O istorie antropologică a morţii vol. II

Sâmbătă, 20 mai 2017, la sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş va avea loc lansarea celui de-al doilea volum din lucrarea O istorie antropologică a morţii, autor Ioan Botiş.

În Mitologii subiective, Octavian Paler afirma că despre moarte ar trebui să vorbim doar ce ne îndeamnă viaţa. Faptul că omenirea nu are niciun „document” în limitele experienţei umane normale asupra acestui fenomen ireversibil care este moartea l-a determinat pe Mircea Eliade să afirme că, în actuala condiţie umană, nu putem şti nimic despre moarte. În acelaşi timp, banalitatea metafizică potrivit căreia nimeni nu poate fi câştigător în confruntarea sa cu moartea, indiferent că este Bonaparte sau ultimul cerşetor de pe străzile Calcuttei, nu-l poate mulţumi pe om.

Cu toate eforturile de investigaţie ale tanatologilor, moartea rămâne un feno­men greu definibil într-o manieră acceptată de toată lumea, concentrând în continuare în jurul ei, aşa cum a făcut-o pe tot parcursul istoriei societăţii umane, cele mai mari angoase, stârnind compasiune, frică, deznădejde şi depresii, cu toate că este un fenomen cotidian şi neîntrerupt, constatare ce nu are însă putere consolatoare. Poate tocmai de aceea istoria morţii şi a atitudinilor oamenilor în faţa morţii reprezintă „unul din teritoriile antropologiei istorice dintre cele mai dinamice şi mai plin de reuşite eclatante”, după cum afirma Toader Nicoară.

Moartea este fenomenul care a ridicat cele mai multe semne de întrebare în toate culturile şi civilizaţiile lumii, ea devenind, după cum spunea Gail Klingman, „provocarea ultimă în a oferi sens existenţei umane”. Din cele mai vechi timpuri, oamenii aparţinând celor mai diferite tradiţii, culturi şi regiuni geografice au căutat răspunsuri la întrebări fundamentale legate de moarte, de destinul post-mortem al sufletului, de existenţa unei lumi de dincolo, de posibilitatea reîncarnării sau a transmigraţiei sufletului, de o posibilă judecată de apoi în funcţie de faptele bune sau rele rea­lizate în această lume etc.
Aceste întrebări şi răspunsurile reflectate în riturile şi ritualurile funerare, în tipurile de morminte şi diferitele ansambluri de credinţe, foarte simple sau extrem de elaborate, le găsim la toate triburile primitive şi în toate civilizaţiile edificate de om de-a lungul timpului. Problematica morţii o întâlnim în antichitatea sumeriană, egipteană, greacă, persană, etruscă, romană, indiană şi chineză, în concepţiile triburilor celţilor, geto-dacilor, germanilor, sciţilor şi sla­vilor, precum şi în cadrul marilor religii ale lumii, în budism, iudaism, creştinism şi islam.
Temă centrală a tuturor mitologiilor, religiilor, filosofiei, artei şi literaturii lumii, moartea a fost asociată unei iniţieri, unei treceri într-o altă stare. Încă din cele mai vechi timpuri, oa­menii au încercat să afle ce se petrece după moarte, cel mai misterios feno­men din viaţa unui om, soluţiile găsite mergând de la diferite forme de post existenţă până la obţinerea mântuirii creştine. Mai mult decât atât, atitudinea omului faţă de viaţă a fost de multe ori determinată de concepţia sa filosofică sau religioasă privitoare la moarte.

În ultima vreme, istoricii au început să exploreze imensul şi fascinantul teritoriu al thanatologiei, respectiv istoria morţii şi a atitudinilor şi comportamentelor, credinţelor şi miturilor, riturilor şi ritualurilor aflate în legătură cu moartea.
Pierre Chaunu considera că apariţia conştiinţei umanităţii şi intrarea omului în istorie a coincis cu momentul în care omul a devenit conştient de propria sa natură, diferită de cea animală, moment în care a descoperit moartea semenului său şi i-a făcut primul mormânt intenţionat.
Se poate spune că moartea şi-a păstrat de-a lungul secolelor prospeţimea, deoarece „moartea este mereu tânără”, după cum afirma Vladimir Jankélé­vitch. Pentru Will Durant, ideea morţii s-a aflat la originea tuturor religiilor şi existenţa morţii a generat naşterea zeilor, iar Fustel de Coulanges susţinea că moartea a fost primul mister, care l-a îndreptat pe om pe făgaşul altor mistere, i-a înălţat gândirea de la vizibil la invi­zibil, de la trecător la etern, de la omenesc la divin.

