„O istorie antropologică a morții” – volumul IV

Volumul de față încearcă să reconstituie istoria mentali­tăților având în centrul său moartea și atitudinile omului față de aceasta, riturile și ritualurile funerare, mentalitățile și imaginarul care au luat naștere în legătură cu acest prag limită. Se poate constata că există numeroase reguli precise, respectate cu strictețe, în ceea ce privește succesiunea diferitelor secvențe ale ceremonialului funerar, după un anumit scenariu.
„Dintre toate sursele religiei, criza supremă – moartea – este de cea mai mare importanță; (...) cea mai mare parte a inspirației religioase, dacă nu toată, a derivat din ea (...) complexitatea extremă a reacțiilor emoționale umane față de viață își găsește cu necesitate reversul în atitudinea față de moarte (...) Emoțiile provocate de acest eveniment sunt extrem de complexe și contradictorii, elementele dominante, iubirea față de mort și oroarea față de cadavru, atașamentul plin de pasiune față de personalitatea care încă învăluie corpul și o frică înfiorătoare față de obiectul sinistru lăsat în urmă, aceste două elemente par să se amestece și se întrepătrund reciproc. Aceasta se reflectă în comportamentul spontan și în ritualul care are loc la moarte, în înclinarea care i se dă cadavrului, în modurile de dispunere, în ceremoniile postfunerare și comemorative”, spunea Bronislaw Kaspar Malinowski.

Atitudinile omului în faţa morţii au generat rituri şi ritualuri funerare încărcate de un puternic simbolism. Riturile şi ritualurile funerare, alături de simbolurile pe care acestea le presupun, dovedesc, după părerea lui Vladimir Jankélévitch, înainte de orice, „mizera­bila noastră neputinţă.” Pe de altă parte, gândul la moarte a fost cel care a sădit în sufletele oamenilor, după părerea lui Paul Carus, dorinţa ca existenţa să nu se sfârşească în această lume şi ea să continue dincolo de lespedea mormântului. Spectrul morţii ar fi stat, ca urmare, la originea oricărei forme de religie. Pentru Franz Boaz sentimentul de frică față de acest fenomen natural, moartea, reprezintă o necesitate psihologică. 
Este evident că această dorinţă a oamenilor din toate culturile şi din toate epocile istorice, la care se adaugă şi acest spectru terifiant al morţii de neînvins, a stat la baza naşterii unor rituri şi ritualuri funerare, unele dintre acestea ajungând la o mare complexitate. David Le Breton remarca faptul, extrem de important, că „Nici o societate umană nu percepe, după moarte, corpul ca pe un cadavru oarecare. Nicăieri el nu este o rămăşiţă care poate fi pusă la dispoziţia curiozităţii şi fanteziei celor în viaţă. Există ritualuri funerare care îl protejează şi care permit grupului să-şi ia la revedere, care-i jalonează drumul spre lumea de dincolo. Aşadar, cada­vrul este întotdeauna înconjurat de cea mai mare grijă. Există legi care îl protejează de orice indiscreţie, de orice violare.”
Reacţiile oamenilor sunt uneori sur­prin­zător de asemănătoare, chiar dacă îi despart distanţe uriaşe, nu doar geo­grafice, ci şi culturale, iar acest fapt se aplică şi riturilor şi ritualurilor funerare, obiceiurilor, atitudinilor şi comportamentelor (individuale şi colective) legate de moarte. Ca urmare, toate aceste reprezentări spirituale constituie un domeniu de investigaţie fascinant pentru cei ce se apleacă asupra studiului istoriei

Riturile și ritualurile funerare repre­zintă și o imagine a concepțiilor, credințelor pe care oamenii, diferitele comunități sau popoare le-au avut de-a lungul timpului în ceea ce privește viața de dincolo de moarte. De cele mai multe ori unitare în esență, aceste rituri și ritualuri au cunoscut și anumite diferențieri legate de statutul social al defunctului, de vârsta și sexul acestuia sau de cauza morții. Cu certitudine, riturile și ritualurile funerare sunt printre cele mai complexe și mai puternice ritualuri. Chiar dacă au cunoscut forme diferite, riturile și ritualurile funerare sunt atestate încă din epoca paleolitică, ele apărând odată cu conștientizarea de către omul primitiv a morții aproapelui său.

În prima categorie, cea a ritualurilor preliminare, se înscriu ritualurile me­nite să asigure și să evidențieze separarea defunctului de lumea aceasta, izolarea sa, în vreme ce ritualurile liminare au avut mereu rolul de a evidenția stadiul la limită, starea specială în care se afla defunctul pentru o vreme (zile, luni sau chiar ani), timp în care pendula între lumea de aici și lumea de dincolo, neaparținându-i niciuneia dintre acestea. Riturile încadrate în cea de a treia categorie, riturile postliminare, au avut rolul de a facilita integrarea defunctului în lumea de dincolo, dar și pe acela de a-i reintegra în lumea de aici pe membrii familiei defunctului, aflați și ei pentru o vreme într-o situație specială, în perioada de doliu. Acestor ritualuri li se mai adaugă o categorie specială de cere­monii funerare și anume cele legate de apărarea celor vii, prin care se încearcă blocarea întoarcerii unui defunct răzbunător în lumea de aici, precum și ușurarea călătoriei mortului spre lumea de dincolo.
Tanatologia este un domeniul de cer­cetare extrem de vast și, evident, pro­blematica nu poate fi epuizată în câteva sute de pagini. Fiecare capitol al acestei cărți poate constitui un titlu pentru o lucrare enciclopedică. În plus, lucrurile nu sunt niciodată definitive, exceptând poate chiar fenomenul muririi, iar abordările și concluziile pot fi diferite, de la autor la autor. Tocmai de aceea această lucrare poartă titlul „O istorie antropologică a morții”. Este doar o istorie, din multele istorii posibile, este un mod de a vedea istoria lumii în desfășurarea ei având în centrul ei un personaj terifiant, stupefiant, ciudat, temut, respectat și fascinant în același timp: moartea.