O istorie antropologică a morţii

Prof. univ. dr. Toader NICOARĂ

Marţi, 29 noiembrie 2016, în foaierul Teatrului Municipal Baia Mare, va avea loc lansarea primului volum din cele cinci care alcătuiesc lucrarea lui Ioan Botiş intitulată O istorie antropologică a morţii.

Este un truism să afirmi că Moartea este un mare personaj al trecutului. Privită întotdeauna cu nelinişte şi teamă, uneori cu disperare şi angoasă, moartea este o constantă a civilizaţiei umane. În natură şi în societate, peste tot unde există viaţă, moartea este o prezenţă obligatorie, însoţind ineluctabil fiecare fiinţă vie şi fiecare destin individual, dar marcând în egală măsură destinul întregii umanităţi. Deşi o asemenea idee poate părea un adevărat scandal, moartea este revelatorul ultim care dă sensul plenar al vieţii.

Secole lungi din istoria umanităţii moartea a fost ocultată, neglijată sau ascunsă. Destul de recent, cu câteva decenii în urmă, moartea a devenit obiect al unor investigaţii complexe din partea specialiştilor din cele mai neaşteptate discipline ştiinţifice: medicină, biologie, psihologie, sociologie, dar în egală măsură istorie, antropologie, filosofie şi chiar literatură. Se vorbeşte   astăzi tot mai mult, în termenii unei ştiinţe complexe şi interdisciplinare, thanatologia, care s-a instituit recent în spaţiul  ştiinţelor umane şi sociale cu rezultate spectaculare.

Dispunem astăzi la scară internaţională de o bibliografie imensă, care abordează din cele mai complexe şi neaşteptate unghiuri impactul morţii în civilizaţia umană. Istoricii au recuperat relativ recent problematica morţii şi au deschis investigaţii surprinzătoare despre raporturile complexe pe care le întreţine cu moartea orice societate umană, primitivă sau modernă.

Cercetarea propusă publicului românesc de către Nelu Botiş în acest prim volum al unei investigaţii de mare deschidere   problematică şi metodologică reprezintă o primă încercare de sinteză a problematicii morţii la noi. Cercetarea are în vedere începuturile umanităţii, volumul de faţă abordează probleme esenţiale  pentru  înţelegerea raporturilor complexe şi complicate pe care societăţile antichităţii le-au întreţinut cu moartea.

Autorul investighează cu metodă lumea culturii primitive inventariind diversele ipostaze ale morţii din antica Mesopotamie, la morţii răi ai Egiptului antic, la spectrele Chinei antice, dar şi în folclorul celtic, germanic, chipurile morţii în lumea musulmană şi în cea creştină, din Extremul Orient în America.

Primul capitol are în special în vedere una dintre moştenirile antichităţii – credinţa în strigoi – spectre malefice care continuă să bântuie lumea celor vii în toate epocile, din cele mai vechi timpuri până în imediata contemporaneitate.

O altă importantă moştenire a antichităţii – credinţa în nemurirea sufletului –  reprezintă o altă problematică esenţială cu privire la moarte şi maniera în care această credinţă se manifestă la toate popoarele antichităţii. Credinţa în Judecata de Apoi constituie o altă structură esenţială cu privire la existenţa unui „dincolo”, în care sufletele muritorilor ajung la o formă sau alta de imortalitate.

În directă legătură cu aceasta apare şi următoarea structură legată de sfârşitul lumii, ca şi de geografia lumii de dincolo. Cele două locuri imaginare, infernul şi paradisul, ilustrează cele două vise esenţiale ale umanităţii: aspiraţia spre fericirea eternă, ca şi pandantul acesteia, damnarea eternă.

Ultimul mare capitol are în vedere zeităţile lumii de dincolo, spirite benefice şi spirite malefice, instanţe morale sau instrumente ale damnării şi suferinţei, care joacă soarta muritorilor în toate civilizaţiile antichităţii.

Cercetarea realizată de Nelu Botiş reprezintă o realizare istoriografică originală care aduce în peisajul istoriografiei româneşti o problematică incitantă, tratată printr-o metodologie complexă, modernă, de mare actualitate.