Abordarea istoriei morţii este relativ de dată recentă, ea aparţinând civilizaţiilor industriale, postmoderne, cu toate că moartea a reprezentat o prezenţă coti­diană la nivelul societăţilor din toate timpurile. Diferite au fost doar modurile în care oamenii şi-au imaginat moartea şi tipurile de reacţii în faţa morţii. „Moartea trebuie privită drept graniţă a cunoaşterii, ea dizolvând orice efort de cunoaştere a raţiunii”, afirma Fustel de Coulanges. Cu toate acestea, multă vreme ocultată, pro­blematica morţii a intrat în contemporaneitate în atenţia demografilor, istoricilor, antro­pologilor, juriştilor, filoso­fi­lor şi psihologilor, ea dovedindu-se deosebit de diversă şi de surprinzătoare pe alocuri, diversitate dată de sursele utilizate de cercetători şi de abordările metodologice diferite. Toate aceste aspecte fac practic din istoria morţii, din istoria atitudinilor în faţa morţii, o istorie fără frontiere. Oricum am privi lucrurile, problematica morţii în încercările de restituire a trecutului ocupă un loc tot mai important. 
Toader Nicoară afirma că pentru istoric, care are în centrul preocupărilor sale omul, moartea nu putea rămâne în afara investigaţiilor sale: „Doar o istorie a morţii şi a atitudinilor pe care oamenii le-au manifestat în faţa ei poate releva mai bine resorturile profunde, atitudinile şi comportamentele individuale şi colective. În faţa acestui prag limită, în faţa acestei treceri «definitive» se relevă ceea ce este profund şi durabil, se relevă un întreg sistem de civilizaţie”.

În Tratat despre moarte, Vladimir Jan­kélévitch consideră că am fi îndreptăţiţi să considerăm că problema morţii nu este una propriu-zis filosofică, deoa­re­ce, dacă am trata obiectiv şi dintr-un punct de vedere general această proble­matică, nu am avea temeiuri pe baza cărora să putem identifica ce ar putea în­semna o „metafizică” a morţii, ci, dim­potrivă,
ne-am putea reprezenta foarte bine o „fizică” a morţii, indiferent dacă această fizică este reprezentată de biologie şi medicină sau de sociologie şi demo­grafie. Moartea ar fi, din această pers­pectivă, un fenomen biologic, aşa cum sunt naşterea, pubertatea şi îmbă­trânirea, pe de o parte, iar, pe de altă parte, mortalitatea s-ar înscrie în cadrul feno­menelor sociale, alături de natalitate, nupţialitate şi criminalitate.
Privită din acest punct de vedere, moartea devine un fenomen empiric normal, un fenomen care poate fi măsurat şi care îşi pierde astfel orice caracter tragic; pentru medici moartea reprezintă un fenomen letal determinabil şi previzibil, ea este un fenomen natural şi din punct de vedere legal şi juridic, totul putând fi redus la statistici şi procentaje, din moment ce populaţia sporeşte prin naşteri şi scade prin decese. Vladimir Jankélévitch consideră însă că moartea este un fapt divers lipsit de măsură şi imposibil de măsurat, existentul devenit deodată invizibil, o evidenţă naturală şi familiară, dar şocantă de fiecare dată, legea universală a oricărei vieţi şi, mai presus de toate, ordinea universală. „Moartea şi morţii, amintirea şi imposibila uitare sunt şi astăzi probleme colective care au importanţă pentru întreaga noastră colectivitate”, afirma Jean-Claude Schmitt.

Pentru toate acestea şi din alte nu­meroase motive, neenunţate în aceste câteva fraze introductive, existenţa unei lucrări care să trateze O istorie an­tropologică a morţii este un demers justificat.