O istorie antropologică a morţii, vol. III

Acest volum este dedicat vio­lenţei care a însoţit în­treaga istorie a omenirii şi cu­prinde patru capitole: Moar­tea cu autoservire, Crimă şi pe­deapsă, Coşmarul istoriei presărat cu ca­davre şi Oameni care mănâncă oameni.

Primul capitol tratează actul sinuciderii, violenţa omului asupra lui însuşi. Sinuciderea a reprezentat mereu o temă de gândire pentru filosofi, psihologi, sociologi, medici şi teologi. Conside­rată o formă a eliberării omului de povara şi greutăţile vieţii, o formă de manifestare a spiritului de libertate sau, dimpotrivă, un act de laşitate, sinuciderea a fost legată mereu de greu­tăţile, ciudăţeniile şi absurdul lumii în care trăim. Capitolul vorbeşte despre modul în care Cele mai multe religii şi cele mai multe sisteme juridice civile au condamnat actul sinuciderii, indife­rent de motivaţia psihologică a sinu­cigaşilor.
Se remarcă faptul că sinuciderea este o acţiune specific umană şi străină celorlalte vieţuitoare şi că repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg şi de divers, mergând de la simplul gând de a termina cu viaţa până la pregătirea minuţioasă a unui plan de sinucidere şi obţinerea mijloacelor necesare pentru a o duce la bun sfârşit, de la tentativa de sinucidere şi până la trecerea la actul propriu-zis, adică sinuciderea realizată.

În cel de-al doilea capitol sunt tratate diferite forme de violenţă, inclusiv pedepsele cu moartea inventate de-a lungul timpului pentru a-i pedepsi pe criminali. Problematica acoperă întreaga istorie a umanităţii şi se constituie într-o veritabilă arheologie a violenţei. Capitolul cuprinde mai multe subcapitole: Pedepsele asiro-babilonienilor, Pedepsele egiptenilor, Legile hitite, Pe­deapsa cu moartea la persani, Pedepsele chinezilor, Omoruri şi pedepse în lumea greacă, Pedepsele romane, Pedepsele celţilor, Persecuţii în Iran, Sharia, dreptul canonic al islamului, Dreptul medieval chinez, Pedeapsa cu moartea la japonezi, În India vedică, Culpe grave şi pedepsirea lor la incaşi, azteci şi mayaşi, Legea mozaică, Legi vikinge, germanice şi anglo-saxone, Crime şi pedepse în evul mediu european, Mijloace de tortură şi de execuţie, Eretici, vrăjitori şi vrăjitoare, Alte victime ale Inchiziţiei, Condamnări en­glezeşti, Vendetta, Violenţa cvasi­per­manentă, Supliciul regicizilor, Păcate mari, pedepse pe măsură, Suplicii şi critici aduse supliciilor, Problema călăului, Moarte pentru construirea de corăbii şi deţinerea de tiparniţe, Crimă şi pedeapsă în Ţările române, Noi sen­sibilităţi în pedagogia punitivă, Pe­deapsa capitală în vremurile mo­derne, Eliminarea spectacolului punitiv, Pe­depsele lumii culturii primitive, Pe­depsirea cadavrelor şi Relaţia dintre violenţă şi societate.

„Trebuie subliniat (...) că secolul XX a fost unul al societăţilor de masă, cărora le-au corespuns crime în masă, atât în timp de război cât şi de pace: cele ale regimului khmer, masacrele din Rwanda, Gulagul, lagărele de extermi­nare au în comun faptul că sunt opera unor indivizi «obişnuiţi»; asta nu înseamnă, desigur, că orice individ este un potenţial criminal în masă, dar nu pune omenirea obişnuită într-o lumină prea bună”, spunea Stéphane Audeguy şi această aserţiune deschide cel de-al treilea capitol al lucrării. Acesta tra­tează asasinatele şi masacrele care au jalonat istoria omenirii.

Asasinatele politice săvârşite împotriva unor lideri importanţi au avut, de multe ori, un impact profund asupra istoriei omenirii. Lista cu cele mai răsunătoare asasinate din istoria omenirii este ex­haus­tivă. Asasinatele politice, cunoscute încă din antichitate, au continuat neîntrerupt până în zilele noastre. Considerate astăzi acte de terorism, aceste asasinate au avut şi au puterea de a deturna cursul istoriei, cu atât mai mult cu cât ele nu îi mai vizează astăzi doar pe liderii politici ai lumii, ţintele acestora diversificându-se şi incluzând populaţia civilă.  În plus, numeroase popoare au recurs de-a lungul istoriei la masacre şi la încercarea de a extermina planificat, sistematic, grupuri sociale, grupuri etnice sau popoare întregi, ape­lând totodată la o frazeologie disculpa­bi­lizantă.
­
În fine, ultimul capitol este rezervat prac­ticilor antropofage, canibalismului în toate formele în care acesta s-a manifestat. Canibalismul nu a fost un feno­men unitar, ci a variat simţitor atât în ceea ce priveşte conţinutul său cultural, cât şi ca semnificaţie. Primitivii au recurs la canibalism în principal pentru a-şi însuşi calităţile victimelor lor; mâncau creierul pentru inteligenţă, inima pentru forţă şi curaj, picioarele pentru a deveni alergători redutabili. În alte cazuri, endocanibalismul a fost practicat din dragoste şi respect pentru semeni, din credinţa că, în acest fel, aceştia vor trăi veşnic. Din trecutul nostru canibalic au supravieţuit spaime şi idei pe care nici o cultură, oricât de dezvoltată, nu a reuşit să le elimine de­fi­nitiv. Le regăsim în mituri, fabule, le­gende, poveşti pentru copii, filme, lim­baj.