuri în pereţii galeriilor de mină şi în care se punea dinamita ce dobora peretele, minereul. Astfel se înainta în mină.
Am mers la parc să căutăm piatra. După ceva căutări am găsit-o la una din intrările în parc, acolo unde se află şi mica biserică catolică.
Pe un postament din piatră, o bucată mare de piatră, nu îţi dai seama că ar fi scoasă din mină.
Piatra din mină are mai multe găuri de picamer, dar şi o denumire, un text care nu se mai poate citi, timpul şi-a făcut de cap. „Lucrarea” este din 1912. Ceea ce îi conferă o importanţă chiar dacă este doar o piatră. La începutul secolului trecut, se pare că cei ce lucrau în minele de aici erau mai grijulii cu moştenirea lăsată!